ICCJ. Decizia nr. 789/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 789/2014
Dosar nr. 6548/2/2012
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 4895 din 01 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii C.C.V. şi C.G. împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâţii C.A. şi M.M. împotriva aceleiaşi încheieri de rectificare, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 153/A din 09 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A admis recursurile declarate de pârâţii C.C.V., C.G., C.A. şi M.M. împotriva aceleiaşi decizii şi a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâţii C.C.V., C.G., C.A. şi M.M. împotriva Sentinţei civile nr. 259 din 06 februarie 2008 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii persoane fizice. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Prin cererea de chemare în garanţie astfel cum a fost precizată la termenul din data de 16 noiembrie 2006, reclamanţii din prezenta cerere, C.C.V., C.G., M.M. şi M.E. (decedată, prin moştenitor C.A.) au invocat ca temei al demersului lor judiciar, atât dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 cât şi dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 1341 C. civ. solicitând restituirea preţului reactualizat cu indicele de inflaţie, daune interese şi daune morale.
Urmare casării cu trimitere, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 1317 din 2 iulie 2012, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA.
A respins capătul de cerere formulat în baza Legii nr. 10/2001, ca fiind introdus împotriva unor persoane, fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte cererea de chemare în garanţie, formulată de către reclamanţii C.C.V. şi C.G., M.M. şi C.A., în contradictoriu cu pârâţii P.M.D., Z.B., decedată, prin moştenitor G.M., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, astfel cum a fost precizată la data de 16 noiembrie 2006.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 32657,24 lei către reclamanţii C. şi a sumei de 48495,37 lei către reclamanţii M.M. şi C.A., reprezentând preţ plătit.
A respins capătul de cerere privind daunele interese, formulat de reclamanţii C., ca neîntemeiat.
A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) formulată de reclamanţii M.M. şi C.A. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească suma de 2500 lei (2000 lei onorariul avocat şi 500 lei onorariul expert) către reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că cererea de chemare în garanţie, precizată, a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie în care pretenţiile reclamanţilor urmează a fi analizate din perspectiva acestei legi speciale şi nu a dreptului comun întrucât imobilele pentru care reclamanţii au fost evinşi au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, deci tot o lege specială.
Or, în speţă fiind vorba de concursul dintre legea specială şi legea generală şi avându-se în vedere şi considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată de instanţa supremă, cererea de chemare în garanţie fiind formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, tribunalul a analizat pretenţiile din perspectiva acestei legi speciale.
În acest context a fost analizată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H.N. SA, pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată, întrucât legiuitorul prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 a stabilit în mod concret persoana care răspunde în situaţia în care cumpărătorii (chiriaşi conform Legii nr. 112/1995) sunt evinşi de către foştii proprietari.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, M.M. şi E. au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. G., sector 1, la preţul de 21.534.358 ROL.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, C.C.V. şi C.G. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Bucureşti, str. G., sector 1 la preţul de 14.500.215 ROL.
Prin Sentinţa civilă nr. 259 din 06 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 38902/3/2007 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii din prezenta cerere de chemare în garanţie, în urma admiterii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată de către moştenitorii foştilor proprietari au fost evinşi, reţinându-se printre altele că buna-credinţă privită singular nu ar putea constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. iar, pe de altă parte, preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
În condiţiile acestei reglementări, tribunalul a constatat că a fost instituită de către legiuitor o excepţie de la regula ce rezultă din prevederile art. 1337 şi urm. C. civ., motiv pentru care pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate numai în ceea ce priveşte preţul actualizat cu indicele de inflaţie.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că valoarea actualizată a preţului achitat de reclamanţii C.C.V. şi C.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2434/27433 din 20 decembrie 1996 este de 32.657,24 lei.
Având în vedere situaţia de fapt redată şi totodată indicele de inflaţie "aplicat" prin raportul de expertiză, tribunalul a constatat că valoarea actualizată a preţului achitat de reclamanţii M.M. şi M.E. (decedată, prin moştenitor C.A.) în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997 este de 48.495,37 lei, aceştia precizând de altfel că pretenţiile lor sunt numai cele referitoare la preţul actualizat renunţând la daunele materiale şi daunele morale, astfel cum s-a indicat prin cererea depusă la data de 20 aprilie 2011.
În ceea ce priveşte onorariul de avocat solicitat de către reclamanţii M.M. şi C.A., tribunalul a constatat, din caracterul general al normei juridice înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că suma de 4.000 lei nu îndeplineşte condiţiile de a fi necesară şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză s-a efectuat în lipsa reclamanţilor ce nu s-au prezentat personal şi nici prin apărător şi a apreciat că se impune reducerea acesteia, de la 4.000 lei la 2.000 lei, sumă ce apare ca fiind legală şi proporţională cu valoarea pretenţiilor, complexitatea cauzei şi efortul depus din partea apărătorului.
În consecinţă, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţii M.M. şi C.A. a sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu avocat şi a sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert.
Apelurile declarate în cauză de reclamanţii C.A. şi M.M., precum şi de Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 184 din 24 mai 2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis cererile de chemare în garanţie formulate de C.A. şi M.M. şi de către C.G. şi V.
