ICCJ. Decizia nr. 846/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 846/2014
Dosar nr. 14538/3/2006*
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2000 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii S.N., S.N.M., C.E., C.I. şi C.E.A., în calitate de moştenitori ai defunctei C.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, au revendicat imobilul situat în Bucureşti, Bd. B., fostă C., fostă V., imobil expropriat prin Decretul nr. 105/1950 al fostului Prezidiu al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România.
În subsidiar, s-a solicitat ca, în ipoteza în care terenul sau o porţiune din acesta nu poate fi restituită în natură, să li se acorde despăgubiri calculate la valoarea de circulaţie a imobilului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. şi Legea nr. 213/1998.
Primul ciclu procesual s-a încheiat cu decizia nr. 9861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei nr. 344/A din 29 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă. A fost casată decizia precum şi sentinţa civilă nr. 1878 din 11 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dosarul fiind trimis aceleiaşi instanţe pentru rejudecare pe fond.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanţilor cu privire la imobilul în litigiu, precum şi dovada calităţii reclamanţilor de continuatori în drepturi ai autorului lor. Identitatea dintre terenul revendicat şi cel aflat în proprietatea autoarei reclamanţilor este atestată de expertiza efectuată în cauză.
Înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu menţiunile din decretul de expropriere şi certificatul de moştenitor din 10 august 1995 emis de notariatul de Stat sector 2 fac dovada dreptului de proprietate pe care autoarea reclamanţilor l-a avut asupra imobilului, precum şi a calităţii de continuatori în drepturi şi obligaţii a reclamanţilor.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la prima instanţă, rezultă că din suprafaţa totală a terenului aflat în proprietatea C.A., de 38280 mp, specificată în Decretul de expropriere nr. 105/1950, prin sistematizarea urbanistică, suprafaţa de 13655 mp a fost ocupată de str. G.P., pe diferenţa de teren aflându-se un teren de tenis în suprafaţă de 1113 mp şi un imobil în construcţie la data efectuării expertizei. Din adresa din 18 ianuarie 2001 emisă de SC A.N. SA, rezultă că o parte din teren a fost concesionat acestei societăţi comerciale de către Primăria Municipiului Bucureşti. Totodată, din adresa din 16 martie 2001 emisă de Primăria sectorului 3, rezultă că terenul situat pe Bd. B., fost şos. V., face parte din domeniul public de interes local, fiind afectat de blocuri de locuinţe, alei pietonale, zonă verde şi Parcul V1.
Identitatea dintre terenul revendicat şi cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanţilor este certificată de expertul tehnic judiciar în precizările de la raportul de expertiză.
Înalta Curte a constatat că instanţele au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a stabili dacă şi în ce măsură terenul revendicat poate fi restituit în natură ori prin echivalent bănesc. S-a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în vederea efectuării unei noi expertize tehnice topografice pentru identificarea cu exactitate a porţiunilor de teren ce nu sunt afectate de utilităţi, valoarea terenului şi a construcţiei expropriate, precum şi sub aspectul achitării către proprietar a unor juste şi prealabile despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 481 C. civ.
Al doilea ciclu procesual s-a încheiat cu decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a constatat nul recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 449 A din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Au fost admise recursurile declarate de reclamanţii S.N., S.N.M., C.E. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii. S-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa supremă a reţinut cu privire la recursul declarat de reclamantul C.I., că este nul.
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar potrivit art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
S-a reţinut că recursul reclamantului nu este motivat în sensul dispoziţiilor legale menţionate şi, nefiind reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte a aplicat sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului astfel declarat
Cât priveşte recursurile declarate de reclamanţii S.N., S.N.M., C.E. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, au fost admise în considerarea cuantumului despăgubirilor şi criteriilor în raport de care s-a stabilit acest cuantum.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a încuviinţat pentru efectuarea expertizei următoarele obiective: stabilirea valorii actuale a terenului (valoarea pe metru pătrat şi apoi totalizat pe cele trei categorii de suprafeţe şi anume: suprafaţa ocupată de blocuri şi carosabil; suprafaţa ocupată prin restituirea către alţi proprietari persoane fizice, dispusă prin sentinţa civilă nr. 250/1998 şi suprafaţa terenului liber), valoare care să ţină seama de valoarea reală pe piaţă a terenului, urmând ca evaluarea să se facă separat, la momentul efectuării cererii de apel şi la momentul efectuării expertizei (încheiere 5 ianuarie 2010).
