ICCJ. Decizia nr. 709/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 709/2014

Dosar nr. 316/35/2010*

Şedinţa publică din 27 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 478/C din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Oradea şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţii S.G. şi B.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, iar în consecinţă:

A anulat adresa de respingere a notificării reclamanţilor, emisă de pârâta SC I. SA sub nr. 60 din 15 octombrie 2001, precum şi dispoziţia nr. 3 din 03 decembrie 2001, emisă de pârâtă în acelaşi sens.

A obligat pârâta SC I. SA Oradea să restituie în natură, prin dispoziţie motivată, imobilul situat în Oradea, str. S.E., nr. 3, reprezentând în natură două clădiri - parter (casa veche) şi un atelier - corpul 3 şi 4, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 771 mp, identificat cu nr. top. 701 în suprafaţă de 708/821 mp şi 700/1 în suprafaţă de 63/330 mp, conform schiţei de individualizare, întocmită de expertul M.N.

A constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 428 mp nerestituită, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.N., de 42.800 euro (100euro/mp).

A obligat pârâta SC I. SA Oradea ca, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, să procedeze la predarea notificării însoţită de dispoziţia motivată Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca şi însuşită de pârâta SC I. SA Oradea împotriva A. şi, în consecinţă, a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtelor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură reclamanţilor.

A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanţilor 18.750.000 RON (ROL) cheltuieli de judecată şi chemata în garanţie să plătească pârâtelor aceeaşi sumă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit extrasului CF 1667 Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 şi 701/2, reprezentând în natură casă şi teren, au constituit proprietatea numitei B.R. sub B 5, ulterior înscriindu-se în CF sub B9 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Acest imobil a fost transferat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA, care şi-a intabulat dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou formate 701 şi 700/4, alături de alte două numere topo (1931/4 şi 1931/6) în CF 61901 Oradea în favoarea acestei societăţi, intabularea efectuându-se prin Încheierea nr. 30779/1993, în baza adresei nr. 12207/1994 eliberată de Primăria Oradea, adresei nr, 588/1993 eliberată de SC I. SA, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 06 august 1993, aceasta fiind astfel unitatea deţinătoare a imobilului revendicat, aşa cum este stabilită de Legea nr. 10/2001.

În acest context, notificarea depusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost transmisă unităţii deţinătoare susmenţionate, care prin adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001 le-a comunicat reclamanţilor că nu consideră întemeiată cererea de restituire în natură, invocând Deciziile civile nr. 1591/A/1998, 958/R/I999, respectiv Sentinţa civilă nr. 358/2001 a Judecătoriei Oradea şi Sentinţa civilă nr. 90/CA/2001/P a Curţii de Apei Oradea, decizii prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al SC I. SA asupra terenului revendicat şi faptul că reclamanţii nu au dovedit calitatea de moştenitori legali ai foştilor proprietari tabulari. Ulterior, la data de 03 decembrie 2001, s-a emis şi Decizia nr. 3 a Consiliului de Administraţie al SC I. SA, decizie în care se menţionează aceleaşi hotărâri, precum şi faptul că cererea reclamanţilor este apreciată ca neîntemeiată.

Chiar dacă prima adresă, respectiv cea având nr. 60 din 15 octombrie 2001, nu poartă denumirea de dispoziţie sau decizie, câtă vreme cuprinde un răspuns negativ la notificarea depusă de reclamanţi, instanţa a apreciat că, în fapt, prin această adresă s-a procedat la soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor, astfel încât aceasta putea fi contestată în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind un act emis în sensul dispoziţiilor acestei legi prin care s-a soluţionat notificarea reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 3 din 03 decembrie 2001 reiterează aceleaşi aspecte cuprinse şi în adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001.

Întrucât, în speţă, se contestă calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, analizându-se actele dosarului din acest punct de vedere, s-a reţinut că, în conformitate cu contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., înscrisă sub B 5, în favoarea cumpărătorilor A.I., S.G. şi C.I. Prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947, respectiv 25 aprilie 1948, A.I. şi C.I. transmit cotele lor de proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947,cumpărătorilor S.G. şi S.C., care sunt antecesorii reclamanţilor. Prin urmare, începând cu data de 25 aprilie 1947, antecesorii reclamanţilor au fost singurii proprietari ai imobilelor revendicate în prezent.

Chiar dacă aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reţinută apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, de la dobânditorii ulteriori şi nu de la proprietarul tabular. Mai mult, transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declaraţiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) şi A.I., prin care se recunoaşte atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii reclamanţilor, cât şi faptul că aceştia au achitat integral preţul stabilit în contracte.

Sentinţele invocate de pârâta SC I. SA nu justifică apărările acesteia, în sensul lipsei interesului legitim, respectiv a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, aceste hotărâri fiind pronunţate pe excepţie. Pe de altă parte, indiferent de hotărârile pronunţate, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să formuleze o nouă cerere în condiţiile Legii 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Raportat la confirmarea înscrisurilor sub semnătură privată de către persoanele care le-au încheiat la data respectivă şi care şi-au înstrăinat dreptul de proprietate, precum şi la susţinerile pârâtei SC I. SA, în sensul contestării autenticităţii şi valabilităţii acestora, instanţa a respins cererea de probaţiune în sensul efectuării unei expertize grafologice, reţinând ca proba nu este pertinentă, neexistând niciun indiciu că respectivele acte ar fi false. Astfel, la dosar au fost depuse declaraţii suplimentare ale numitei C.V.S., prin care se recunoaşte că numitul C.I., decedat în prezent, a înstrăinat imobilul înscris în CF 1667 Oradea, compus din casă, curte şi grădină, antecesorilor reclamanţilor, fiind de acord ca moştenitorii cumpărătorului să solicite intabularea dreptului de proprietate, aceleaşi aspecte fiind confirmate şi de către A.I., unul dintre cei trei cumpărători, care menţionează în declaraţia autentificată sub nr. 265 din 30 ianuarie 2006 că împreună cu S.G. şi C.I. au cumpărat în cote părţi egale - 1/3 pentru fiecare, de la văduva defunctului S.L. (F.), născută B.R., casa de locuit şi construcţiile anexe cu teren aferent curte şi grădină - aproximativ 1.200 mp, identificate cu nr. top 700 şi 701, ulterior înstrăinându-şi în întregime cota sa de 1/3 părţi antecesorilor reclamanţilor.

În ce priveşte modul de acordare a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că în conformitate cu expertiza de la dosar, casa şi terenul în litigiu se află situate în Oradea, str. S.E., fiind identificat cu nr. top. 700 şi 701 în suprafaţă totală de 1199 mp. Pe acest teren se află în prezent mai multe construcţii, respectiv casa de locuit cu patru camere şi dependinţe şi atelierul (fost magazin), precum şi construcţiile edificate după naţionalizare. Construcţia alcătuită în prezent din două corpuri de clădire a avut iniţial, în momentul naţionalizării, destinaţia de casă de locuit formată din două apartamente, respectiv magazin, cele 2 corpuri de clădire fiind utilizate în prezent de pârâta SC I. SA Oradea ca depozite şi sediu (fosta casă de locuit), respectiv atelier de vulcanizare şi reglat direcţie pentru autovehicule, fiind individualizate pe schiţa depusă clădirile vechi care au existat la data naţionalizării, precum şi clădirile noi, existând la dosar şi o expertiză tehnică extrajudiciară efectuată la solicitarea pârâtei SC I. SA Oradea, tocmai pentru individualizarea acestor clădiri.

S-a constatat că pentru diferenţa de teren preluată abuziv de 428 mp, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, valoarea terenului fiind stabilită de expertul M.N. la 100 euro/mp. Acest teren nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de clădiri noi edificate după naţionalizare, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, unitatea deţinătoare este obligată la restituirea în natură a imobilului. În speţă, SC I. SA Oradea are această calitate, imobilul aflându-se în patrimoniul acestei societăţi, chiar dacă majoritatea acţiunilor deţinute de această societate au fost cumpărate de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca s-a reţinut că, într-adevăr, această societate nu are calitate procesuală sub aspectul obligaţiei de restituire în natură a imobilului, care se afla în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, întrucât pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deţine o cotă majoritară (94,6%) din acţiunile unităţii deţinătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanţilor valoarea acţiunilor deţinute de această unitate se va reduce proporţional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că ea justifică sub acest aspect interes legitim şi calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA. Cluj-Napoca şi chemata în garanţie A.

