ICCJ. Decizia nr. 1329/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1329/2015
Dosar nr. 9307/3/2013
Şedinţa publică de la 13 mai 2015
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15 mai 2012 sub număr de Dosar 19855/299/2012, reclamanta SC GFS I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC BCR A.V.I.G. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea clauzei abuzive introdusă la art. 7.10 pct. 2 din condiţiile generale ale poliţei de asigurare seria BC nr. xxx privind dreptul asigurătorului de a achita despăgubirile în caz de furt, într-un termen de 30 de zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător, obligarea pârâtei la plata sumei de 125.034 euro (echivalent în RON la data plăţii), precum şi la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., ale Legii nr. 136/1995, art. 112 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 193/2000.
Prin cererea precizatoare depusă la 6 septembrie 2012, reclamanta a arătat că denumirea actuală a pârâtei este SC O.V.I.G. SA.
Prin întâmpinare, pârâta SC O.V.I.G. SA a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 485 din 16 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 19855/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 05 martie 2013 sub număr de Dosar 9307/3/2013.
Prin cererea depusă la 1 aprilie 2013, reclamanta SC GFS I.R. SRL a arătat că înţelege să renunţe la judecarea primului capăt de cerere privind anularea clauzei abuzive, instanţa luând act de voinţa părţii prin încheierea de şedinţă din 1 aprilie 2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 697 din 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul 9307/3/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a arătat că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în realizare, personală, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei O. în baza Contractului de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011 având ca obiect asigurarea stocurilor de marfă la valoarea de 370.000 euro.
Din Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliţie TN Constanţa Sud Agigea a rezultat că, la data de 13 aprilie 2011, ora 13:00, numitul I.M., angajat al SC E. a apelat serviciul de urgenţă 112, sesizând spargerea depozitului reclamantei, iar echipa de poliţie a constatat spargerea butucului yalei de la uşa de acces, care se afla căzut în interiorul depozitului şi faptul că o parte din marfă era răvăşită. În urma inventarierii mărfurilor existente în depozit, reclamanta a declarat un prejudiciu de 125.134 euro.
Potrivit aceleiaşi adrese, la data de 24 martie 2011, prin urmare anterior producerii furtului, organele de poliţie au luat măsura sancţionării reclamantei potrivit Legii nr. 333/2003, deoarece s-a constatat că depozitul reclamantei nu este prevăzut cu pază sau firme specializate de monitorizare, nu are camere de supraveghere, iar sistemul de alarmă este prevăzut în interiorul depozitului care este antifonat, făcând astfel imposibil de auzit alarma în exterior, în cazul producerii unui eveniment.
Analizând raportul de inspecţie, anexa la poliţa de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, instanţa a constatat că, la data încheierii asigurării, reclamanta prin reprezentantul său a bifat „pază permanentă" şi „sisteme de alarmă automate conectate la unităţi specializate".
În opinia tribunalului, această declaraţie nu corespunde realităţii şi reclamanta nu a asigurat protecţia necesară depozitului de mărfuri.
Astfel, s-a apreciat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că alarma prevăzută în interior şi imposibil de auzit în exterior din cauza pereţilor antifonaţi era conectată la o unitate specializate. în cauză, un astfel de serviciu ar fi putut fi prestat în baza unui contract care nu a fost depus la dosar. S-a reţinut ca fiind neprobată susţinerea reclamantei privind existenţa unei monitorizări prin agenţii de pază angajaţi de C.N.A.P.M. SA. Nu a fost depus un act juridic încheiat cu firma de pază şi nici condiţiile în care s-a constituit depozitul din care să rezulte această împrejurare.
Aşa fiind, coroborând Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliţie TN Constanţa Sud Agigea cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu şi raportul de inspecţie, anexa la Poliţa de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, tribunalul a reţinut, în esenţă, că depozitul, proprietatea reclamantei din care au fost sustrase mărfuri, nu prezenta un sistem de alarmă funcţional, neexistând nicio dovadă că acesta era conectat la un sistem de monitorizare al unei unităţi specializate. Acest fapt a permis ridicarea unui număr semnificativ de bunuri, valoarea totală fiind de 125.034 euro.
Astfel, s-a apreciat că este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din condiţiile generale, existând o neglijenţă gravă a reprezentantului legal al reclamantei care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul depozitului.