Stabilind aceste obiective, instanţa nu a avut în vedere destinaţia terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere (Dosar nr. 507/2000), respectiv „groapă, în suprafaţă de 2,2800 ha” şi „teren în suprafaţă de 1,5480 ha”.
Este necontestat şi rezultă cu certitudine şi din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări şi îmbunătăţiri, care nu se datorează reclamanţilor şi care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanţa nu a ţinut seama.
S-a mai reţinut că, în efectuarea expertizei, expertul s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi acţiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi are ca obiect revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ.
Aşa fiind, recursurile au fost admise, decizia recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru deplina lămurire a situaţiei de fapt în scopul justei soluţionări a cauzei. În acest sens s-a dispus efectuarea unei noi expertize şi, eventual, administrarea de probe suplimentare, în măsura în care acest lucru ar fi apreciat ca necesar, pentru a se stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în raport de destinaţia terenului la data preluării.
În rejudecare, prin decizia nr. 189 A din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi S.N., S.N.M. şi C.E. şi de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 399 din 25 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală în revendicare. A fost admisă cererea de despăgubiri, formulată în subsidiar. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamanţi a sumei totale de 13.768.200 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 38.245 mp situat în Bucureşti, fostă str. V., str. C.
În rejudecare, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus în favoarea pârâtului proba cu înscrisuri, care să dovedească efectuarea de către acesta a unor lucrări de amenajare a terenului pe zona de parc, prin umplerea gropii de 2,28 ha şi cuantumul acestor lucrări, pentru a fi avute în vedere la evaluarea terenului în litigiu şi calcularea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
Totodată, pentru a se obţine aceste relaţii s-a dispus efectuarea de adrese oficiale către Primăria sectorului 3 Bucureşti, Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti.
Prin adresa din 25 aprilie 2013, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti a comunicat că nu deţine informaţii sau documente referitoare la valoarea lucrărilor efectuate pentru umplerea gropii de 2,28 ha.
În acelaşi sens au fost şi relaţiile comunicate de Primăria sectorului 3 Bucureşti, Direcţia Urbanism şi Amenajarea Teritoriului prin adresa din 8 mai 2013, din care rezultă că există doar Autorizaţia de Construire emisă la data de 1 noiembrie 2010, ce are ca obiect modernizare, sistematizare, alei şi zone de agrement în parcurile din sectorul 3, realizare sistem de irigaţii.
Prin adresa din 13 mai 2013 emisă de Direcţia Parcurilor sector 3 au fost indicate principalele investiţii efectuate în perioada 2004-2012 şi valoarea acestora (sistematizare şi modernizare alei Parc G.P. în valoare de 9.845.150,15 RON, sistem irigaţii parc, în valoare de 524,896,39 RON; reţea iluminat parc, în valoare de 228.085,62 RON şi împrejmuire cu panouri gard, în valoare de 200.250,56 RON).
În acest context, instanţa a reţinut că apelantul pârât nu a dovedit lucrările de umplere a gropii de 2,28 ha, evidenţiată în decretul de expropriere, lucrările menţionate prin relaţiile comunicate fiind efectuate ulterior promovării acţiunii.
Pe de altă parte, în rejudecare s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, obiectivele stabilite de către instanţă fiind stabilirea valorii de circulaţie a terenului, prin luarea în considerare a destinaţiei pe care a avut-o bunul la data preluării şi fără a fi avute în vedere amenajările existente în prezent pe teren, precum şi de a se constata dacă groapa în suprafaţă de 2,28 ha, aşa cum este evidenţiată în decretul de expropriere, a fost amenajată prin reumplerea acesteia sau dacă a fost amenajată cu mobilier urban specific.
Prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit de expert tehnic judiciar inginer A.B., a fost stabilită valoarea de piaţă a terenului la suma de 13,768.200 euro, fără luarea în calcul a amenajărilor specifice parcului (alei, sistem de iluminat specific, sistem de irigaţii etc.), terenul nefiind comparat cu proprietăţi similare, ci cu terenuri încadrate în prezent în categoria intravilan, construibil.