A omologat în parte raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului şi în consecinţă a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 89.310 euro, echivalent în lei la data plăţii, către C.A. şi M.M., reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
L-a obligat totodată, pe acelaşi pârât la plata sumei de 32.657,24 lei, către C.V. şi C.G., reprezentând preţul reactualizat al imobilului.
A respins cererile de chemare în garanţie faţă de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6.000 lei, către C. şi M., reprezentând onorariul de avocat şi cel de expert.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că cererea de chemare în judecată, a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care sunt norme juridice speciale, ce au prioritate faţă de dispoziţiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care constituie dreptul comun.
Aceste prevederi speciale, se arată, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile Codului civil, care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului, contra evicţiunii.
Or, art. 50 al Legii nr. 10/2001, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea valorii de circulaţie în cazul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare care au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte apelul declarat de către C.A. şi M.M., acesta a fost apreciat ca fondat întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat pe obiectul cererii de chemare în garanţie, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 21 august 2008, prima instanţă reţinând greşit că reclamanţii au solicitat doar preţul actualizat, în raport de prima precizare, depusă la 16 noiembrie 2006.
Astfel, se arată, prin menţiunile de la Dosarul nr. 38902/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, supliment, s-a solicitat de către C.A. şi M.M., precum şi de către C.C.V. şi C.G. în principal, contravaloarea apartamentelor la valoarea de circulaţie, iar, în subsidiar, preţul actualizat cu indicele de inflaţie.
Or, prima instanţă, când a soluţionat cererea de chemare în garanţie, s-a pronunţat numai pe capătul subsidiar (obligarea la plata preţului de vânzare actualizat cu indicele de inflaţie) fără a analiza şi capătul principal, respectiv obligarea la plata valorii de circulaţie a imobilelor.
Curtea de apel a mai constatat că a fost exercitată calea de atac a apelului numai de către C.A. şi M.M., motiv pentru care a analizat numai cererea acestora de obligare la plata valorii de piaţă, având în vedere că instanţa de apel poate exercita controlul judiciar, în limitele învestirii sale, prin declaraţia de apel.
În ceea ce priveşte cererea formulată de către C.C.V. şi C.G. privind obligarea Ministerului de Finanţe Publice la plata valorii de piaţă a apartamentului, instanţa de control judiciar a constatat că aceasta a rămas nesoluţionată de către prima instanţă, motiv pentru care poate fi reiterată solicitarea prin formularea unei cererii de chemare în judecată separată.
Cu referire la critica formulată de către C.A. şi M.M. cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare din data de 20 mai 2013, se învederează următoarele:
Potrivit art. 501 din lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Restituirea preţului de piaţă se face de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Textul articolului 501 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate.
Este şi ipoteza din cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare deţinut de C.A. şi M.M., nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare, astfel că nu îşi mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înţelesul noţiunii de "desfiinţat", din cuprinsul textului în discuţie.
Ca atare, instanţa de apel a constatat că este fondată critica formulată de către C.A. şi M.M. privind incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În ambele ipoteze vizate de legiuitor, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (21) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Deşi în ambele texte menţionate (art. 50 alin. (2) şi art. 501) care vizează ipotezele arătate, se foloseşte termenul "desfiinţat" în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înţelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Aşadar, în cauză, conchide instanţa de control judiciar, pentru ipoteza dedusă judecăţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Sentinţa civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 480 din C. civ. de la 1864, s-a dispus ca urmare a comparării titlurilor, obligarea reclamanţilor C.A. şi M.M. să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari. S-a constatat că C.A. şi M.M. sunt cumpărători de bună-credinţă, însă decizia de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea statului este abuzivă fiind contrară Constituţiei în vigoare la data adoptării lui, a prevederilor Codului civil în materie de proprietate şi a tratatelor internaţionale la care România a aderat. De asemenea, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate, în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se buna-credinţa a cumpărătorilor.
Aceste considerente, se arată, se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie, ca o consecinţă a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.
Or, contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectul său juridic, constând în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, ca efect ai deciziei civile, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi reclamanţii să lase în deplină proprietate şi liniştită proprietate imobilul foştilor proprietari.
Având în vedere considerentele menţionate, instanţa de apel a constatat că C.A. şi M.M. au dreptul să beneficieze de valoarea de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost calculată prin raportul de expertiză efectuat în apel, de către expertul tehnic judiciar.
Cât priveşte critica referitoare la reducerea onorariului de avocat de către prima instanţă, Curtea a învederat că, în raport de vechimea dosarului, de munca depusă de către apărătorul apelanţilor C.A. şi M.M. şi de cuantumul onorariului solicitat, nu se justifică reducerea onorariului de avocat, în cuantum de 4.000 lei, motiv pentru care a considerat întemeiată această critică şi a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice, la plata integrală a sumei pretinse.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a apreciat asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea acestuia la plata preţului plătit, actualizat, către reclamanţii C.V. şi G., precum şi a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei la data plăţii, către C.A. şi M.M.
Astfel, se arată, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, fiind doar un depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de unitatea administrativ-teritorială vânzătoare.
