ICCJ. Decizia nr. 785/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 785/2014
Dosar nr. 30204/3/2009*
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Prin cererea formulată la 1 februarie 2008, reclamanţii S.N. şi S.N., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General - să oblige pârâţii la restituirea preţului actualizat, plătit pentru apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, sector 2 şi respectiv la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
La 1 iunie 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, arătând că înţeleg să solicite obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţă al nemişcătorului.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere în garanţie, prin care a solicitat obligarea chematei în garanţie S.C. Apolodor S.A. la plata comisionului de 1% încasat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanţii.
La 3 iunie 2009, urmare decesului reclamantei S.N., au fost introduşi în cauză moştenitorii S.C.V. şi S.A.
După un prim ciclu procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, în vederea soluţionării cererii vizând plata despăgubirilor pentru îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 1.701 din 21 septembrie 2012, a admis cererea şi în consecinţă a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor suma de 15.107 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2232/1997, încheiat între reclamanţii Stanciu şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de S.C. A. S.A.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, la data formulării cererii, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevedea că, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar în cazul în care imobilul care se restituie, a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
În acelaşi sens este şi art. 48.3. din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 potrivit căruia dacă imobilul respectiv a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire către chiriaş revine statului sau unităţii deţinătoare.
Ca atare, opţiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire aparţine creditorului obligaţiei de despăgubire.
Or, dacă îmbunătăţirile necesare şi utile au fost făcute la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, debitorul obligaţiei de restituire a despăgubirilor este unitatea deţinătoare.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că pe acest capăt de cerere, atât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti au calitate procesuală pasivă, aceasta fiind justificată de dispoziţiile legale în vigoare la momentul sesizării instanţei.
De asemenea, se arată, potrivit celor reţinute în ciclul procesual anterior, cu putere de lucru judecat, preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, iar îmbunătăţirile necesare şi utile aduse de reclamanţi apartamentului, au fost evaluate la suma de 15.107 euro, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii şi evaluare imobiliară, depus la dosar.
În consecinţă, văzând şi manifestarea de voinţă a reclamanţilor în sensul obligării Ministerului de Finanţe, în calitate de reprezentant al statului, la plata îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului, tribunalul a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 15.107 euro, echivalent în lei la data plăţii.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. acelaşi pârât a fost obligat să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON din care 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat şi 1.000 RON onorariu de expert.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 60 A din 26 februarie 2013, a respins ca nefondat apelul formulat de pârât, pe care l-a mai obligat la plata sumei de 1.000 lei către intimaţii-reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 (3) C. proc. civ.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, din perspectiva aplicării în timp a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, acestea sunt dispoziţii de drept substanţial care, se aplică în forma în care erau în vigoare la data sesizării instanţei, în considerarea caracterului previzibil pe care trebuie să-l aibă legea.
Or, potrivit alin. (3) al textului în discuţie, în forma în vigoare la data de 1 februarie 2008 (data introducerii acţiunii) în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare, creditorul acestei obligaţii având drept de opţiune în ceea ce priveşte alegerea debitorului, cu excepţia situaţiei în care îmbunătăţirile necesare şi utile au fost făcute la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, caz în care debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, este unitatea deţinătoare, ipoteză care, se reţine, nu se regăseşte în speţă.
Faţă de aceste dispoziţii legale, conchide instanţa de apel, şi de împrejurarea că, în cauză, preluarea fără titlu valabil a imobilului a fost dovedită şi reţinută cu putere de lucru judecat, rezultă că intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a chema în judecată, pentru plata contravalorii îmbunătăţirilor cu caracter necesar şi util, la alegere, fie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fie Municipiul Bucureşti.
Aceştia au optat însă a se îndrepta împotriva Statului Român, astfel că sentinţa apelată este legală şi temeinică sub aspectul stabilirii titularului obligaţiei de plată; în consecinţă, criticile prin care apelantul a susţinut că nu are legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii au fost privite, ca neîntemeiate.
Tot astfel, ca o consecinţă a caracterului neîntemeiat al criticilor care au vizat obligaţia principală, instanţa de control judiciar a reţinut caracterul nefondat şi al criticilor privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, pentru lipsa culpei procesuale.
Astfel, de vreme ce s-a reţinut că apelantul-pârât are legitimare procesuală pasivă şi a fost obligat la plata unei sume de bani pe care a contestat-o, acesta a căzut în pretenţii la judecata în primă instanţă, astfel că este în culpă procesuală şi în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi, la cererea acestora din urmă.