Prin Decizia civilă nr. 117 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelul chematei în garanţie A., ca nefondat şi a admis apelurile pârâtelor, dispunând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a obligat chemata în garanţie A. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de 966.000 RON; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta A. să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut următoarele:

Soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală. Astfel, chiar dacă imobilul din litigiu se află în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, în condiţiile în care SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deţine cota de 94,6% din acţiunile unităţii deţinătoare, valoarea acţiunilor se va reduce proporţional cu valoarea imobilului restituit în natură şi, prin urmare, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întru totul justificată.

Apoi, prejudiciul încercat de pârâta SC I. SA Oradea este evident, fiind logic că, prin predarea imobilului către reclamanţi, valoarea patrimoniului său se micşorează; ca atare, nici sub acest aspect nu pot fi primite criticile aduse sentinţei de către apelanta-chemata în garanţie.

Nici susţinerile acestei apelante vizând lipsa calităţii procesuale pasive nu pot fi acceptate. Apelanta a fost introdusă în cauză în calitate de chemată în garanţie, la cererea pârâtei, în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea are dreptul să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia poate să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţii. Cererea formulată astfel apare, deci, ca fiind admisibilă, pârâta deţinătoare a bunului solicitând firesc chemarea în garanţie a apelantei, ca instituţie a statului implicată în privatizare.

În temeiul art. 29 alin. (1) şi (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 şi art. 1341 pct. 1 C. civ., instituţia implicată în procesul de privatizare, ca reprezentantă a statului, trebuie să acopere prejudiciul creat unităţii privatizate ca urmare a micşorării patrimoniului acesteia, în urma restituirii în natură, către persoanele îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilelor preluate de stat în mod abuziv.

De asemenea, criticile ce vizează restituirea în natură a imobilelor urmează a fi înlăturate.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei îndreptăţite, dacă erau deţinute la data intrării în vigoare a legii de o societate comercială la care statul era asociat ori acţionar majoritar. Acest articolul are şi semnificaţia indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi de art. 20 alin. 4¹ din această lege, indisponibilizarea având drept scop primordial tocmai îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar.

În speţă, încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003 a intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţia imobilului litigios căzând astfel sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 27 din lege referindu-se exclusiv la societăţile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, astfel cum s-a reliefat mai sus, imobilele deţinute la data intrării în vigoare a legii de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură.

Cât priveşte apelul formulat de societăţile pârâte, axat pe problema referitoare la lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamanţilor, trebuie subliniat că, în speţă, s-a dovedit pe deplin că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra imobilului începând cu 25 aprilie 1948. Iniţial, proprietarul imobilului revendicat a fost B.R., înscrisă sub B.5 în cartea funciară nr. 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 - 701/2, aceasta înstrăinându-l la data de 25 noiembrie 1946 cumpărătorilor C.I., A.I. şi S.G., în schimbul preţului de 45.000.000 RON, achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare redactat la Biroul Avocaţilor Oradea de dr. B.A. Ulterior, C.I. s-a obligat, conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948, să vândă partea sa din imobil celuilalt coproprietar, S.G. şi soţiei acestuia, S.C., operaţiunea vânzării-cumpărării fiind confirmată şi de celălalt coproprietar, A.I. care, prin actul sub semnătură privată datat 18 martie 1947 şi respectiv declaraţia din 06 noiembrie 1997 autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părţii lor din imobilul cumpărat de la B.R. în favoarea lui S.G.

Tot referitor la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la retrocedarea imobilului din litigiu, mai este de subliniat că atât la punctul 22.1 din H.G. nr. 498/2003, cât şi la punctul 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect că bunul respectiv aparţinea persoanei respective). Art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 nu cuprind prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite şi, ca atare, aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Prin urmare, rezultă că, în aceasta materie, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparţinut autorului părţilor reclamante, ceea ce în speţă s-a dovedit cu prisosinţă, contrar susţinerilor apelanţilor.

Va fi, însă, admisă cererea formulată în subsidiar de apelantele-pârâte, având în vedere raportul de contraexpertiză administrat în faza apelului, în ale cărui concluzii se specifică valoarea de piaţă, la zi, a proprietăţii imobiliare din cauză, şi anume valoarea totală de 966.000 RON, din care 538.000 RON reprezintă valoarea supraedificatelor - corpul 3 şi corpul 4 de clădiri, iar 423.000 RON reprezintă valoarea terenului construit şi amenajat, în suprafaţă de 735 mp.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele pârâte şi chemata în garanţie.

Prin Decizia nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009, Înalta Carte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, având în vedere următoarele considerente:

Sfera persoanelor îndreptăţite, în înţelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent este determinată, prin art. 3 alin. (1) lit. a), la persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive.

În materie de probaţiune, dat fiind locul situării imobilului - municipiul Oradea - şi momentul cumpărării lui - 15 ianuarie 1947 - dobândirea dreptului de proprietate era supus sistemului publicităţii reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării (art. 17 şi art. 18).

În speţă, prin înscrisul sub semnătură privată prin care A.I. vinde soţilor S. cota sa din imobil se precizează "acest contract de mai sus autorizează pe ambii să-şi intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului".

Pe de altă parte, din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, prin care C.I. vinde soţilor S. cota sa din imobil se stipulează "prezentul contract este valabil până la achitarea produselor agricole arătate mai sus şi până la redactarea contractului definitiv".

Întrucât la data încheierii acestor înscrisuri erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 115/1938, rezultă că lipsa înscrierii unor astfel de drepturi în cartea funciară nu putea conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Prima instanţă a apreciat că şi în situaţia în care "aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reţinută apărarea pârâtei, în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naţionalizare de la dobânditorii ulteriori şi nu de la proprietarul tabular".

A mai reţinut prima instanţă că "transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declaraţiile autentice date de C.L. şi A.I., prin care se recunoaşte atât vânzarea cotelor de proprietate către antecesorii reclamanţilor, cât şi faptul că aceştia au achitat integral preţul stabilit în contracte".

Reţinând o astfel de motivare, în argumentarea soluţiei de menţinere a calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţită la restituire, curtea de apel avea obligaţia să analizeze criticile invocate în apel şi anume:

- dacă la data preluării abuzive de către stat, respectiv 15 decembrie 1958, imobilul se afla în proprietatea lui S.G.;

- dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă sunt de natură să strămute proprietatea în condiţiile existenţei Decretului-lege nr. 115/1938;

- dacă declaraţiile depuse de A.I. şi C.L. suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară.

Din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 ianuarie 1947, rezultă ca B.R. a vândut pe veci, irevocabil şi liber de orice sarcină publică sau particulară şi liber de proces, imobilele cuprinse în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ordine A.I.I.2., nr. top. 700 şi 701 intravilan, loc casă în Olosig în str. S.E. nr, 3, cu intabularea de 105/4 şi nr. 228/ stj.p., deci în total în intravilan de 333 stj. p.a., în toate supraedificiile existente şi anume: casă de locuit şi edificiile lăturalnice în starea lor actuală aşa cum cumpărătorii le-au văzut, în părţi egale cumpărătorilor C.I., A.I. şi S.G.

Din contractul de schimb de vânzare şi cumpărare încheiat la 18 martie 1947, rezultă că A.I. vinde sub formă de schimb şi de vânzare imobilul cuprins în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ord. A.I. nr. top. 700 intravilan şi casa în Olosig str. S.E. nr. 3, cu întindere de 105 şi 228 stj. P. cu toate supraedificiile lăturalnice care formează coproprietari între C.I., A.I. şi S.G.

Vânzătorul A.I. îşi vinde din imobil 1/3 parte în condiţiile menţionate cumpărătorilor S.G. şi S.C., născută A.

Din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 între C.I. şi S.G. şi S.C. rezultă că primul, în calitate de vânzător, a înstrăinat imobilul cuprins în CF nr. 1667 nr. ord. A.I. nr. top. 700 aşa-zis S.E. din Oradea, cumpărătorilor S.G. şi S.C.

În toate contractele a fost stipulată clauza potrivit căreia cumpărătorii aveau obligaţia să-şi intabuleze dreptul de proprietate.