Totodată, expertul a avut în vedere, la stabilirea valorii de circulaţie, destinaţia bunului imobil la data exproprierii, care era de teren de exploatare, precum şi aceea de groapă, pentru suprafaţa de 2,28 ha. Expertul a constatat, faţă de planul întocmit la data exproprierii, că a fost executată parţial umplutură, însă, în lipsa unor documente din care să rezulte aceste lucrări, expertul a fost în imposibilitate de a le evalua şi a le stabili întinderea.
În consecinţă, s-a apreciat că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru terenul în suprafaţă totală de 38.245 mp în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit la momentul rejudecării apelurilor, respectiv de 13.768.200 euro.
Cât priveşte cererea depusă de reclamantul C.I. la termenul din 30 octombrie 2012, s-a reţinut că, deşi aceasta este intitulată „declaraţie de renunţare parţială la drepturi”, ea nu poate fi calificată în acest sens, având în vedere că acest act de dispoziţie este făcut în considerarea Convenţiei de partaj anexate. Or, prin convenţia autentificată din 13 martie 2006, reclamanţii s-au învoit asupra modului de partajare a drepturilor pe care urmează să le primească în urma acţiunilor în revendicare existente fie pe rolul instanţelor judecătoreşti, fie în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, imobile printre care se află şi cel ce face obiectul prezentei cauze.
Având în vedere că principalul efect al renunţării la drept este stingerea definitivă a procesului civil şi a dreptului ce a făcut obiectul acestuia, reclamantul neputând introduce o altă cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi cauză, datorită intervenirii autorităţii lucrului judecat s-a reţinut că din modul de redactare al „cererii de renunţare parţială la drept”, în care reclamantul C.I. arata că înţelege să dea eficientă convenţiei de partaj autentificată din 13 martie 2006 şi să-şi realizeze drepturile, la care renunţă în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanşat la Tribunalul Bucureşti, că voinţa reclamantului nu a fost aceea de a renunţa la drept, în caz contrar, procedura judiciară demarată pentru aceleaşi drepturi fiindu-i închisă, ca efect al renunţării la drept.
Pentru aceste motive instanţa nu a dat eficienţă acestui act procedural şi a stabilit măsuri reparatorii pentru întregul teren ce face obiectul cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Reclamantul C.I. nu a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art 304 C. proc. civ. Dezvoltarea criticilor formulate, însă, face posibilă încadrarea lor în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine de către recurentul reclamant că respingerea cererii sale de renunţare parţială la drepturi conform cu convenţia de partaj din 13 martie 2006 pentru suprafaţa de 6117 mp (40% din aceasta) contravine art 409 C. proc. civ., iar prin motivarea ei instanţa şi-a depăşit atribuţiunile.
Se susţine, de asemenea, că în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâtul la plata de despăgubiri în numerar, în condiţiile în care anterior pronunţării intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite restituirea în numerar numai în cazul hotărârilor definitive „de facto” la data apariţiei legii, ceea ce nu este cazul în cauză.
Recurentul reclamant arată, totodată, că în mod greşit instanţele au reţinut că terenul în litigiu aparţine domeniului public, aceasta fiind o eroare judiciară, iar natura lui de spaţiu verde nu afectează forma de proprietate (Legea nr. 24/2007 art. 4).
Examinând recursul reclamantului C.I., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed.
Critica referitoare la greşita respingere a cererii de renunţare parţială la drepturi nu poate fi primită.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi cererea este intitulată „declaraţie de renunţare parţială la drepturi”, ea nu poate fi calificată în acest sens, deoarece prin convenţia autentificată din 13 martie 2006, reclamanţii s-au învoit asupra modului de partajare a drepturilor pe care urmează să le primească în urma acţiunilor în revendicare existente fie pe rolul instanţelor judecătoreşti, fie în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, imobile printre care se află şi cel ce face obiectul prezentei cauze.
Având în vedere că principalul efect al renunţării la drept este stingerea definitivă a procesului civil şi a dreptului ce a făcut obiectul acestuia, instanţa de apel a interpretat corect că voinţa reclamantului C.I. nu a fost aceea de a renunţa la drept.