Curtea de apel a mai reţinut că, deşi prin cererea de apel, apelantul-pârât a solicitat "respingerea cauzei pe fond, ca neîntemeiată", acesta nu a formulat critici care să pună în discuţie însăşi temeinicia cererii de obligare la plata sumei de 15.107 euro, care să necesite o examinare distinctă.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, menţinându-se în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată pentru suma de 15.107 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului.
Astfel, se arată că, contrar legii, instanţele au legitimat procesual Ministerul Finanţelor Publice, considerând că acesta este una şi aceeaşi persoană cu Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, făcându-se "o gravă" confuzie între cele două entităţi juridice.
Or, se arată, în prezenta cauză Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de desdăunare şi cel care trebuie să stea în judecată în calitate de pârât şi anume Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, subiect de drept total distinct.
De altfel, deposedarea reclamanţilor de apartamentul în litigiu, în urma desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept, prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. Apolodor S.A.
Ca atare, calitatea procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii îi aparţinea Primăriei Municipiului Bucureşti.
- instanţele au aplicat greşit prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând nejustificat obligarea pârâtului la plata sumelor de 3.000 RON, la fond şi 1.000 RON, în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Astfel, cuantumul onorariului avocaţial - cuvenit prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse - este exagerat, cauza neputând fi apreciată ca având o complexitate majoră, care să justifice acordarea unor astfel de onorarii.
Pe de altă parte, conchide recurentul, nu poate fi reţinută nici culpa sa procesuală, în condiţiile în care nu a dat dovadă de rea credinţă ori neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Se impune a preciza, de la început, că în ciclul procesual anterior a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului în litigiu, cu încălcarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 112/1995.
Desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza actului normativ mai sus citat, reprezintă cauza juridică a acţiunii în pretenţii la îndemâna cumpărătorului, fondată pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit alin. (1) al textului (în redactarea în vigoare la data introducerii acţiunii) cei care au avut calitatea de chiriaşi ai imobilelor supuse retrocedării au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus acestora, prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Cu referire la ipoteza în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că obligaţia de restituire revine statului sau unităţii deţinătoare.
Ca atare, legea instituia un drept de opţiune în favoarea creditorului obligaţiei de despăgubire.
Ulterior, prin Legea nr. 1/2009, a fost schimbat subiectul pasiv al acestei obligaţi, modificându-se persoana debitorului care, este persoana îndreptăţită, respectiv cel care a beneficiat de restituirea nemişcătorului.
În contextul în care, aşa cum s-a arătat, acţiunea a fost introdusă la 1 februarie 2008, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, conflictul de legi în timp a fost corect soluţionat de instanţe în baza principiului neretroactivităţii legii noi, şi nu a principiului tempus regit actum, câtă vreme modificările aduse nu privesc norme de procedură.
Aşa cum judicios a observat instanţa de apel, făcând trimitere şi la prevederile art. 48.3 ale H.G. nr. 250/2007, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, opţiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire, aparţine creditorului acestei obligaţii, cu excepţia situaţiei în care îmbunătăţirile necesare şi utile au fost făcute la cererea expresă sau cu acordul locatorului, situaţie în care obligaţia de acordare a despăgubirilor pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, revine unităţii deţinătoare.
Cât priveşte susţinerea recurentului, referitoare la "confuzia" făcută de instanţe între cele două persoane juridice, Statul Român şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice - este de observat că Statul, nu poate fi privit ca o entitate abstractă, prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, legitimându-se astfel procesual pasiv şi în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului (prin îmbunătăţirile necesare şi utile) atâta vreme cât reclamanţii şi-au exprimat opţiunea privind alegerea debitorului, opţiune permisă de art. 48 din lege, în redactarea anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009.
Recursul nuanţează chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, cu referire şi la prevederile art. 1337 şi 1341 C. civ. de la 1864, motivându-se faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica nu poate fi primită întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Aşa cum s-a arătat, temeiul juridic al cererii dedusă judecăţii este art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, a cărui aplicare în mod corect au făcut-o instanţele, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Nefondată este şi critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul că aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia culpa procesuală şi deci, obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată, aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. A. S.A., parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2.232/1997 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe acesta să plătească valoarea îmbunătăţirilor, necesare şi utile aduse apartamentului, acesta a căzut în pretenţii, devenind perfect aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Tot astfel, menţinând soluţia dată de tribunal în ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumelor solicitate prin acţiune, în mod judicios Curtea de Apel a reţinut şi obligaţia acestuia de a plăti cheltuielile de judecată pentru fond şi apel, tot cu aplicarea corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 60A din 26 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 1.500 RON către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 783/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 708/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