Potrivit menţiunilor din cartea funciară şi în raport de înscrisurile sub semnătură privată, instanţa avea obligaţia să stabilească următoarele chestiuni:

- dacă imobilul înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947 este unul şi acelaşi cu imobilul pretins de intimaţii-reclamanţi prin prezenta acţiune;

- care a fost cota-parte de 1/3, ce a aparţinut numitului C.I., din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947;

- care a fost cota parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;

- ce imobil a înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiţilor S.G. şi S.C;

- dacă imobilul menţionat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, înstrăinat de C.I. numiţilor S.G. şi S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menţionată în contractul încheiat la 15 ianuarie 1947;

- care este imobilul proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanţilor l-au dobândit şi care formează obiectul litigiului de fată;

- care a fost persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de la data înstrăinării şi până la preluarea abuzivă de către Statul Român;

Dat fiindcă în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 şi în anexa la decret nu figurează numele antecesoarelor reclamanţilor din litigiu, se impunea ca prin demersul lor să se depună la dosar procesul-verbal de preluare a imobilului.

Aşa cum rezultă din actele dosarului (certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993 şi extrasul de carte funciară nr. 1667), unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu este pârâta SC I. SA Oradea.

Prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003, pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a achiziţionat pachetul de 96,46% din acţiunile SC I. SA Oradea.

În aceste condiţii, rezultă că recurenta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea şi nici nu i-ar fi preluat drepturile şi obligaţiile prin absorbţie, deoarece din actele dosarului nu rezultă acest lucru.

Or, motivarea instanţei de fond că unitatea deţinătoare a imobilului este SC I. SA Oradea şi că SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză contrazice soluţia pronunţată de ambele instanţe.

În cadrul procesului de privatizare, A VAS, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27/2003, a înstrăinat pârâtei-recurente SC C.I.M. SA Cluj-Napoca 94,6% din acţiunile SC I. SA Oradea şi nu imobilele revendicate.

În apel, chemata în garanţie a invocat faptul că potrivit art. 1337 C. civ., "vânzătorul este obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care nu ar fi declarate la facerea contractului".

A mai susţinut ca SC I. SA Oradea nu a făcut dovada prejudiciului în baza unei sentinţe definitive şi irevocabile conform art. 324 alin. (2) din Legea nr. 93/1999 şi că nu are nicio culpă, întrucât recurenta avea cunoştinţă de existenţa litigiului.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că repararea prejudiciului trebuie apreciată în raport cu valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila evidenţiată în bilanţul contabil şi menţionată în dosarul de prezentare a societăţii comerciale şi nu la valoarea de circulaţie a activelor.

În raport de dezlegarea problemelor expuse cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi a dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, Înalta Curte a dispus ca instanţa de apel să analizeze şi celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a intimaţilor-pârâţi, existenţa prejudiciului şi modalitatea de calcul în rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a pronunţat Decizia civilă nr. 115 din 10 noiembrie 2010, prin care:

A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanţie A.

A admis apelul declarat de pârâtele SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A respins cererea de chemare în garanţie a A. formulată de aceeaşi pârâtă.

A obligat chemata în garanţie A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat apelantele SC I. SA Oradea şi A. la 6105 RON în favoarea intimatelor B.C., S.L.R. şi S.L.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiei emisă de pârâta-apelantă SC I. SA Oradea la data de 15 ianuarie 2001 şi să se dispună în consecinţă restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. S.E. nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 şi 701-2, imobil ce reprezintă în natură casă şi teren aferent.

Imobilul a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în cartea funciară nefiind operat într-adevăr dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor, proprietatea aparţinându-i potrivit evidenţei de CF proprietarei iniţiale, B.R.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive.

Rezultă, aşadar, că o condiţie esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor legii reparatorii este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

În materia Legii nr. 10/2001 însă, dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza şi prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 22¹ din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/200, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În speţă, prin întreg probatoriul administrat s-a făcut dovada faptului că, la data preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu se află în proprietatea exclusivă a familiei S.

Astfel, prin contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, proprietara tabulară B.R. înstrăinează imobilul în favoarea numiţilor A.I., C.I. şi S.G.

Apoi, prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, A.I. şi C.I. transmit cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil, antecesorilor reclamanţilor, respectiv numiţilor S.G. şi S.C.

Înstrăinarea cotelor de proprietate a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) şi de către A.I., prin declaraţiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceştia confirmând înstrăinarea, cât şi plata preţului.

Tot în acelaşi sens a fost avută în vedere şi declaraţia numitei C.V.S., care, la rându-i, a recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil ce a aparţinut lui C.I., fiind de acord cu revendicarea imobilului de către reclamanţi.

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că lista anexă la Decretul nr. 92/1950 îl menţionează pe C.I. ca persoană deţinătoare a imobilului naţionalizat.

Mai mult, martorii audiaţi în faza de judecată a apelului, numitele F.C.A. şi J.M., confirmă susţinerile reclamanţilor referitoare la dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în cauză şi cele referitoare la naţionalizarea imobilului de la aceştia.

Prin urmare, chiar dacă operaţiunea de intabulare nu s-a realizat, este în afara oricărei discuţii că antecesorii reclamanţilor au cumpărat imobilul arătat, dovedindu-se operaţiunea de cumpărare şi plata preţului, aşa încât în mod just prima instanţă a reţinut realizarea condiţiei prevăzută la art. 3 din Legea nr. 10/2001, criticile apelantelor invocate în acest sens fiind înlăturate.

Cât priveşte, însă, criticile referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, acestea sunt fondate, în condiţiile în care, în cadrul procesului de privatizare, SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a cumpărat 94,6% din acţiunile SC I. SA şi nu din activele acesteia, imobilul rămânând în patrimoniul acesteia din urmă.

Nici criticile apelantei A., axate pe problematica lipsei calităţii sale procesuale pasive, nu sunt fondate.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că pârâta SC I. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în cadrul procesului de privatizare, în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991 emiţându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 17 nr. 0014 din 6 august 1993.

Or, A. este succesoarea în drepturi a fostul FPS, entitatea publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I. SA, unitatea deţinătoare a imobilului, situaţie faţă de care corect s-a admis cererea de chemare în garanţie în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, care a formulat cererea de chemare în garanţie, nu este de natură a atrage respingerea cererii, cum a susţinut apelanta A., din moment ce cererea de chemare în garanţie a fost însuşită de pârâta SC I. SA.

Susţinerile apelantei legate de inexistenţa prejudiciului suferit de pârâta SC I. SA Oradea, urmare a predării imobilului către intimaţii-reclamanţi, nu pot fi acceptate, temeinic reţinând instanţa de fond faptul că societatea e prejudiciată, urmare a dispoziţiei de restituire diminuându-se valoarea activului patrimoniului SC I. SA, judicios făcându-se astfel aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât în faza de judecată a apelului s-a întocmit un raport de contraexpertiză care a stabilit valoarea la zi a supraedificatelor şi a terenului în natură, stabilindu-se valoarea totală de 966.000 RON, sub acest aspect va fi admisă cererea formulată în subsidiar de apelanta SC I. SA, urmând în consecinţă a se dispune obligarea A. să plătească această sumă pârâtei.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâta SC I. SA şi chemata în garanţie A.

Prin Decizia nr. 696 din 07 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de chemata în garanţie A. şi a admis recursul declarat de pârâta SC I. SA, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.

Pentru a respinge recursul chematei în garanţie, Înalta Curte a reţinut că acesta a fost formulat cu depăşirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Pentru a admite recursul pârâtei SC I. SA, Înalta Curte a reţinut că instanţa de trimitere nu s-a conformat deciziei de casare, aşa cum o obligau dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de trimitere şi-a fundamentat soluţia pe argumente reluate din decizia anterior pronunţată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care ţin de esenţa litigiului, de soluţionarea căruia depinde şi interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, între A.I. şi C.I. şi soţii S.G. şi C. (autorii reclamantelor), au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemişcătorului, care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, aşa cum s-a reţinut şi prin prima decizie de casare, în materie de probaţiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora doua repere esenţiale, şi anume: locul situării imobilului (în speţă, municipiul Oradea) şi momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicităţii reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care, de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate), nu a fost înscris în cartea funciară, instanţa de apel trebuia să lămurească în ce condiţii aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declaraţiile unor martori nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerinţelor art. 17 şi 18 ale Decretului-lege nr. 115/1948.

Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operaţiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligaţional, ins ad rem, care dă naştere obligaţiei de a constitui sau strămuta un drept real şi din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.

Instanţa de trimitere nu a lămurit nici chestiunea identităţii dintre imobilul înstrăinat de foştii proprietari la 15 ianuarie 1947 şi imobilul pretins de reclamanţi, ce face obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare.