Cum, ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat, având la bază un contract, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare.
Prin alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) nu s-a creat un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat, corespunzător contractului anulat şi Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, conchide recurentul, doar Primăria Municipiului Bucureşti poate avea calitate procesuală pasivă, în cauza dedusă judecăţii.
- în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă actualizat către reclamanţii C.V. şi G., având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care, instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială, prin fapta unui terţ.
Astfel, deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, nicidecum a Ministerului Finanţelor Publice.
- art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 poate fi aplicat, în vederea restituirii preţului de piaţă plătit de chiriaşi, doar după întrunirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de lege şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar contractele să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Or, în cauză aceste condiţii cumulative nu au fost îndeplinite, instanţa de apel reţinând greşit în sarcina recurentului, obligaţia de plată a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în litigiu.
- raportul de expertiză efectuat în apel, a fost greşit omologat întrucât el nu reflectă preţul real al imobilului în litigiu.
Astfel, se arată, în cadrul metodelor de evaluare, nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, suma stabilită fiind exagerat de mare pentru nemişcătorul în cauză.
- reclamanţii, care îşi invocă propria "turpitudine" de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu au depus minime diligente pentru a cunoaşte titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului şi ca atare, nu este legal ca aceştia să poată beneficia de restituirea preţului, la valoarea de piaţă.
- preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele Metodologice, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.
Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie în mod vădit o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
- greşit s-a dispus şi obligarea pârâtului la plata sumei de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii reclamanţi, deşi nu există culpa procesuală a recurentului.
Ca atare, recurentul conchide în sensul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Recursul aduce în dezbatere, în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii şi în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţa al imobilului.
Susţinerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 al Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia dintre preţul actualizat şi preţul de piaţa al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, această distincţie funcţionând, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 al Legii nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ întrucât, în timp ce în prima ipoteză vizată se are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), potrivit căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (...)".
Aşa fiind, se desprinde cu evidenţă că, în înţelesul Legii nr. 1/2009, prin "desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare a nemişcătorului.
Este de reţinut împrejurarea că, în fazele procesuale anterioare nu s-a statuat că, în speţă, contractele ar fi fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul acestora şi respectiv a preţului actualizat, în cazul reclamanţilor C. care, nu au atacat hotărârea primei instanţe.
Întrucât prin Sentinţa civilă nr. 259 din 6 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulară de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanţii din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al acestora nu a fost desfiinţat, însă, reclamanţii au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului lor de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului.
Aşa fiind, se constată că instanţa de control judiciar a apreciat corect că reclamanţii C.A. şi M.M. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari şi menţineri valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii C.V. şi G., aşa cum s-a arătat, deşi cererea lor vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 (de care au fost evinşi urmare admiterii acţiunii în revendicare) a rămas nesoluţionată de către prima instanţă, aceştia nu au înţeles să atace sentinţa, situaţie în care - avându-se în vedere limitele controlului judiciar în apel - în mod judicios s-a analizat doar cererea de obligare la plata preţului actualizat al imobilului, în condiţiile în care nu s-au constatat relaţii de coparticipare procesuală pentru a fi incidente prevederile art. 47 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici critica vizând greşita omologare a raportului de expertiză tehnică, efectuat în apel.
Astfel, valoarea de piaţă de la data evicţiunii a fost corect stabilită prin expertiză, în raport de metoda standardelor internaţionale de evaluare, metoda costului standard şi cea a comparaţiei, evaluatorul apreciind indicatorii uzuali şi răspunzând tuturor obiectivelor stabilite de către părţi şi încuviinţate de instanţă.
Nu în ultimul rând, este de remarcat că deşi a fost comunicat recurentului, acesta nu a înţeles să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză care, în mod corect a fost ulterior omologat.
Aserţiunile recurentului vizând pretinsa invocare de către reclamanţii din cererea de chemare în garanţie a propriei "turpitudini" de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu vor mai fi analizate întrucât se repun în discuţie chestiuni care, urmare pronunţării hotărârilor din ciclurile procesuale anterioare, au intrat în puterea lucrului judecat.
S-a reţinut prin acele hotărâri că, deşi contractele în discuţie au fost încheiate cu bună-credinţă, privită singular, aceasta nu poate totuşi constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale, petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, mai ales în contextul în care preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, în înţelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Nefondată apare şi critica referitoare la o pretinsă "îmbogăţire fără justă cauză" a reclamanţilor - care, susţine recurentul, au cumpărat imobilul la un preţ mult inferior celui solicitat prin acţiune - în contextul prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, astfel cum a fost analizat mai sus şi al art. 50 alin. (3), din acelaşi act normativ.
Nu poate fi reţinută nici critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, respectiv să fi pierdut procesul, ceea ce se verifică în speţă, în condiţiile în care recurentul a fost obligat la plata către reclamanţi a valorii de circulaţie şi respectiv a preţului actualizat pentru apartamentele ce au făcut obiectul litigiului.
Aşa fiind, faţa de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 184A din 24 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-chemaţi în garanţie la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 860/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 247/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