Recurentul reclamant susţine că respingerea cererii sale de renunţare parţială la drepturi contravine art. 409 C. proc. civ., susţinere care nu are nici un fundament, deoarece articolul menţionat face parte din Capitolul II „Urmărirea silită asupra bunurilor mobile”, Secţiunea I „Bunurile mobile care nu se pot urmări”, fără nicio legătură cu obiectul cauzei pendinte.
Pe de altă parte, aplicabilitatea art. 409 din noul C. proc. civ. este exclusă, deoarece potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile noului cod se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.
Calificarea corectă şi stabilirea regimului juridic aplicabil cererii depuse de reclamantul C.I. la termenul din 30 octombrie 2012, de către instanţa de apel, nu înseamnă depăşirea atribuţiilor acesteia, astfel cum în mod eronat susţine recurentul, deoarece instanţa de control judiciar exercită atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când califică juridic cererile deduse judecăţii şi interpretează legea în cauză.
O alta critică se referă la stabilirea greşită a obligaţiei de despăgubire în numerar, în condiţiile în care anterior pronunţării intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite restituirea în numerar numai în cazul hotărârilor definitive „de facto” la data apariţiei legii, ceea ce nu este cazul în speţă.
Critica nu este fondată, deoarece Curtea de apel a rămas în pronunţare, după sfârşitul dezbaterilor, la data de 14 mai 2013 şi, neputând hotărî de îndată, a amânat pronunţarea la 21, respectiv 28 mai 2013, când a pronunţat decizia atacată.
Legea nr. 165/2013, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013, a intrat în vigoare data de 20 mai 2013, astfel încât nu este reală susţinerea recurentului reclamant, cum că ar fi intrat în vigoare anterior pronunţării, deci, în mod corect, nu a fost aplicată de către instanţa de apel.
O altă susţinere vizează faptul că, greşit s-a reţinut în speţă că terenul în litigiu apaiţine domeniului public, critică care nu poate fi primită, deoarece reclamantul C.I. nu a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, încălcând astfel principiul „non omisso medio”.
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor în litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituita de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.
Prin urmare, pentru acest motiv de recurs, reclamantul nu mai poate pune în discuţie sentinţa pe care nu a atacat-o cu apel, dar poate exercita recurs împotriva deciziei, care îi creează o situaţie mai nefaforabilă decât prima hotărâre, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, formulând recurs, a solicitat şi suspendarea efectelor deciziei recurate până la soluţionarea recursului, însă la termenul din data de 13 martie 2014 a renunţat la judecata acestei cereri.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ., a luat act de renunţarea recurentului-pârât la judecarea cererii de suspendare astfel formulate.
În memoriul de recurs, s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., fiind dezvoltate critici după cum urmează:
Se susţine faptul că imobilul litigios nu a fost corect identificat, în condiţiile în care experţii desemnaţi în cauză nu au avut în vedere schiţele întocmite în anul 1950, anexă la decretul de expropriere, motiv pentru care au stabilit greşit amplasamentul terenului în litigiu.
Printr-o altă critică se arată că dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris în momentul promovării cererii de chemare în judecată, situaţie în care au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. S-a susţinut, în acest sens, că în timp ce acţiunea în revendicare promovată în temeiul dreptului comun este imprescriptibilă, acţiunea privitoare la daune în temeiul dreptului comun este prescriptibilă. În situaţia particulară a despăgubirilor pentru imobile naţionalizate se aplică termene speciale, de decădere, stabilite prin legi speciale. Dacă se alege ca temei de drept norma generală, atunci despăgubirile intră sub incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
Se susţine, în continuare, că din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 rezultă că această lege este aplicabilă şi în prezenta cauză, situaţie în care hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4, art. 31 alin. (3) din această lege, precum şi art. 21 alin. (4) şi art. 22 alin. (2) din Normele de aplicare ale Legii nr. 165/2013.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece reclamanţii nu şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
De asemenea, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 481 C. civ., deoarece nu a fost diminuată valoarea despăgubirilor cu valoarea investiţiilor şi a terenului deja restituit.
Raportat la împrejurarea că reclamanţii au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 (din 6 ianuarie 2001 şi din 13 februarie 2002), s-a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Prin formularea celor două notificări reclamanţii şi-au exprimat opţiunea în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 şi au acceptat modalităţile şi procedurile de restituite prevăzute de această lege.
