ICCJ. Decizia nr. 1369/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1369/2015
Dosar nr.61778/3/2011
Şedinţa publică de la 19 mai 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19 septembrie 2011, sub nr. 61778/3/2011, reclamanta SC E.L. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC O.V.I.G. SA şi SC S.C.S. SRL a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor după cum urmează:
- S.C.S. şi SC B.C.R.A. SA la plata daunelor interese în cuantum de 155.000 euro reprezentând contravaloarea utilajului distrus;
- S.C.S. la plata daunelor interese în cuantum de 230.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat;
- B.C.R.A. la plata daunelor moratorii constând în dobânda legală până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 5215 din 27 iunie 2013 Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC E.L. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC O.V.I.G. SA, şi SC S.C.S. SRL; a obligat pârâta SC O.V.I.G. SA la plata către reclamantă a sumei de 13.500 euro reprezentând despăgubiri şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 12 octombrie 2009 până la data plăţii efective a debitului; a respins cererea formulată împotriva pârâtei SC S.C.S. SRL ca neîntemeiată; a obligat pârâta SC O.V.I.G. SA la plata către reclamantă a sumei de 3.769,9 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că aceasta este neîntemeiată întrucât existenţa vinovăţiei constituie o condiţie a răspunderii civile, condiţie ce se verifică în analiza pe fond a cauzei, şi nu o condiţie a calităţii procesuale.
Pe fondul litigiului a reţinut că societatea reclamantă a achiziţionat la data de 25 august 2008 de la societatea M.T., două automacarale, având un preţ de 155.000 euro fiecare, conform facturii din 25 august 2008.
La data de 22 august 2008 X.J.C.M.I.E.C.L. a emis conosamentul nr. X pentru transportul a două containere conţinând automacaralele model X, având nr. de identificare: (i) X şi (ii) Y. Acestea au fost încărcate la bordul navei X, cursa nr. X, cu plecare din Portul Shanghai şi livrare în Constanţa, având ca destinatar societatea reclamantă.
La sosirea navei în portul Constanţa, cele două containere au fost depozitate în Terminalul de Containere Constanţa Sud.
La data de 19 septembrie 2013, pârâta SC S.C.S. SRL, în calitate de operator portuar, la solicitarea reclamantei, a procedat la descărcarea din containerul nr. X a automacaralei având seria de şasiu X. În cursul descărcării automacaraua a fost avariată.
Pârâta SC S.C.S. SRL era asigurată de răspundere civilă legală pentru pagube produse terţilor prin activităţi de operare nave, la data producerii avariei, la pârâta SC B.A.V. SA (în prezent SC O.V.I.G. SA), conform poliţei de asigurare X emisă în data de 7 mai 2008, valabilă până la data de 7 mai 2009. Conform art.6.4 din contractul de asigurare, asigurătorul are obligaţia de plată a despăgubirilor, pentru cuantificarea prejudiciului urmând a fi avută în vedere în cazul distrugerii/avarierii bunurilor cea mai mică valoare dintre costul construirii/ procurării unui bun nou, identic sau similar (aceiaşi parametri tehnici constructivi) diminuat cu deprecierea valorică (stabilită în funcţie de starea de întreţinere şi valoarea de piaţă a bunului) şi costul reparaţiei/ refacerii/ recondiţionării bunului avariat; nu se vor lua în calcul valoarea părţilor neavariate/ resturilor recuperabile.
Asigurătorul a deschis dosarul de daune.
În urma avarierii macaralei, atât reclamanta, cât şi pârâtele au dispus efectuarea unor rapoarte pentru stabilirea cauzelor producerii accidentului, dar acestea au ajuns la concluzii diferite, favorabile fiecărei părţii care a dispus efectuarea verificărilor şi întocmirea rapoartelor.