De asemenea, pentru a se clarifica această chestiune - de esenţa litigiului - s-a indicat necesitatea stabilirii în concret a cotelor părţi de câte 1/3 din imobilele înstrăinate, aparţinând lui A.I. şi C.I., respectiv care erau părţile din imobil stăpânite de către aceştia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate.

Cât priveşte dovada plăţii impozitului până la data naţionalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri, în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanţilor) cu cota de proprietate deţinută, respectiv 1/3, nemişcătorul fiind preluat prin naţionalizare de la acesta.

Cum este deja stabilit că numele autorilor celor în cauză nu se regăsesc în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, se impune a se depune procesul-verbal de preluare a imobilului în proprietatea statului, astfel cum s-a dispus, de altfel, prin decizia de casare, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptăţită, în acord cu prevederile art. 3 lit. a) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În consecinţă, afirmaţia tăcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla "în proprietatea exclusivă a familiei S.", nu este susţinută de un probatoriu concludent.

În raport de dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 - ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu din simpla afirmare a calităţii de proprietari a autorilor lor asupra nemişcătorului - şi respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire cu cel indicat în înscrisul cu dată certă întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a înstrăinat imobilul, vor fi analizate şi alte chestiuni care sunt de esenţa litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului - cu sau fără titlu valabil - şi aplicaţiunea în cauză a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în extrasul de CF 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5, iar ulterior Statul Român, sub B 9, cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.

Din copia extras de pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.

Potrivit celorlalte probe administrate, acesta ar fi deţinut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru care s-a făcut şi dovada plăţii impozitului.

În consecinţă, în aprecierea asupra aplicaţiunii art. 29 alin. (1) din lege se va stabili şi dacă preluarea s-a tăcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 41/A din 20 iunie 2O13, prin care:

A admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că;

A obligat chemata în garanţie A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

A respins acţiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă împotriva A.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat apelanta SC I. SA Oradea la 7.890 RON cheltuieli de judecată parţiale în favoarea intimatelor-reclamante.

A obligat chemata în garanţie A. la 9890 RON cheltuieli de judecată parţiale în favoarea apelantei SC I. SA Oradea.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanţie A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut următoarele:

Obiectul litigiului îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.C. şi S.G. - decedat pe parcursul soluţionării litigiului, acţiune însuşită şi continuată de S.L. şi S.L.R., prin care au solicitat anularea Dispoziţiei nr. 60 emisă de pârâta SC I. SA Oradea la 15 ianuarie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, top. 701-701/2, în natură casă şi teren, preluat abuziv de Statul Român la 15 decembrie 1958, acţiunea fiind admisă în parte şi obligată pârâta SC I. la restituirea în natură a imobilului - două clădiri - parter (casa veche) şi un atelier cu terenul aferent de 771 mp, pe nr. top.701 şi 700/1, constatându-se îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 428 mp, în condiţiile Legii nr. 10/2001, admiţându-se şi cererea de chemare în garanţie împotriva A., care a fost obligată la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură, cu cheltuieli de judecată.

Conform dispoziţiilor din decizia de casare, în cauză s-a dispus şi efectuat o expertiză topografică pentru imobilul din litigiu, având ca obiect stabilirea faptului dacă imobilul înstrăinat de foştii proprietari la 15 ianuarie 1947 este identic cu imobilul pretins de reclamanţi, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 şi dacă are suprafaţa totală de 333 stj., echivalentul a 1.199 mp, stabilirea în concret a cotelor părţi de câte 1/3 din imobil aparţinând lui A.I. şi C.I., dacă pe terenul preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 s-a edificat o construcţie nouă de către SC I., cu precizarea suprafeţei acesteia şi a celei rămasă liberă, dacă există acces la construcţia nouă şi dacă acestea pot fi grăniţuite.

De asemenea, s-a emis adresa la MAI - Arhivele Naţionale, care cu adresa nr. 389 din 13 noiembrie 2012 a comunicat că nu deţine procesul-verbal de preluate în proprietatea Statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului din litigiu.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat la 24 ianuarie 2012 de către expert tehnic judiciar topografie cadastru şi geodezie H.L.S., reiese că imobilul ce a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 este identic cu imobilul din litigiu, situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF nr. 1667 Oradea, cu suprafaţa de 333 stânjeni, echivalentul a 1.199 mp, în ce priveşte cotele de câte 1/3 părţi sunt cote indivize, iar în teren nu există indicii că imobilul ar fi fost împărţit şi folosit în 3 părţi egale, ci dat fiindcă a doua construcţie veche de pe top. 701 a fost alipită de cealaltă construcţie ca o extindere a corpului vechi, aspect care dovedeşte că imobilul a fost folosit în indiviziune de coproprietari ca un singur corp de proprietate.

Aceeaşi situaţie este relevată şi în declaraţia martorelor F.C. şi J.M., audiate în apel, în al doilea ciclu procesual, care reliefează aspectul că în anii 1947 - 1948 imobilul era folosit doar de familia S. ca proprietară.

În ceea ce priveşte construcţiile noi, expertul a arătat că pe terenul preluat de Statul Român s-a edificat o construcţie nouă de către Statul Român - ulterior proprietatea SC I. SA -, formând două corpuri de clădiri alipite una de cealaltă, corpuri care ocupă o suprafaţă de 436 mp din top. 700/1 şi 700, suprafaţa liberă fiind de 717 mp, care conţine şi construcţiile vechi şi din care se mai scade o suprafaţă conform partajării, fiind lângă unul din corpul de clădire nou, iar suprafaţa de 48 mp aferentă nr. top. 700/2 este drum public, proprietatea Municipiului Oradea.

Cu privire la accesul la construcţii, expertul a concluzionat că acesta se poate realiza fără să fie nevoie de servitute de trecere, iar grăniţuirea este posibilă în mai multe variante, expertul depunând în acest sens şi Planul de Situaţie şi Planul cadastral.

Din coroborarea probelor administrate în cauză - înscrisuri, probe testimoniale, rezultă că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul şi condiţiile Legii nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse în cauză - din 15 ianuarie 1947, 25 aprilie 1948 şi 18 martie 1947, ca şi declaraţiile autentice din 19 martie 1998 şi 26 noiembrie 1997 ale numiţilor A.I. şi C.L. - succesorul cumpărătorului C.I., rezultă că antecesorul reclamanţilor a dobândit proprietatea imobilului în litigiu. Iniţial a cumpărat 1/3 din imobile - la 25 noiembrie 1946 - de la proprietarii vânzători B.R., căsătorită S., şi S.A., alături de A.I. şi C.I., înregistrarea fiind la 15 ianuarie 1947 prin biroul avocaţilor D.B.A. şi S.N.

Ulterior, cumpărătorii A.I. şi C.I. vând cotele lor de câte 1/3 parte din imobil cumpărătorului S.G., conform actelor sub semnătură privată susmenţionate. Conform concluziilor expertizei şi declaraţiilor martorilor susmenţionaţi, imobilul nu a fost folosit în trei părţi egale, fiind cumpărat şi folosit ca un singur corp de proprietate de către familia S. Nu se poate cunoaşte care au fost practic intenţiile cumpărătorilor la acea dată, este vorba de anii 1946 - 1948, primii ani ai aşa-zisului regim democrat popular instaurat la 06 martie 1945 şi care a urmărit naţionalizarea tuturor proprietăţilor.

Este adevărat că vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia imobilului, stăpânind ca adevăraţi proprietari până la naţionalizare.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care a avut în vedere şi condiţiile deosebite în care s-au făcut naţionalizările şi deposedările în regimul comunist şi a derogat de la exigenţele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul civil, stabilind şi alte mijloace de probă în acest sens. Astfel, prin Hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

La anexa 1, art. 22 din Normele Metodologice sunt prevăzute actele doveditoare ale dreptului de proprietate care atestă această calitate prevăzută de art. 22 din lege:

a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică şi juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras CF, act sub semnătură privată şi altele asemenea);

b) orice acte sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 1 alin. (1) din lege);

f) expertize judiciare sau extrajudiciare;

g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale;

h) declaraţie notarială pe proprie răspundere.

În acelaşi act normativ, la art. 22.4 se prevede posibilitatea solicitării de declaraţii notariale date de persoane în viaţă care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul.

Aşadar, atât contractele sub semnătură privată, cât şi declaraţiile notariale sau pe proprie răspundere sunt probe în înţelesul legii speciale, iar declaraţiile martorilor audiaţi, F.C. şi J.M., au aceeaşi forţă probantă, fiind date în faţa instanţei de judecată. Toate aceste probe administrate confirmă, practic, că imobilul a fost proprietatea familiei S. şi de la aceasta a fost naţionalizat.