A fost reţinută ca fiind neîntemeiată apărarea pârâtei privind cuantumul prejudiciului, deoarece, potrivit art. 7.6.2 din contract -condiţiile generale - în cazul unei daune parţiale, pentru stocuri, despăgubirea este compusă din valoarea la data producerii evenimentului asigurat a părţii din cantitatea totală care a fost avariată sau depreciată şi care diminuează valoarea bunurilor respective. La data de 19 aprilie 2011, după producerea cazului asigurat, reprezentanţii părţilor au semnat un proces-verbal în care au fost constatate bunurile lipsă din gestiunea reclamantei. Expertul contabil desemnat în cauză a precizat că valoarea bunurilor furate este de 125.134 euro, precum şi faptul că bunurile au fost înregistrate în contabilitate cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale.
În plus, între data încheierii poliţiei - 23 martie 2011 şi data producerii cazului asigurat - 13 aprilie 2011 s-a constatat că a trecut o foarte scurtă perioadă, iar asigurarea a fost realizată pentru stocul din care au fost sustrase bunurile, a căror contravaloare se solicită.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC GFS I.R. SRL a formulat apel, solicitând repunerea în termenul de declarare a apelului, admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat, cu privire la cererea de repunere în termenul de apel, că se impune respingerea acesteia şi respingerea apelului, ca tardiv formulat.
În şedinţa publică din 15 ianuarie 2015, curtea a reţinut ca fiind neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării apelului, constatând că sentinţa apelată nu a fost legal comunicată. La acelaşi termen de judecată a luat act că părţile nu au solicitat administrarea altor probe noi în apel ori readministrarea probelor din faţa primei instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL.
Instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ţinând seama de întregul material probator administrat, efectuând o corectă coroborare şi apreciere a probelor, precum şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente. S-a mai reţinut că motivarea soluţiei în fapt şi în drept a fost realizată amplu, riguros, complet, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părţilor, astfel încât instanţa de apel şi-a însuşit în totalitate argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, completând motivarea soluţiei de respingere a cererii în pretenţii, prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta reclamantă.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia de respingere a cererii în pretenţii, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, atâta timp cât prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului său neglijent şi care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze corespunzătoare a locaţiei în care se găseau bunurile asigurate.
Astfel, s-a constatat că sistemele de asigurare ale depozitului reclamantei nu erau, la data producerii riscului asigurat, conforme cu cele declarate asigurătorului la momentul încheierii contractului de asigurare.
În raportul de inspecţie anexat poliţei de asigurare şi întocmit la aceeaşi dată, societatea reclamantă a declarat că deţine pază permanentă, sisteme de alarmă automate şi conectate prin unităţi specializate, fără a se face referire la pază aferentă Zonei Libere Agigea Sud Constanţa. Cu toate acestea, la momentul producerii furtului, depozitul din care au fost sustrase mărfurile nu beneficia de pază permanentă şi prin unităţi specializate, iar sistemul de alarmă nu era conectat la vreo firmă specializată de monitorizare. Singura măsură de protecţie se reduce la instalarea unui sistem de alarmă în interiorul depozitului, însă, din cauza pereţilor antifonaţi, acesta nu se făcea auzit în exterior, conform cercetării efectuate de organele de poliţie şi consemnate în Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliţie Transporturi Maritime - Biroul de Poliţie T.N. Constanţa Sud Agigea.
În condiţiile în care apelanta reclamantă a declarat asigurătorului său că dispune de sisteme de alarmă automate şi conectate prin unităţi specializate, aceasta avea obligaţia de a asigura paza eficientă a depozitului în modul declarat, respectiv prin monitorizare şi prin firme de profil. Neîndeplinirea acestei obligaţii se traduce într-o nerespectare culpabilă a contractului de asigurare, ceea ce justifică refuzul societăţii de asigurare de plată a despăgubirilor în limita sumei asigurate.
Prin prezentul demers procesual apelanta reclamantă a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţia de pază declarată prin aceea că depozitul este amplasat într-o zonă sigură, cu regim special de protecţie, respectiv în Zona Liberă Constanţa Sud Agigea. Aceste susţineri ale apelantei nu au fost în măsură să conducă la concluzia respectării obligaţiilor contractuale asumate, atât timp cât societatea asigurată a declarat existenţa sistemelor de alarmă automate şi conectate prin unităţi specializate, pază asigurată distinct de cea aferentă Zonei Libere în care era situat depozitul.