Prin adresa nr. 23209 din 12 octombrie 2009 asigurătorul SC B.A.V. SA (în prezent SC O.V.I.G. SA) a comunicat reclamantei că, faţă de rapoartele de inspecţie întocmite, paguba produsă macaralei nu a fost cauzată de o faptă culpabilă a asiguratului său, pârâta SC S.C.S. SRL şi nu poate acorda despăgubiri în baza poliţei de asigurare.
În prezenta cauză pârâtele au contestat vinovăţia pârâtei SC S.C.S. SRL, invocând faptul că fapta delictuală nu aparţine pârâtei, ci persoanei juridice responsabile cu amararea macaralei avariate, cauzele răsturnării şi avarierii macaralei rezidând din amararea defectuoasă a acesteia prin insuficiente elemente de amarare.
Instanţa a reţinut din coroborarea înscrisurilor, a răspunsurilor la interogatoriu cu constatările şi concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză că, deşi există şi culpa legată de lipsa marcajelor şi cablurilor de amarare, culpa principală aparţine pârâtei SC S.C.S. SRL.
Expertul a stabilit, conform constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară şi a răspunsului formulat la obiecţiuni, că, în timpul ridicării sarcinii (automacara amarată pe container), aceasta a intrat în balans, deoarece, operatorii care au fixat cablurile de ridicare, nu le-au fixat pe poziţia corespunzătoare respectării centrului de greutate al sarcinii pentru ca, aceasta, în momentul desprinderii, să se menţină în poziţie orizontală fără balans. Prin încercarea de oprire a balansului cablurile de amarare au cedat, rupându-se.
Între fapta pârâtei SC S.C.S. SRL şi prejudiciu există legătură directă, după cum se reţine şi în raportul de expertiză. Cauza care a produs balansul sarcinii şi căderea acesteia a fost manevrarea necorespunzătoare a operatorului portuar, după cum menţionează în mod expres expertul judiciar. Manevrarea necorespunzătoare a operatorului portuar putea fi evitată cu o atenţie sporită din partea acestuia, materializând astfel corect poziţiile legăturilor. Expertul a reţinut, de altfel, că cea de-a doua macara nu s-a avariat, întrucât operatorul portuar a poziţionat corect legăturile pe cadrul pe care era amarată automacaraua.
Tribunalul a reţinut, astfel, că pârâta trebuia să dea dovadă de o diligentă sporită, având în vedere lipsa marcajelor. Dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit corespunzător obligaţiile, iar macaraua nu ar fi intrat în balans, cablurile de amarare nu ar fi cedat, iar avariile produse automacaralei nu s-ar fi produs.
În legătură cu cuantumul prejudiciului produs reclamantei, tribunalul a reţinut, din raportul de expertiză întocmit în cauză, coroborat cu fotografiile şi înscrisurile depuse la dosar, că avariile produse automacaralei nu sunt totale, ci parţiale, iar subansamblele principale ale automacaralei şi care au preţurile cele mai mari din preţul total al utilajului nu au suferit nicio avarie, fiind intacte. De asemenea, expertul propune pentru reparaţii mai multe soluţii tehnice.
În aceste condiţii, nu s-a putut reţine susţinerea reclamantei în sensul că a fost cauzată o avarie totală automacaralei, proprietatea acesteia.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suma maximă pentru efectuarea reparaţiei subansamblelor şi pieselor avariate este de 13.500 euro.
În concluzie, tribunalul a reţinut că, urmare a faptei ilicite a pârâtei SC S.C.S. SRL, s-a produs reclamantei un prejudiciu în cuantum de 13500 euro, iar pârâta SC O.V.I.G. SA este obligată să plătească reclamantei despăgubirea, în cuantum de 13.500 euro în temeiul contractului de asigurare încheiat de pârâte şi în baza art. 44 din Legea nr. 136/1995, conform căruia asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat.