Nu este culpa reclamanţilor că nu au fost în măsură să depună procesul-verbal de predare a imobilului, au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens. De altfel şi instanţa de apel a emis adresă către Arhivele Statului, care au comunicat că nu deţin acest înscris. Aşadar, cu atât mai mult reclamanţii, cărora li s-a luat proprietatea, după mai mult de 45 ani este şi normal să nu mai deţină astfel de documente, de altfel este puţin probabil să mai fi sperat a-şi redobândi proprietatea, a se reveni la situaţia anterioară pe parcursul anilor de comunism fără sfârşit.

Dar este şi o problemă de logică în opinia instanţei, câtă vreme se recunoaşte că imobilul a fost naţionalizat, este trecut şi în Cartea Funciară sub B. 9 naţionalizarea în favoarea Statului, iar nicio altă persoană fizică sau juridică decât familia S. nu-l revendică şi nu-i contestă calitatea de fost proprietar decât pârâta-apelantă SC I. SA Oradea, care are tot interesul să rămână cu acest imobil în patrimoniu, pe care de altfel nu a făcut dovada că l-a cumpărat, ci doar că s-a înscris în patrimoniu cu imobilul ca urmare a reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, obţinând şi dreptul de atestare asupra terenului în temeiul H.G. nr. 834/1990, până la acea dată justificând doar drept de administrare directă, proprietar fiind Statul Român.

Mai mult, s-a făcut dovada că imobilul a fost cumpărat în coproprietate de către trei cumpărători, doi dintre aceştia, A. şi C., vând proprietatea lor antecesorului reclamantelor, s-a plătit şi impozit pe numele unuia dintre aceştia, care apare şi în Decretul de naţionalizare (aşadar nu fostul proprietar tabular), iar ei la rândul lor confirmă că şi-au înstrăinat cota lor de câte 1/3 parte lui S.G.

În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia solicită doar construcţiile vechi şi terenul aferent, pentru restul terenului solicitând măsuri reparatorii prin echivalent, construcţiile noi rămânând în patrimoniul apelantei-pârâte.

Este adevărat că reclamanţii nu şi-au înscris dreptul de proprietate în CF, dar este fără îndoială că au cumpărat imobilul, de altfel acesta nu a fost naţionalizat de la fostul proprietar S.B.R. şi S.A. (de altfel, nici aceasta n-a fost intabulată în CF), ci figurează C.I., al cărui descendent recunoaşte vânzarea către S.G.

În acele vremuri tulburi, când fiecare proprietar al unui imobil mai mare cu teren aferent - în cazul de faţă, în centrul oraşului - era sub ameninţarea naţionalizării să rămână şi fără imobil şi fără contravaloarea acestuia, acesta a încercat ce a crezut că este mai convenabil, să înstrăineze, iar alţii să cumpere în coproprietate pentru a nu figura printre cei vizaţi cu spaţiu excedentar.

Este arhicunoscut că toate legile comuniste au avut în vedere diminuarea la minimul necesar sau sub acesta a spaţiului de locuit. Iar în cazul de faţă era vorba de un imobil mare, cu atelier, cu suprafaţa de 333 stj., care era sub iminenţa confiscării comuniste.

În ceea ce priveşte imobilul de astăzi, conform expertizei efectuate sunt două corpuri de clădire alipite vechi care pot fi restituite în natură cu terenul aferent, astfel că sub acest aspect hotărârea instanţei de fond este judicioasă - acestea sunt parter (casă şi atelier) corpurile 2 - 3 din hotărârea apelată, conform expertizei efectuate de expert M.N., corpurile 1 şi 3 din expertiza efectuată în apel în prezentul ciclu procesual de expert H.L.Ş. şi terenul în suprafaţă de 771 mp, urmând ca pentru terenul de 428 mp, pe care sunt edificate construcţiile noi de către Statul Român şi preluate de SC I. SA Oradea să se procedeze în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu înaintarea dosarului de către această pârâtă la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Sunt întemeiate apelurile formulate de SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. Cluj-Napoca sub aspectul calităţii procesuale pasive a acesteia din urmă, întrucât imobilul a rămas în patrimoniul SC I. SA Oradea, cealaltă societate cumpărând în procesul de privatizare, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, 94,6 % din acţiuni şi nu din active, iar în cauză nu s-a tăcut dovada că societatea cumpărătoare ar avea vreun prejudiciu; de altfel, poziţia sa constantă a fost admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, aşadar nu justifică niciun interes şi niciun prejudiciu în cauză.

Totodată, se impune admiterea apelului pârâtei SC I. SA Oradea, în sensul majorării despăgubirilor acordate de instanţa de fond, prin admiterea cererii de chemare în garanţie faţă de A., de la 42.800 euro la 966.000 RON, conform expertizei efectuate în apel, această valoare nefiind contestată de niciuna din părţi.

În ceea ce priveşte apelul formulat de A., acesta nu este fondat, întrucât justifică calitate procesuală pasivă în cauză. Fiind instituţie implicată în privatizare, în calitate de reprezentant al Statului, este obligată la acoperirea prejudiciului încercat de unitatea privatizată ca efect al micşorării patrimoniului acesteia, urmare a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat către persoanele îndreptăţite, în speţă corpurile vechi de clădire şi terenul aferent. În acest sens, cererea de chemare în garanţie a fost în mod judicios soluţionată de instanţa de fond, în condiţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., chemata în garanţie A. fiind succesoarea în drepturi a FPS, entitate publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC I. SA, unitate deţinătoare a imobilului, care a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a terenului în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţi comerciale cu capital de stat.

Este adevărat că în ceea ce priveşte SC C.I. Cluj-Napoca, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dar cererea de chemare în garanţie a A., formulată de această pârâtă, a fost însuşită şi de SC I. SA Oradea, care justifică calitate procesuală şi care prin restituirea în natură îşi diminuează patrimoniul; cererea de chemare în garanţie a acesteia din urmă împotriva A. este justificată raportat la prevederile art. 39 şi 30 din Legea nr. 132/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârâta SC I. SA Oradea şi chemata în garanţie.

I. Recurenta-pârâtă SC I. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel nu a respectat Decizia de casare nr. 696 din 07 februarie 2012 pronunţată de ÎCCJ, întrucât nu a dispus administrarea în rejudecare a întregului probatoriu considerat de către instanţa de casare necesar să fie efectuat.

Astfel, instanţa de apel nu a dispus administrarea unei expertize grafologice, probă obligatorie în rejudecare din moment ce instanţa de casare şi-a însuşit susţinerea făcută de recurenta SC I. SA, în sensul că în lipsa unei expertize grafologice nu se poate reţine valabilitatea celor trei contracte de vânzare invocate de reclamanţi în susţinerea dreptului pretins.

Reclamanţii se folosesc în probaţiune de acte îndoielnice din punct de vedere al valabilităţii, acte care, chiar dacă ar fi considerate valabile, nu pot dovedi dreptul de proprietate, deoarece prin lege imperativă o astfel de dovadă nu poate fi făcută decât cu extras de carte funciară, în conformitate cu prevederile imperative ale Decretului-lege nr. 115/1938.

De asemenea, deşi prin decizia de casare s-a impus suplimentarea probei cu înscrisuri, în sensul depunerii de către reclamanţi a procesului-verbal de preluare de către stat a imobilului revendicat, instanţa de apel a emis adresă către MAI - Arhivele Naţionale. Această instituţie a comunicat că nu deţine procesul-verbal de preluare în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului în litigiu, nefiind astfel lămurită problema temeiului preluării imobilului litigios.

În ipoteza în care se ia în considerare adresa Tribunalului Popular al oraşului Oradea, Secţia de Carte Funciară nr. 13/1959, rezultă că Statul Român a preluat proprietatea de la S.R., iar în ipoteza în care copia extrasului din Decretul nr. 92/1950, depusă de către reclamanţi la dosarul cauzei, este reală, se poate concluziona că imobilul în litigiu a fost preluat prin naţionalizare doar în cotă de 1/3, de la C.I.

2. În ceea ce priveşte dovedirea de către reclamanţi a calităţii de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel comite o gravă eroare sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate şi nu ţine cont de faptul că art. 23 pct. 1 (iar nu art. 22, cum greşit reţine instanţa de apel) trebuie coroborat cu art. 24 pct. 1 şi 2 din H.G. nr. 250/2007, text care prevede că înscrisurile sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate numai în măsura în care nu există probe contrare.