Recurentul pârât arată că prin decizia recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că reclamanţii au chemat în judecată C.G.M.B., dar, soluţionând cauza, instanţa de apel a obligat Municipiul Bucureşti la achitarea contravalorii despăgubirilor.
În fine, o altă critică vizează faptul că Înalta Curte a hotărât prin decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011, pronunţată în al doilea ciclu procesual, ca la stabilirea despăgubirilor, să fie avută în vedere destinaţia imobilului la data preluării de către stat, aspect ignorat de suplimentul la raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar A.B. În mod greşit nu s-a avut în vedere valoarea imobilului la momentul exproprierii, al preluării efective a bunului, şi s-a calculat valoarea de circulaţie la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv soluţionării căii de atac.
În acelaşi context s-a mai arătat că în prezenta cauză s-a constatat definitiv şi irevocabil că exproprierea a fost realizata, s-a atins scopul pentru care a fost dispusă exproprierea, impunându-se identificarea valorii terenului la momentul realizării exproprierii. În spiritul aplicării dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., arată recurentul-pârât, se impune suplimentarea probatoriului pentru a se identifica destinaţia şi valoarea imobilului la data preluării realizate în temeiul Decretului nr. 105/1950.
Examinând recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Înalta Curte constată că este întemeiat, urmând să îl admită în limitele şi pentru considerentele ce vor urma.
În primul rând, aspectele privind identificarea terenului supus revendicării, stabilirea identităţii dintre acest teren şi cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanţilor, ca şi dovada dreptului de proprietate pe care autoarea lor l-a avut asupra terenului, a calităţii de continuatori în drepturi şi obligaţii a reclamanţilor, sau cele refritoare la prescrierea dreptului la acţiune la momentul promovării cererii de chemare în judecată şi la temeiul juridic şi cauza acţiunii au intrat în puterea lucrului judecat prin cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în ciclurile procesuale anterioare (decizia nr. 9861 din 29 noiembrie 2005 şi decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011).
Trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus, în mod expres, numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor şi criteriile în raport de care s-a stabilit acest cuantum. Aşadar, limitele rejudecărîi au fost determinate, în mod clar, de instanţa de casare.
În acest sens, decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere destinaţia terenului la data preluării, astfel cum rezultă din decretul de expropriere (Dosar nr. 507/2000), respectiv „groapă, în suprafaţă de 2,2800 ha” şi „teren în suprafaţă de 1,5480 ha”. S-a reţinut, în acest context, că este necontestat şi rezultă cu certitudine şi din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut diverse transformări şi îmbunătăţiri, care nu se datorează reclamanţilor şi care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanţa nu a ţinut seama. Din acest motiv s-a dat indicaţia instanţei de trimitere de a stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în raport de destinaţia terenului la data preluării.
Indicaţiile instanţei de casare nu au fost respectate de instanţa de rejudecare, care a tranşat aspectul referitor la despăgubirile cuvenite reclamanţilor, în sensul că acestea se datorează pentru terenul în suprafaţă totală de 38.245 mp, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la momentul rejudecării apelurilor, moment la care s-a şi calculat cuantumul despăgubirilor la suma de 13.768.200 euro.
Rejudecând în aceste limite, fără a ţine seama de decizia de casare, instanţa de apel nu a lămurit starea de fapt a procesului şi, în acelaşi timp, a depăşit limitele învestirii sale.
Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. enunţă în termeni fără echivoc principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, aspect care îşi găseşte justificarea în raţiunea controlului judiciar.
Instanţa de trimitere era obligată, aşadar, să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la necesitatea administrării de noi probatorii, pentru a se stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în raport de destinaţia terenului la data preluării, deoarece limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În aceste condiţii, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului şi, casând în parte hotărârea atacată, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de despăgubiri, pentru ca instanţa de apel să respecte decizia de casare din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Susţinerile privind aplicabilitatea Legii nr. 165/2013 şi în prezenta cauză vor fi avute în vedere de instanţa de fond superioară, în rejudecare.
Pentru toate considerentele expuse, va fi admis recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, se va casa în parte decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri, iar recursul reclamantului C.I. va fi respins, ca nefondat. Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 189A din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 784/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1295/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