Reclamanta nu poate pretinde de la ambele pârâte plata despăgubirii cuvenite pentru bunul avariat, ci doar de la asigurătorul SC O.V.I.G. SA, faţă de situaţia de fapt reţinută şi de prevederile art. 44 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, faţă de prevederile art. 43 C. com. şi prevederile O.G. nr. 9/2000, tribunalul a reţinut că pârâta SC O.V.I.G. SA datorează reclamantei şi dobânda legală aferentă sumei de 13.500 Euro, calculată de la data de 12 octombrie 2009 până la data plăţii efective a debitului.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei S.C. la plata beneficiului nerealizat, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a administrat probe concludente care să facă dovada caracterului cert al prejudiciului pretins, deşi sarcina probei îi revenea, conform art.1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Din înscrisurile depuse de reclamantă nu rezultă că era certă încheierea unor contracte de închiriere a automacaralei avariate în perioada şi pentru preţul pretinse de reclamantă.
În baza art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtei SC O.V.I.G. SA, tribunalul a dispus obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în raport de pretenţiile admise, respectiv taxa judiciară de timbru (2.763,9 lei) şi timbru judiciar (5 lei) aferente pretenţiilor admise (având în vedere cursul valutar la data introducerii cererii de chemare în judecată) şi, parţial, onorariu de expert.
Împotriva aceste soluţii au formulat apel pârâta SC O.V.I.G. SA şi reclamanta SC E.L. SRL.
Prin decizia nr. 325/ A din 29 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC O.V.I.G. SA împotriva sentinţei civile nr. 5215 din 27 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 61778/3/2011, în contradictoriu cu apelanta reclamantă SC E.L. SRL, şi intimata pârâtă SC S.C.S. SRL. A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei suma de 12.825 euro reprezentând despăgubiri şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 12 octombrie 2009 până la data plăţii efective a debitului. A fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei suma de 3.013,56 lei cheltuieli de judecată. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă ca nefondat.
A fost obligată apelanta reclamantă să plătească apelantei pârâte SC O.V.I.G. SA suma de 129,19 lei, cheltuieli de judecată în apel.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta SC E.L. SRL instanţa a reţinut următoarele:
Raportul de expertiză întocmit de SC I. SA, din data de 28 octombrie 2008, invocat de apelantă ca făcând dovada daunei totale, este fără relevanţă în cauză pentru că principiul nemijlocirii presupune ca probele să fie administrate în faţa instanţei, Tribunalul încuviinţând şi administrând proba cu expertiza tehnică.
S-a observat că, în privinţa prejudiciului suferit de utilaj, s-a reţinut că, urmare a evenimentului, au fost produse pagube cabinei iar o susţinere similară se află şi în concluziile raportului de expertiză întocmit în cursul soluţionării cauzei.
Instanţa a reţinut că, potrivit raportului de expertiză, acestea puteau fi reparate cu costuri minime, contrar susţinerilor apelantei care, invocând concluziile raportului întocmit de SC I. SA a susţinut că dauna este totală.
A fost găsită neîntemeiată critica conform căreia, pentru ipoteza pur teoretică în care s-ar accepta că prejudiciul efectiv suferit poate fi înlocuit de costul reparaţiilor sau costul procurării unui bun similar, instanţa de fond a analizat şi reţinut în mod eronat cuantumul despăgubirii la care E. este îndreptăţită.
Instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Expertul desemnat în cauză a arătat că avariile care s-au produs automacaralei nu sunt totale ci parţiale, nu sunt exagerat de mari, ca să nu se poată repara subansamblele şi piesele avariate şi să se arunce la fier vechi un asemenea utilaj. A menţionat că subansamblele principale ale automacaralei şi care au preţurile cele mai mari din preţul total al utilajului, si anume: motorul autocamionului, şasiul autocamionului, braţul telescopic al macaralei şi instalaţia hidraulică de acţionare a braţului telescopic, nu au suferit nicio avarie, fiind intacte.