S-a reţinut că, dacă apelanta reclamantă ar fi înţeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligaţia de a înştiinţa societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoştinţă de cauză şi să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecinţe inclusiv asupra cuantumului primelor de asigurare.
De asemenea, apelanta reclamantă a invocat asigurarea pazei în acord cu dispoziţiile Legii nr. 333/2003, însă nu a administrat nicio dovadă în sensul că s-ar fi conformat acestor prevederi. Dimpotrivă, aşa cum a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliţie Transporturi Maritime - Biroul de Poliţie T.N. Constanţa Sud Agigea, anterior producerii riscului asigurat, respectiv la data de 24 martie 2011, a fost întocmit un proces-verbal de contravenţie seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancţiunea avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenţionată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în concordanţă cu Legea nr. 333/2003.
Nu au putut fi primite apărările apelantei în sensul că nu avea voie să asigure paza corespunzătoare a depozitului său, dată fiind zona cu regim special în care era amplasat, acestea fiind contrazise tocmai de constatarea că depozitul era prevăzut cu un sistem de alarmă nemonitorizat şi ineficient.
Susţinerile vizând existenţa unei paze permanente monitorizate prin agenţii Zonei Libere Constanţa au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă, atât timp cât societatea asigurată s-a obligat faţă de societatea de asigurare de a dota spaţiul de depozitare cu sisteme de alarmă proprii şi eficiente, monitorizate corespunzător.
Instanţa de apel a conchis că apelanta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura măsuri de protecţie eficiente ale spaţiului în care erau depozitate mărfurile asigurate.
Aşa fiind, s-a reţinut că apelanta a dat dovadă de gravă neglijenţă pe perioada de derulare a contractului de asigurare prin aceea că nu a dotat depozitul cu sistemele de asigurare declarate, ceea ce a favorizat producerea furtului şi amplificarea prejudiciului. Prin nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spaţiului şi imposibilitatea auzirii alarmei în exterior, s-a creat contextul propice sustragerii unei cantităţi însemnate de bunuri, a căror valoare se ridică la suma de 125.134 euro.
Prin urmare, conduita apelantei-reclamante se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21 din condiţiile generale de asigurare, fiind în prezenţa unor daune produse şi agravate din neglijenţa gravă a asiguratului, care nu a dotat spaţiul în discuţie cu sistemele de alarmă promise şi eficiente.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a respins acţiunea formulată, reţinând că ar fi vorba de o neglijenţă din partea societăţii reclamante care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul depozitului şi nu a înştiinţat cu privire la acest aspect societatea de asigurări, fiind astfel vorba de un caz de excludere de la plata despăgubirilor.
În opinia recurentei, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu corespunde realităţii.
În acest context, susţine ca fiind greşită aprecierea instanţei în sensul că societatea reclamantă ar fi trebuit să învedereze societăţii de asigurare (societatea pârâtă) că paza prin unităţi de specializare se face prin unităţile existente în Zona Liberă, întrucât, în această zonă, dat fiind regimul extrem de strict, paza se asigură conform anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993, iar nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Prin urmare, arată recurenta, atâta vreme cât se ştia unde este amplasat depozitul implicit se cunoşteau şi prevederile legale aplicabile în acea zonă şi care nu permit pătrunderea altor agenţi de pază externi. în acea zonă nu poate intra nimeni, dat fiind regimul extrem de strict, nici chiar în caz de declanşare a vreunei alarme. Singurii agenţi care pot interveni sunt cei ai Zonei Libere, iar acest lucru este stabilit prin lege, nu din voinţa reclamantei sau a altcuiva. Ca atare, apreciază că nu avea de ce să învedereze intimatei prevederile legale, pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să le cunoască, odată ce ştia unde este amplasat depozitul.
Cu privire la amplasamentul depozitului din care a avut loc furtul, respectiv zona liberă Constanţa Sud, arată că depozitul în discuţie se afla în incinta biroului vamal Constanţa Sud Agigea, o zonă securizată, unde există toate mijloacele de pază posibile.
Mai mult decât atât, fiind vorba de o zonă cu un regim special, recurenta-reclamantă nu avea voie să instaleze camere de luat vederi sau orice alt sistem de pază organizat, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003.