Or, presupusul drept de proprietate al autorilor reclamanţilor nu a fost niciodată intabulat şi, prin urmare, nu a existat niciodată ca drept real.

Din înscrisul cel mai pertinent şi util cauzei, extrasul CF 1167, rezultă că Statul Român a fost următorul proprietar tabular după S.R, născută B.

Prin urmare, actele sub semnătură privată sau cu dată certă întocmite cu privire la imobilul în cauză nu au fost de natură să strămute proprietatea în mod valabil. De altfel, în ceea ce priveşte contractul cu I.C., acesta avea oricum caracter provizoriu, respectiv sub condiţia rezolutorie a plăţii unei părţi a preţului, dovadă pe care reclamanţii nu au făcut-o.

Cu ignorarea totală a prevederilor legale, instanţa de apel a concluzionat că înscrisurile depuse de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor lor ar fi suficiente, deşi conţin prevederi contrare celor înscrise în extrasul de carte funciară.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat puterea legiuită de Legea nr. 10/2001 şi de Normele de aplicare ale acesteia, respectiv art. 23.1 lit. a), art. 24.1 şi 24.2 din Norme şi art. 24 din lege.

Instanţa de apel, în mod nelegal reţine faptul că Legea nr. 10/2001 "a derogat de la exigenţele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul civil, stabilind şi alte mijloace de probă în acest sens", formulare care atestă greşita înţelegere de către instanţă a textului legii, care este mai laxă în ceea ce priveşte modurile de dovedire ale dreptului de proprietate, iar nu modurile de naştere ale acestuia.

A admite punctul de vedere al instanţei de apel înseamnă a adăuga la lege, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate nega dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, care instituia principiul efectului constitutiv de drept al intabulării şi ai înscrierii dreptului real în cartea funciară.

Modul de interpretare al înscrisurilor de către instanţa de apel este cel puţin surprinzător.

În primul rând, aceasta acordă mai multă forţă juridică unor înscrisuri sub semnătură privată şi probei testimoniale decât Încheierii de intabulare 13/1959, extrasului CF, care reprezintă oglinda de netăgăduit a drepturilor reale. De altfel, o astfel de interpretare reprezintă o violare flagrantă a prevederilor legale din Decretul-lege nr. 115/1938.

3. Instanţa de apel trebuia să sancţioneze greşeala instanţei de fond, care a înţeles să ignore prevederile legale, reţinând sintagma de "dobânditorii ulteriori" în referire la cei trei, C., A. şi S., în timp ce realitatea izvorâtă din acte demonstrează cu totul altceva, respectiv faptul că actele cauzei îl indică doar pe C.I. (care deţinea doar o cotă parte din imobil) şi nu pe toţi dobânditorii.

Neprocedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de orice fundament şi susţinere legală.

Neintabularea în cartea funciară nu poate fi suplinită, astfel cum în mod greşit reţine instanţa de apel, nici prin cele două declaraţii depuse de reclamanţi, una emanând de la A.I. şi una de la C.L. (fiul lui C.I.), prin care se recunoaşte vânzarea şi faptul că s-a plătit integral preţul. Astfel de înscrisuri nu pot dovedi decât existenţa unui acord de voinţă între părţi şi naşterea unui eventual drept de creanţă, dar în niciun caz nu pot eluda dispoziţiile imperative conform cărora un drept real nu se poate strămuta decât prin înscriere în cartea funciară.

Instanţa de apel, depăşind limitele principiului rolului activ al judecătorului, face aprecieri personale cu privire la posibilele cauze care i-ar fi putut determina pe autorii reclamanţilor să nu intabuleze un drept pe care aceştia îl considerau valabil născut.

Astfel, instanţa reţine grelele condiţii generate de instaurarea regimului comunist în România, precum şi presiunea creată de acesta asupra proprietarilor de imobile, deşi niciun moment aceste aspecte nu au fost puse în discuţie de către reclamanţi drept motiv al neînscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate.

4. Interpretările textelor legale făcute de către instanţa de apel sunt nu doar lipsite de orice fundament juridic, ci şi în afara limitelor judecăţii cu care aceasta a fost învestită.

Astfel, instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii recurate faptul că în privinţa imobilului în litigiu, SC I. SA "nu a făcut dovada că l-a cumpărat".

Această reţinere a instanţei de apel denotă două lucruri:

- greşita înţelegere de către instanţa de apel a speţei dedusă judecăţii, întrucât SC I. SA nu a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare, ci ca urmare a finalizării procesului de privatizare a unei foste societăţi de stat, care avea în patrimoniul său şi acest bun;

- faptul că instanţa a ignorat că printre modurile legale de dobândire a proprietăţii se numără şi legea, iar nu doar contractul de vânzare-cumpărare.

Instanţa de apel a validat în mod greşit dispoziţia instanţei de fond de restituire în natură a unei părţi din imobilul situat în Oradea, str. Szigligeti Ede, nr. 3.

Procedând ca atare, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul prevăzut de normele metodologice H.G. nr. 498/2003, care precizează că "Societăţile comerciale privatizate integral care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţare, nu au obligaţia restituirii în natură.".

SC I. SA a devenit o societate comercială privată prin cumpărarea acţiunilor A., la data de 15 decembrie 2003, dobândind ulterior bunurile aflate în patrimoniu, printre care şi imobilele care fac obiectul cauzei dedusă judecăţii.

În această situaţie de fapt, devin incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma şi redactarea în vigoare la data pronunţării hotărârii recurate, potrivit cărora "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."

SC I. SA se încadrează în premisele acestui text de lege, fiind o societate comercială privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale, aspect necontestat de părţi.

Prin urmare, conform principiului neretroactivităţii legii în timp, şi dată fiind incidenţa în speţă a dispoziţiilor legale mai sus citate, reclamanţii nu ar fi putut obţine decât măsuri reparatorii prin echivalent şi nu restituirea în natură, dacă ar fi fost persoane îndreptăţite.

Caracterul valabil al titlului SC I. SA este reţinut cu autoritate de lucru judecat şi de Decizia civilă nr. 1.581/A din 18 iunie 1998 (irevocabilă) pronunţată de Tribunalul Oradea în dosar 3509/1998 (litigiu care s-a purtat între SC I. SA şi reclamanţii din prezenta cauză).

În raport de cele anterior arătate, făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul prevăzut de H.G. nr. 498/2003 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, singura concluzie care poate fi trasă este aceea că în cauză imobilul revendicat nu se poate restitui în natură.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului formulat de ea, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării faptului că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite în accepţiunea Legii nr. 10/2001, iar, în subsidiar, în condiţiile în care se va considera că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, să se dispună acordarea către aceştia de măsuri reparatorii în conformitate cu Cap. III din Legea nr. 165/2013.

II. Recurenta-chemată în garanţie a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

Hotărârea recurata este nelegală, fiind pronunţată cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare, care şi-a fundamentat decizia, printre altele, pe faptul că instanţa de trimitere nu a lămurit unul dintre aspectele ce ţin de esenţa litigiului, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, au fost de natură să transmită proprietatea asupra imobilului care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

De două ori au fost casate până în prezent hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Oradea în cauza ce face obiectul acestui dosar, unul dintre motivele substanţiale pentru care aceste decizii au fost casate fiind chiar cel sus-enunţat.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 41/2013, Curtea de Apel reuşeşte, pentru a treia oară, să evite a se pronunţa asupra unui aspect de natură a determina soluţia aplicabilă prezentei speţe.

Întrucât dreptul de proprietate pretins a fi dobândit prin cele două înscrisuri sub semnătura privată nu a fost înscris în cartea funciară, instanţa de apel trebuia să lămurească în ce condiţii aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel nu lămureşte problema transferului dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, a legitimităţii pretenţiilor reclamantelor.

Singura referire pe care instanţa de apel o face la problema transferului dreptului de proprietate este o enunţare a unei situaţii de fapt evidente, fără a se apleca deloc asupra fondului problemei.

Astfel, instanţa constată că "vânzările" nu au fost operate în cartea funciară şi că familia cumpărătorului S.G. a exercitat o posesie în nume de proprietar a bunului ce a tăcut obiectul "vânzării".