Analizând obiecţiunile formulate de apelantă instanţa a constatat că, deşi aceasta a apreciat că expertiza întocmită nu a răspuns în mod complet la pct. 3 al obiectivelor întrucât în raportul de expertiză au fost enumerate doar o parte a părţilor macaralei deteriorate, aceasta nu a menţionat care erau, în opinia sa, părţile macaralei deteriorate şi pe care expertul nu Ie-a identificat şi valoarea estimativă a acestora.
De asemenea, aceasta nu a menţionat codul fiecărei piese şi tariful orei de reparaţie, deşi expertul a arătat că acestea ar fi necesare pentru efectuarea unui calcul foarte exact.
De asemenea, deşi în cadrul acestei critici a susţinut că trebuia considerat preţul fiecărei piese de schimb în parte precum şi al manoperei corespunzătoare reparaţiilor, nu a arătat nici în cadrul cererii de apel care sunt în opinia sa ansamblele deteriorate şi preţul acestora.
Susţinerea potrivit căreia valoarea câtorva piese de schimb, şi anume: cabina de control, sistemul hidraulic şi sistemul electronic şi de securitate ar depăşi cu 150% valoarea de nou a Utilajului, fără a lua în considerare costul transportului şi costul manoperei, nu face, prin ea însăşi dovada temeiniciei sale, în lipsa unor date concrete despre preţul ansamblelor menţionate.
Nu a fost reţinută nici opinia apelantei în sensul că o reparaţie extrem de costisitoare nu reprezenta o opţiune viabilă din punct de vedere economic, având în vedere concluziile raportului de expertiză potrivit cărora reparaţia nu era costisitoare.
Instanţa a reţinut că opţiunea apelantei de a vinde automacaraua sub forma de fier vechi, în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu K-Group nu exclude obligaţia acesteia de a proba temeinicia cererii de chemare în judecată conform art.129 alin. 1 Cod procedură civilă iar această opţiune pe care a utilizat-o apelanta nu se poate impune celorlalte părţi din litigiu.
În cadrul celei de a doua critici apelanta reclamantă a arătat că instanţa de fond a respins, în mod neîntemeiat, capătul de cerere privind beneficiul nerealizat, deşi, în conformitate cu prevederile art.1084 C. civ., daunele-interese se cuvin creditorului şi includ şi beneficiul de care acesta fost lipsit.
Art. 1084 C. civ., stabileşte principiul potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza. Instanţa de apel nu a acceptat punctul de vedere al apelantei, în sensul că era îndreptăţită la beneficiul nerealizat.
S-a constatat, astfel cum a reţinut şi Tribunalul că, reclamanta nu a dovedit cuantumul prejudiciului suferit.
Împrejurarea susţinută de apelantă, potrivit căreia obţine, în mod obişnuit, din închirierea unei automacarale de tip x, pentru o perioadă de 6 luni, suma de 122.400 de leva (echivalentul a 62.869 euro), astfel că pentru perioada de 3 ani, ar fi fost îndreptăţită la suma de 377.214,54 euro, nu a putut fi reţinută ca făcând dovada despăgubirilor solicitate, chiar dacă, astfel cum a arătat, suma solicitată a fost mai mică.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta pârâtă SC O.V.I.G. SA, Curtea a constatat că acesta este întemeiat în ceea ce priveşte critica adusă sentinţei referitoare la aplicarea dispoziţiilor poliţei de asigurare cu privire la franşiza de 5%.
Pârâta SC S.C.S. SRL era asigurată de răspundere civilă legală pentru pagube produse terţilor prin activităţi de operare nave la data producerii avariei la pârâta SC B.A.V. SA (în prezent SC O.V.I.G. SA), conform poliţei de asigurare x emisă în data de 7 mai 2008, valabilă până la data de 7 mai 2009.