În conformitate cu aceste prevederi legale, s-a asigurat paza prin montarea unei uşi solide de acces în depozit, care se încuie cu o yală performantă şi la care s-au ataşat lacăte metalice. Pe lângă acestea, la intrarea în depozit există grilaje şi obloane care au rolul de a împiedica accesul în interiorul acestora.
Mijloacele de pază prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 nu trebuie îndeplinite cumulativ şi nici nu sunt exhaustive, paza putându-se realiza prin orice fel de mijloace, în speţa de faţă, pe lângă grilaje şi uşi, fiind instalat un sistem de alarmă.
Regimul special al zonei, arată recurenta, face ca spaţiul de aici să fie în permanenţă monitorizat de o firmă specializată de protecţie şi pază, iar accesul în perimetrul zonei libere se face numai după plata în prealabil a unei taxe. În plus, la nivelul fiecărei porţi de acces sunt instalate sisteme video şi bariere, iar agenţii firmei de paza angajate de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa asigură intrarea şi ieşirea în această zona doar a persoanelor fizice sau autoturismelor care îndeplinesc condiţiile legale în acest sens. Paza acestei zone se realizează, conform legii, exclusiv de către agenţii Administraţiei Zonei Libere Constanţa Sud, conform Anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993 privind înfiinţarea zonei libere Constanta Sud - art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Constanta Sud.
Toată această zonă este sub o supraveghere vamală atât de strictă, încât chiar şi introducerea sau scoaterea mărfurilor din depozitul societăţii GFS I.R. SRL se face numai cu aprobarea organelor vamale, după efectuarea unor formalităţi expres prevăzute de lege şi reglementările interne ale biroului vamal.
Recurenta susţine că şi-a respectat toate obligaţiile din poliţa de asigurare, nefiind în situaţia de a da declaraţii neconforme realităţii la momentul completării raportului de inspecţie. În acest document, întocmit la data încheierii poliţei de asigurare, a declarat că depozitul din care s-a produs furtul este dotat cu un sistem de alarmă automat. Aceasta susţinere este în concordanţă cu menţiunile făcute de agenţii de poliţie care au cercetat furtul, care prin Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011, arată că depozitul nu e prevăzut cu pază (în sensul de agenţi de pază) sau firme speciale de monitorizare, nu are cameră de supraveghere video, iar sistemul de alarmă este în interiorul depozitului, care este antifonat.
Toate aceste constatări sunt în concordanţă cu cele precizate de societatea asigurată la momentul întocmirii raportului de inspecţie, anexa la poliţa de asigurare: pe prima filă a raportului de inspecţie, la descrierea clădirii şi a structurii de rezistenţă, este menţionat cu pixul de agenţii de asigurare că pereţii sunt antifonaţi; în ce priveşte agenţii de pază şi sistemul de alarmă, pe fila a doua a raportului de inspecţie, se poate observa că nu a bifat că ar avea pază asigurată prin angajaţi proprii sau unităţi specializate, iar paza permanentă şi sistemul de alarmă conectat la unităţi specializate se asigură prin agenţii firmei de pază angajate de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, singurii care aveau acest drept în zonă. Orice alţi agenţi de pază nu pot avea acces în zonă, paza zonei fiind realizată exclusiv prin aceste mijloace.
S-a mai învederat că raportul de inspecţie a fost întocmit şi însuşit fără obiecţiuni, rubrica de recomandări fiind barată, nemaipunându-i-se în vedere reclamantei că ar mai fi nevoie de asigurarea altor mijloace de pază.
Ca atare, singura obligaţie pe care a avut-o şi pe care a respectat-o a fost de a menţine paza în varianta descrisă prin acest raport de inspecţie, pe toata durata contractului de asigurare.
Intimata s-a obligat la plata despăgubirilor în cazul survenienţei riscului asigurat, în condiţiile şi cu mijloacele de pază stabilite prin contractul de asigurare, care este legea părţilor.
Contrar reţinerilor instanţei de apel, recurenta consideră că nu este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din contract, în condiţiile în care depozitul era amplasat în zona liberă, cea mai sigură zonă posibilă, avea sistem de alarmă, uşă cu lacăt şi grilaj, neputând fi vorba de o neglijenţă gravă din partea societăţii asigurate.
Cu titlu de exemplu, în opinia sa, dacă s-ar fi uitat uşa deschisă, s-ar fi putut vorbi de o neglijenţă gravă sau indiferenţă, nicidecum în condiţiile expuse.