Întrucât în materia bunurilor imobile, posesia (fie ea de bună sau de rea-credinţă) nu valorează proprietate, prin aceste considerente ale instanţei se încearcă crearea unei aparenţe de logică care să suplinească lacuna ce a făcut obiectul deciziei de casare.

Astfel, singurul considerent prin care se "atinge" dispoziţia obligatorie prin care ÎCCJ a solicitat aplicarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 la situaţia de fapt ce face obiectul prezentei speţe este cel potrivit căruia, "Este adevărat că vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia acestuia stăpânind ca adevăraţi proprietari până la naţionalizare".

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelurilor şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi a cererilor de chemare în garanţie.

Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte SC I. SA Oradea, prin Decizia de casare nr. 969/2012 a ÎCCJ nu s-a stabilit necesitatea administrării în rejudecare a unei expertize grafologice pentru verificarea valabilităţii celor trei contracte de vânzare-cumpărare invocate prin acţiune în dovedirea dreptului pretins, singura sarcină trasată instanţei de trimitere, legat de aceste contracte, fiind aceea de a lămuri dacă au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemişcătorului situat într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării în cartea funciară.

Prin urmare, critica prin care se impută instanţei de apel nerespectarea deciziei de casare, faţă de neadministrarea probei cu expertiză grafologică, este neîntemeiată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanţei de apel nici sub aspectul neadministrării, în rejudecare, a procesului-verbal de preluare a imobilului în proprietatea statului, critica în acest sens fiind neîntemeiată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de trimitere nu a nesocotit dispoziţia din decizia de casare privind necesitatea administrării procesului-verbal de preluare a imobilului litigios, fiind arătate argumentele pentru care acest înscris nu a putut fi produs în cauză: reclamantele nu au fost în măsură să îi depună, deşi au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens, iar în urma adresei dispuse de instanţă la MAI - Arhivele Naţionale, această instituţie a comunicat că nu deţine înscrisul solicitat.

Sunt, însă, întemeiate, criticile comune ambelor recursuri, relative la existenţa în patrimoniul autorilor reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios la data preluării de către stat, respectiv la calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul ambelor recursuri s-a contestat transmiterea în patrimoniul autorilor reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, prin actele de vânzare-cumpărare invocate în acest scop, faţă de neînscrierea acestora în cartea funciară.

Chestiunea dacă actele în discuţie au putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios de către autorii reclamantelor, în absenţa înscrierii acestora în cartea funciară, a constituit motivul casării prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009 şi nr. 969 din 07 februarie 2012.

Astfel, prima decizia de casare, respectiv decizia ÎCCJ nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009, a stabilit în sarcina instanţei de trimitere să verifice, printre altele, dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă, invocate de reclamante în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor (contractul de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947, prin care B.R., proprietară tabulară, vinde imobilul către C.I., A.I. şi S.G.; contract de vânzare-cumpărare din 18 martie 1947, înscris sub semnătură privată, prin care A.I. vinde soţilor S.G. şi S.C. cota sa din imobil; contract provizoriu din data de 25 aprilie 1948, înscris sub semnătură privată, prin care C.I. vinde soţilor S.G. şi S.C. cota sa din imobil), au fost de natură să strămute proprietatea în favoarea acestora, în condiţiile existenţei Decretului-lege nr. 115/1938.

Prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual următor, respectiv decizia ÎCCJ nr. 969 din 07 februarie 2012, s-a reţinut nerespectarea primei decizii de casare, statuându-se ca, în rejudecare, să se lămurească aspectele pentru care se dispusese prima casare.

Astfel, relativ la înscrisurile invocate în dovedirea dreptului de proprietate pretins prin acţiune, în considerentele acestei din urmă decizii de casare s-a reţinut că, "instanţa de trimitere şi-a fundamentat soluţia pe argumente reluate din decizia anterior pronunţată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care ţin de esenţa litigiului, de soluţionarea căruia depinde şi interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, între A.I. şi C.I. şi soţii S.G. şi C. (autorii reclamantelor), au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemişcătorului, care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, aşa cum s-a reţinut şi prin prima decizie de casare, în materie de probaţiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esenţiale, şi anume: locul situării imobilului (în speţă, municipiul Oradea) şi momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicităţii reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operaţiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligaţional, ius ad rem, care dă naştere obligaţiei de a constitui sau strămuta un drept real şi din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.

În a doua rejudecare, instanţa de trimitere a ajuns la concluzia că autorii reclamanţilor (soţii S.G. şi S.C.) erau proprietarii imobilului litigios la data preluării lui de către stat, chiar dacă vânzările către ei nu au fost operate în cartea funciară.

Argumentul pe care s-a fundamentat această concluzie a fost acela că Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a derogat de la exigenţele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul comun, stabilind şi alte mijloace de probă în acest sens. Raportându-se astfel la prevederile din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vizează aplicarea art. 22 din lege, instanţa de trimitere a apreciat că atât contractele sub semnătură privată, cât şi declaraţiile notariale sau pe proprie răspundere sunt probe în înţelesul legii speciale, iar declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă, astfel că, luând în considerare toate aceste probe administrate în cauză, a tras concluzia că s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantelor la data preluării, chiar dacă aceştia nu şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Concluzia instanţei de apel este greşită, întrucât ignoră efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, conform deciziilor de casare pronunţate în cauză, obligatorii pentru judecătorii fondului în ce priveşte problemele de drept dezlegate, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, în ultima decizie de casare s-a reţinut că "în materie de probaţiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esenţiale, şi anume: locul situării imobilului (în speţă, municipiul Oradea) şi momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicităţii reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării. "

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 22 în redactarea iniţială a legii), nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei ce se consideră îndreptăţită asupra imobilelor solicitate, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, în cazul imobilelor supuse regimului de carte funciară instituit de Decretul-lege nr. 115/1938, cum este cel în litigiu, dovada dreptului de proprietate este subordonată îndeplinirii condiţiilor acestui act normativ.

Potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, "drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", iar potrivit art. 18 din aceiaşi act normativ, "dispoziţiunile privitoare la dobândirea sau stingerea drepturilor se vor aplica, de asemenea, în cazul modificărilor lor", situaţie în care înscrisurile de care se prevalează reclamantele erau supuse înregistrării în cartea funciară, în vederea strămutării dreptului de proprietate către cumpărător.

Aşadar, în sistemul cărţilor funciare, reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale se puteau dobândi numai prin înscrierea lor în cartea funciară, înscrierea având efect constitutiv. Spre deosebire de regimurile în care se aplică sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, în sistemul cărţilor funciare, prin convenţie nu se putea transmite dreptul real, pentru transmitere fiind necesară intabularea dreptului.

În acest sens sunt şi statuările ultimei decizii de casare, potrivit cărora, "în sistemul de carte funciară, orice operaţiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligaţional, ius ad rem, care dă naştere obligaţiei de a constitui sau strămuta un drept real şi din actul real, clauza de intabulate, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară."

În acest sistem, convenţia creează între părţi doar un drept personal pe baza căruia partea contractantă poate pretinde de la cealaltă satisfacerea obligaţiilor asumate, adică darea unui act pentru intabularea dreptului, transmiterea dreptului fiind condiţionată de înscrierea în cartea funciară. Numai înscrierea în cartea funciară are efectul de a sigura dobândirea unui drept real, ceea ce înseamnă că drepturile reale neînscrise în cartea funciară sunt considerate că nu există.

În cauza, este cert stabilit că acele convenţii de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantele nu au făcut obiectul înscrierii în cartea funciară, aşa încât dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit astfel de către autorii lor nu s-a transmis acestora.

Există derogare de la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară doar în cazurile arătate de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Textul exceptează de la principiul înscrierii în cartea funciară, prevăzut de art. 17, drepturile reale dobândite din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, ceea ce nu este, însă, cazul în speţă.

În consecinţă, cât timp actele de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1947, 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, prin care s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în favoarea autorilor reclamantelor, nu au fost înscrise de aceştia în cartea funciară, dreptul de proprietate nu s-a transmis în patrimoniul lor, astfel că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că autorii reclamantelor erau proprietarii imobilului litigios la data preluării de către stat.

Dispoziţiile invocate în acest sens de instanţa de apel - art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după republicarea legii, explicitate la pct. 23 din actualele Norme metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu confirmă teza dobândirii dreptului de proprietate fără înscriere în cartea funciară, cu privire la un imobil supus regimului instituit de Decretul-lege nr. 115/1938, cum este cazul celui în litigiu.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării."