Conform art.6.4 din contractul de asigurare, asigurătorul are obligaţia de plată a despăgubirilor, pentru cuantificarea prejudiciului urmând a fi avută în vedere în cazul distrugerii/ avarierii bunurilor cea mai mică valoare dintre costul construirii/ procurării unui bun nou identic sau similar (aceiaşi parametri tehnici constructivi) diminuat cu deprecierea valorică (stabilită în funcţie de starea de întreţinere şi valoarea de piaţă a bunului) şi costul reparaţiei/refacerii/ recondiţionării bunului avariat; nu se vor lua în calcul valoarea părţilor neavariate/ resturilor recuperabile.
Potrivit art. 6.7 din condiţiile generale din despăgubire, se scad, după caz, franşiza prevăzută contractual.
Având în vedere aceste dispoziţii, instanţa a constatat întemeiată critica apelantei, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâta SC O.V.I.G. SA şi a obligat pârâta SC O.V.I.G. SA să plătească reclamantei suma de 12.825 euro reprezentând despăgubiri şi, în temeiul art. 43 C. com., la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 12 octombrie 2009 până la data plăţii efective a debitului.
În privinţa criticii referitoare la culpa în producerea evenimentului, care, în opinia apelantei, nu aparţine asiguratului său, SC S.C.S. SRL, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată faţă de concluziile raportului de expertiză care sunt clare şi care au arătat, fără echivoc, că evenimentul s-a produs urmare a faptului că operatorul desemnat de reprezentanţii SC S.C.S. SRL a ridicat sarcina respectivă, aceasta a intrat în balans, s-a izbit de un motostivuitor, s-au rupt legăturile de amarare şi automacaraua s-a răsturnat pe partea stângă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa reclamantei în declanşarea litigiului, a obligat-o, pe acesta din urmă, la plata sumei de 3.013,56 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar în raport de cuantumul pretenţiilor admise.
S-a avut în vedere un curs euro de 4,279 lei, astfel cum rezultă din precizarea în lei a valorii obiectului cererii de la fila 52 vol. l dosar Tribunal.(663.245/155.000=4,279).
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa apelantei reclamante, a obligat-o pe aceasta să plătească apelantei pârâte SC O.V.I.G. SA suma de 129,19 lei, cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Taxa de timbru a fost calculată, reţinând că apelul a fost admis, având în vedere suma de 675 euro, reprezentând franşiza. Reţinând un curs euro de 4,47 lei (la data formulării căii de atac (f. 10 dosar apel) rezultă că suma în lei pentru care a fost admis apelul este de 3.017,25 lei iar taxa de timbru este de 126,19 lei, diferenţa până la 129,19 lei fiind reprezentată de timbru judiciar (3 lei).
Împotriva deciziei nr. 325/ A din 29 aprilie 2014, şi a încheierii din 25 martie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC E.L. SRL. Bulgaria, solicitând instanţei de judecată admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat de E. şi obligarea O. la plata sumei de 149.106 euro reprezentând contravaloarea utilajului distrus, mai puţin suma obţinută din vânzarea epavei utilajului, respectiv 5.893 euro (echivalentul în lei la data introducerii cererii fiind de 638.026,33 lei); obligarea S.C.S. la plata sumei de 230.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat (echivalentul în lei fiind de 948,170 lei); obligarea O. la plata dobânzii legale calculate la suma de 149.106 euro de la data manifestării refuzului de despăgubire (12 octombrie 2009) până la data plăţii efective, precum şi respingerea în totalitatea a apelului formulat de SC O.V.I.G. SA (O.).
În drept au fost invocate prevederile art.304 pct.7 şi pct.9 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei nr. 325/a din 29 aprilie 2014 cu privire la respingerea solicitării de încuviinţare a unei noi expertize prin încheierea de şedinţă din data 25 martie 2014, cerere motivată de faptul că, instanţa de fond, în mod nelegal, a permis expertului judiciar să nu răspundă la obiecţiunile formulate de aceasta, deşi fuseseră încuviinţate.