Intimata-pârâtă SC O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, hotărârea este nelegală „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Este de reţinut că textul legal art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă se referă la actele juridice în sens de negotium juris, respectiv manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, şi nicidecum în sens de instrumentam probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.
Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei („situaţia de fapt reţinută de instanţă nu corespunde realităţii").
Or, situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor contractuale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.
Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.
Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Este de necontestat că la data de 23 martie 2011, între reclamanta SC GFS I.R. SRL, în calitate de asigurat, şi pârâta SC O.V.I.G. SA (fosta SC BCR A.V.I.G. SA), în calitate de asigurător, s-a încheiat poliţa IBC nr. xxx, cu valabilitate în intervalul 24 martie 2011 - 23 martie 2012, cuprinzând mai multe riscuri asigurate, printre care şi furtul. Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile aflate în locaţia indicată în contract, respectiv în mun. Constanţa, Zona Liberă Constanţa Sud Agigea, intrarea C, judeţul Constanţa, valoarea maximă a sumei asigurate fiind de 370.000 euro.
Cu ocazia semnării poliţei de asigurare, părţile au întocmit şi un raport de inspecţie, anexă la contract, în care societatea asigurată a declarat că locaţia în care se găsesc bunurile asigurate dispune de pază permanentă şi este prevăzută cu sisteme de alarmă automată şi conectate prin unităţi specializate, fără alte precizări suplimentare.
La art. 3 din condiţiile generale de asigurare, părţile au stipulate în mod expres situaţiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri.
Printre cazurile de excludere sunt cele menţionate la pct. 3.19, pct. 3.21 şi pct. 3.24, referitoare la daune produse ca urmare a neremedierii din culpa proprie a asiguratului a unor situaţii cunoscute acestuia generatoare de pagube, daune produse sau agravate din neglijenţa gravă a asiguratului şi daune produse prin furtul favorizat de nearmarea sistemelor de protecţie existente la data încheierii contractului.
Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului neglijent al societăţii asigurate, comportament care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze corespunzătoare a locaţiei în care se găseau bunurile asigurate, fiind astfel incidenţă clauza de excludere prevăzută de părţi la art. 3.21 din condiţiile generale de asigurare.
S-a reţinut în mod corect că reclamanta, în raport de art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel care face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească" nu a probat că s-ar fi conformat dispoziţiilor Legii nr. 333/2003, iar împrejurarea că o dispoziţie legală impune modalitatea de asigurare a pazei într-o anumită zonă nu echivalează cu proba faptului că respectiva pază a fost efectiv asigurată.
Prin urmare, faptul că depozitul dispunea de uşi, grilaje, obloane şi yală, la care se adaugă un sistem de alarmă nefuncţional, dat fiind că acesta nu putea fi auzit în exterior, nu a putut echivala cu o respectare a prevederilor Legii nr. 333/2003, cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă a fost atenţionată, înainte de data producerii riscului asigurat, asupra necesităţii asigurării unor măsuri de protecţie eficiente, aspect ce a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliţie Transporturi Maritime - Biroul de Poliţie T.N. Constanţa Sud Agigea, conform căreia, la data de 24 martie 2011 a fost întocmit un Proces-verbal de contravenţie seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancţiunea avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenţionată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în concordanţă cu Legea nr. 333/2003.
Totodată, dispoziţiile H.G. nr. 410/1993 - anexa nr. 2, de care se prevalează recurenta, nu echivalează cu probarea existenţei unei conectări a alarmei de interior la o agenţie de pază.
Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, dacă reclamanta ar fi înţeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligaţia de a înştiinţa societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoştinţă de cauză şi să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecinţe inclusiv asupra cuantumului primelor de asigurare.
În mod corect, au fost înlăturate susţinerile privitoare la existenţa unei paze permanente monitorizate prin agenţii Zonei Libere Constanţa, atât timp cât societatea asigurată s-a obligat faţă de societatea de asigurare de a dota spaţiul de depozitare cu sisteme de alarmă proprii şi eficiente, monitorizate corespunzător.
Prin urmare, conduită reclamantei pe perioada de derulare a contractului de asigurare, constând în nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spaţiului şi imposibilitatea auzirii alarmei în exterior este evident că se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21 din condiţiile generale de asigurare, incidenţa acestei clauze fiind reţinută în mod legal de ambele instanţe.
Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1369/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1320/2015. Civil → |
|---|