Din textul enunţat rezultă că dreptul de proprietate al persoanei ce se consideră îndreptăţită se dovedeşte numai cu "acte", respectiv cu înscrisuri, înţelese ca înscrisuri constatatoare ale unui act juridic translativ de proprietate, sens în care sunt şi prevederile Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin care se explicitează sintagma "acte doveditoare" din lege.

Art. 23 din lege se referă nu doar la actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ci şi la actele doveditoare ale calităţii de moştenitor, precum şi la actele doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretenţiilor de restituire. În mod corespunzător, la pct. 23.1 din Normele metodologice sunt explicitate toate categoriile de acte doveditoare vizate de lege, nu doar cele doveditoare ale dreptului de proprietate. Or, instanţa de apel a ignorat această distincţie, asimilând în mod greşit actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi înscrisurile enumerate în Normele metodologice la pct. 23.1 lit. h) şi pct. 23.4 - declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe proprie răspundere, respectiv declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat -, care vizează acte doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretenţiilor de restituire.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a considerat ca şi declaraţiile de martori sunt permise în dovedirea dreptului de proprietate, în contra dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice date în aplicarea ei.

Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt, potrivit dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din norme, "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)."

Prin urmare, în materie de probaţiune a dreptului de proprietate, art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun, fiind necesară prezentarea înscrisului constatator al actului juridic translativ de proprietate. Desigur, în completarea probatoriului pot fi folosite şi alte înscrisuri, dacă acestea se întregesc cu înscrisurile originare sau chiar le suplinesc, cum este cazul extraselor de carte funciară privind imobilele din zonele de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938, sens în care trebuie înţelese dispoziţiile pct. 23.1 lit d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care enumeră între actele ce atestă deţinerea proprietăţii "extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol."

Aşa fiind, în speţă, neintabularea în cartea funciară nu poate fi suplinită, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, prin cele două declaraţii depuse de reclamante, una emanând de la A.I. şi una de la C.L. (fiul lui C.I.), prin care se recunoaşte vânzarea şi faptul că s-a plătit integral preţul. Asemenea înscrisuri nu fac decât să confirme acordul de voinţă intervenit între părţile convenţiilor de vânzare-cumpărare încheiate la 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948, dar nicidecum nu pot dovedi strămutarea dreptului de proprietate, întrucât aceasta ar însemna eludarea dispoziţiilor imperative ale art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform cărora un drept real nu se poate strămuta decât prin înscriere în cartea funciară.

Sub aspectul probaţiunii dreptului de proprietate, singura derogare instituită de Legea nr. 10/2001 se regăseşte în cuprinsul art. 24. Textul reglementează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, stabilind că, "în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."

În speţă, însă, fiind stabilit că autorii reclamantelor (S.G. şi S.C.) nu sunt menţionaţi în anexele la actul de naţionalizare, aceştia nu pot fi prezumaţi ca proprietari ai imobilului litigios, pe temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, chiar şi în situaţia în care autorii reclamantelor ar fi fost individualizaţi în actul normativ de preluare, tot nu s-ar fi putut reţine calitatea lor de proprietari ai imobilului litigios la data preluării, întrucât prezumţia de proprietate reglementată de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este relativă, fiind operantă numai "În absenţa unor probe contrare", or extrasul de carte funciară depus în cauză este tocmai o probă contrară, care demonstrează că autorii reclamantelor nu au fost proprietarii imobilului litigios la data naţionalizării, nefiind intabulaţi în cartea funciară (extrasul de carte funciară atestă ca proprietar tabular anterior naţionalizării pe B.R., iar nu pe autorii reclamantelor).

În concluzie, decizia recurată este nelegală sub aspectul reţinerii ca dovedit a dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor la data preluării, criticile recurentelor în acest sens fiind fondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în raport de ele, recursurile exercitate în cauză se impun a fi admise.

Aşa cum au arătat şi recurentele, în absenţa dovedirii dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilului litigios la data preluării de către stat, reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată (prin care se contestă dispoziţia administrativă a unităţii deţinătoare de respingere a notificării de restituire, solicitându-se anularea acesteia şi acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001), apare ca neîntemeiată, sens în care decizia recurată va fi reformată.

Cât priveşte celelalte critici formulate în recursul pârâtei SC I. SA Oradea, vizând titlul său asupra imobilului în litigiu şi forma de reparaţie în baza Legii nr. 10/2001, analiza acestora nu se mai impune, fiind inutilă cercetarea aspectelor ridicate prin criticile în discuţie, cât timp s-a stabilit că reclamantele nu sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât autorii lor nu erau proprietarii imobilului litigios la data preluării de către stat.

Faţă de toate aceste considerentele, Înalta Curte constată că recursurile exercitate în cauză sunt fondate, astfel că în baza art. 312 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. le va admite şi va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite şi apelul chematei în garanţie A. şi va respinge acţiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Oradea (unitatea deţinătoare a imobilului litigios), ca neîntemeiată, iar ca o consecinţă a respingerii acţiunii principale faţă de pârâta SC I. SA Oradea, cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă împotriva A. (prin care solicita să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului litigios în cazul admiterii acţiunii principale şi obligării sale la restituirea în natură a imobilului litigios) se va respinge, ca rămasă fără obiect.

Întrucât prin respingerea acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie, respectiv prin admiterea apelurilor pârâtelor şi chematei în garanţie, aceste părţi au câştigat procesul, ele nu datorează cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinită condiţia culpei procesuale, prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.; ca atare, urmează a fi înlăturate din decizia recurată şi sentinţa de fond dispoziţiile privitoare la obligarea pârâtelor şi a chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, respectiv cele referitoare la: admiterea apelurilor pârâtelor (menţinerea soluţiei de admitere a apelului pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca se justifică faţă de neatacarea acestei soluţii pe calea recursului, iar menţinerea soluţiei de admitere a apelului pârâtei SC I. SA Oradea se justifică faţă de nedovedirea calităţii de proprietari a autorilor reclamantelor asupra imobilului litigios la data preluării de către stat şi, implicit, a calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, potrivit considerentelor prezentei decizii); schimbarea în parte a sentinţei (urmare a admiterii apelurilor); respingerea acţiunii principale împotriva pârâtei SC Centrul de Informare Minieră SA Cluj-Napoca, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de această pârâtă împotriva A. (soluţii neatacate cu recurs); menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei apelate, respectiv dispoziţiile privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Oradea şi respingerea acţiunii faţă de această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive (soluţii neatacate pe calea apelului).

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, formulată de recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, se va reţine că aceasta este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care instituie obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina părţii care cade în pretenţii.

Întrucât căile de atac exercitate de pârâta SC I. SA Oradea au fost admise, cu consecinţa respingerii acţiunii principale formulate de reclamante împotriva sa, pârâta SC I. SA este îndreptăţită să recupereze de la reclamante, care au căzut în pretenţii faţă de ea, cheltuielile de judecată suportate în toate fazele procesuale.

Astfel, intimatele-reclamante vor fi obligate la plata sumei de 15.000 RON către recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 9.900 RON pentru fazele procesuale anterioare (9.000 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu extrasele de cont de la dosar nr. 316/35/2010 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi dosarul supliment nr. 316/35/2010 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, iar 900 RON reprezentând onorariu de expert, dovedit cu chitanţa din dosarul nr. 2820/35/2006 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă) şi 5.100 RON pentru faza recursului; în ce priveşte cheltuielile de judecată în recurs, dovedite ca reprezentând onorariu de avocat în sumă de 12.400 RON, cu ordinul de plată şi factura din dosarul recurs, acestea vor fi reduse la 5.100 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la munca îndeplinită de avocat, constând în redactarea motivelor de recurs şi susţinerea orala a recursului la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta SC I. SA Oradea şi de chemata în garanţie A. împotriva Deciziei civile nr. 41/A din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite şi apelul formulat de chemata în garanţie A. împotriva Sentinţei civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, acţiunea precizată, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Oradea.

Respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC I. SA Oradea împotriva A., ca rămasă fără obiect.

Înlătură din decizia şi sentinţa susmenţionate dispoziţiile privitoare la obligarea pârâtelor şi chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Obligă intimatele-reclamante B.C., B.C., S.L. şi S.L.R. la plata sumei de 15.000 RON către recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 9.900 RON pentru fazele procesuale anterioare, iar 5.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.

Procesat de GGC - AM

← ICCJ. Decizia nr. 672/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 711/2014. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 709/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 709/2014. Civil