Instanţa de apel nu a motivat respingerea solicitării privind refacerea raportului de expertiză, ci, s-a limitat să analizeze obiecţiunile formulate de recurenta reclamantă în faţa instanţei fondului împotriva raportului de expertiză, considerând că nu au fost menţionate care erau părţile macaralei deteriorate şi pe care expertul nu Ie-a identificat şi valoarea estimată a acestora, aducând astfel o critică proprie obiecţiunilor la raportul de expertiză, formulate de E. şi, încălcând prevederile art. 212 C. proc. civ. şi prevederile art. 295 C. proc. civ., deoarece a adus critici ce nu făceau obiectul apelului.
Arătă recurenta că, instanţa de apel, a reţinut că nu a fost menţionat codul fiecărei piese şi tariful orei de reparaţie, cu nesocotirea faptului că aceste aspecte făceau parte din obiectivele expertizei administrate în fondul cauzei, dar şi ale expertizei solicitate a fi refăcute în faţa instanţei de apel.
Susţine recurenta că a învederat instanţei de apel că raportul de expertiză administrat în fondul cauzei este nelegal, întrucât, în mod evident, costul reparaţiilor utilajului nu poate fi în niciun caz egal cu un procent teoretic din valoarea utilajului, astfel cum a susţinut expertul judiciar - dacă 10% din piese sunt deterioarate, rezultă că 10% din valoarea de nou a utilajului ar fi suficient pentru repararea acestui utilaj - ci doar prin considerarea preţului fiecărei piese de schimb în parte precum şi al manoperei corespunzătoare reparaţiilor.
Astfel, pentru a determina costul de reparaţie, expertul judiciar este cel care ar fi trebuit să determine costul fiecărei piese de schimb, şi nu partea, ce a solicitat în mod temeinic şi legal administrarea probei cu expertiza tehnică, şi nu are cunoştinţe tehnice de specialitate necesare unei astfel de analize.
Reiterează faptul că raportul de expertiză este nelegal în privinţa stabilirii cuantumului prejudiciului suferit de E., întrucât aprecierea expertului tehnic, potrivit căreia suma necesară efectuării reparaţiei subansamblelor şi pieselor avariate este maximum 8-10% din valoarea unei automacarale noi, adică maxim 13.500 de euro, nu a fost fundamentată în niciun fel, nefiind întemeiată pe repere clare, cum ar fi preţul pieselor avariate, fiind o apreciere pur subiectivă.
Pe de-o parte, susţine recurenta, instanţa de apel a respins raportul de expertiză întocmit de SC I. SA, iar, pe de altă parte, îl validează şi preia susţinerile expertului judiciar, care şi-a bazat în mare parte, concluziile pe acelaşi raport de expertiză întocmit de SC I. SA. Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce cuprinde motive contradictorii.
Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art.1084 C. civ. din 1864, în subsidiar, recurenta solicită instanţei de recurs modificarea în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului formulat de E., având în vedere stabilirea nelegală a cuantumului prejudiciului suferit de recurentă.
În acest sens, recurenta critică faptul că instanţa de apel a reţinut că opţiunea apelantei de a vinde automacaraua sub formă de fier vechi, în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu K.G. nu exclude obligaţia apelantei de a proba temeinicia cererii de chemare în judecată conform art.129 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, reţinând că recurenta nu a probat temeinicia susţinerilor sale, în condiţiile în care a respins solicitarea E. de a administra o expertiză care să probeze aceste susţineri. Mai mult, susţinerile instanţei de apel privind opţiunea apelantei de a vinde automacaraua reprezintă o greşită aplicare a prevederilor art.1084 C. civ. din 1864, conform cărora creditorul este îndreptăţit la primirea pierderii ce a suferit. în consecinţă, prejudiciul efectiv suferit de creditor nu poate fi înlocuit nici cu costul unei eventuale reparaţii şi nici cu costul procurării unui bun similar, indiferent de susţinerile expertului judiciar preluate ca atare de instanţele inferioare. Astfel, E. a suferit un prejudiciu egal cu contravaloarea utilajului distrus ca urmare a manevrelor de descărcare necorespunzătoare efectuate de S.C.S.
Recurenta mai arată că, nici instanţa de fond, şi nici instanţa de apel, nu au ţinut cont de faptul că utilajul nu ar mai fi putut fi reparat, întrucât producătorul acestuia a anulat certificatul de conformitate CE, în lipsa căruia utilajul nu ar mai fi putut fi folosit nici în România, şi nici pe teritoriul UE. Decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină nefiind motivată sub acest aspect, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Autoritatea care autorizează pe teritoriul României funcţionarea unei macarale de tipul celei în cauză, respectiv CN C.C.I.R.R.P. („CNCIR ” ), a emis adresa nr. 4344 din 10 aprilie 2014 prin care a arătat că în lipsa declaraţiei de conformitate Utilajul nu ar putea fi utilizat în România sau pe teritoriul Uniunii Europene. în consecinţă, în mod evident, contrar opiniei subiective şi nedocumentate a expertului judiciar, Utilajul nu ar mai fi putut fi reparat, prejudiciul efectiv suferit de Societate fiind de 149.106 euro.
Printr-o altă susţinere se critică, pe de o parte, respingerea nemotivată a capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, faptul că instanţa nu a analizat toate înscrisurile depuse în probaţiune de E., ci s-a rezumat la a analiza doar înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond, în acest mod instanţa pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal, prin care recurentei-reclamante i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Recurenta mai susţine nelegalitatea stabilirii cuantumului prejudiciului raportat la înscrisurile depuse în probaţiune în fata instanţei de apel. Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanta a susţinut că trebuia considerat preţul fiecărei piese de schimb în parte precum şi al manoperei corespunzătoare reparaţiilor, nu a arătat, nici în cuprinsul cererii de apel, care sunt în opinia sa ansamblele deteriorate şi preţul acestora. Recurenta arată că, pe de-o parte, aceste susţineri urmau să fie dovedite prin administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate pe care chiar instanţa de apel a respins-o iar, pe de altă parte, a arătat, în faţa instanţei de apel, care este preţul pieselor avariate şi a costului manoperei, şi anume că valoarea reparaţiilor ar fi fost 268.962,89 euro iar nu de 13.500 de euro, astfel cum a reţinut în mod total, neîntemeiat instanţa de fond, aspect dovedit cu înscrisurile depuse în probaţiune şi pe care instanţa de apel nu Ie-a analizat. în acest sens, se arată că a fost depusă în probaţiune oferta emisă de SC K.C. SRL, din care rezultă că preţul pieselor de schimb avariate de S.C.S., împreună cu preţul manoperei este de 268.962,89 euro cu TVA.
Cu privire la admiterea, în parte, a apelului formulat de O., arată recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât prezenta acţiune a fost introdusă împotriva asigurătorului în temeiul art.44 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în conformitate cu care asigurătorul plăteşte despăgubirea nemijlocit celui păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului. Astfel, chiar dacă Poliţa de Asigurare stabileşte o franşiză în cuantum de 5% din valoarea daunei în sarcina persoanei asigurate, E. este îndreptăţită la plata despăgubirii în întregime din partea asigurătorului, în temeiul art. 44 din Legea nr. 136/1995, prezenta acţiune nefiind o acţiune contractuală faţă de O.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata SC O.V.I.G. SA Bucureşti, a invocat excepţia nulităţii recursului considerând că susţinerile recurentei nu reprezintă motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimata SC O.V.I.G. SA Bucureşti, o va respinge, ca nefondată, motivat de faptul că susţinerile recurentei se încadrează în motivele de nelegalitate indicate.
În ceea ce priveşte recursul, analizând criticile formulate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ.
Conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.
Prin cererea de recurs a fost solicitată, în principal, casarea deciziei atacate, motivat de necesitatea administrării unei probe cu expertiză tehnică în vederea lămuririi situaţiei de fapt.
Înalta Curte, constată că această critică privind faptul că nu ar fi fost corect stabilită situaţia de fapt, este nefondată întrucât, nu există posibilitatea de a se efectua vreo expertiză tehnică asupra bunului asigurat, având în vedere că acesta a fost vândut la fier vechi, înainte de declanşarea litigiului judiciar şi fără ca reclamanta să recurgă la procedura specială a asigurării dovezilor. Prin urmare, există o imposibilitate obiectivă de a se ajunge, printr-o altă expertiză, la alte concluzii, cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, decât cele stabilite deja în urma probelor administrate.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenta a invocat acest motiv de recurs susţinând că hotărârea este nelegală întrucât instanţa nu a motivat respingerea solicitării probei cu expertiză judiciară şi că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât instanţa, deşi a respins raportul de expertiză propus de recurentă, a validat totuşi concluziile expertului judiciar care s-a bazat pe acesta.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să menţioneze, printre altele, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Verificând respectarea acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel se constată că acesta a analizat şi a răspuns tuturor criticilor expuse prin cererea de apel.
Nu poate fi primită critica referitoare la nemotivarea încheierii de şedinţă din data 25 martie 2014 sub aspectul respingerii cererii de efectuare a unei noi expertize având în vedere că instanţa a analizat această cerere şi a respins-o cu motivaţia că nu este utilă cauzei. Legat de acest aspect, înalta Curte, constată că recurenta, deşi a cunoscut motivul pentru care instanţa de fond a dispus cu privire la întinderea prejudiciului, aceasta nu a furnizat informaţii relevante şi concrete instanţei de apel în vederea aprecierii de către aceasta a necesităţii refacerii raportului de expertiză or, în această situaţie, instanţa de apel nu a avut motive pertinente să dea curs readministrării acestei probe.
Cu referire la critica prin care se susţine că era necesară refacerea parţială a raportului de expertiză motivat de faptul că,”instanţa de fond a permis expertului să nu răspundă la obiecţiunile formulate” este de notat că expertul a răspuns la obiecţiunile încuviinţate de prima instanţă iar instanţa de apel a respins motivat solicitarea de refacere parţială a expertizei.
În ceea ce priveşte susţinerea privind contradictorialitatea deciziei recurate, aceasta este nefondată întrucât considerentele deciziei converg spre soluţia adoptată şi o susţin, iar din argumentele reţinute de instanţă în motivarea hotărârii, nu reies concluzii contradictorii în sensul că unele susţin admiterea apelului iar altele respingerea acestuia.
Contrar, susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 1084 C. civ. au fost corect aplicate în cauză, instanţele admiţând pretenţiile recurentei în limitele în care aceasta a dovedit prejudiciul şi pierderea suferită. Astfel cum s-a mai arătat, evaluarea prejudiciului s-a făcut în condiţiile în care bunul asigurat a fost valorificat la fier vechi la iniţiativa recurentei motiv pentru care pretenţia acesteia de a-i fi acoperit prejudiciul până la valoarea de nou a bunului asigurat nu este întemeiată, din expertiza administrată în cauză reieşind că bunul nu a fost avariat în totalitate, prin urmare nici prejudiciul nu poate acoperit decât proporţional.
Referitor la beneficiul nerealizat, instanţele au reţinut că recurenta nu a dovedit această pretenţie, în sensul că aceasta nu a prezentat probe concludente din care să rezulte certitudinea încheierii unor contracte care să fi fost anulate ca urmare a avarierii bunului, hotărârea fiind motivată sub acest aspect.
Criticile referitoare la cuantumul prejudiciului nu pot fi primite având în vedere faptul că acestea sunt critici de netemeinicie care tind la reaprecierea probatoriului administrat şi exced, astfel, controlului de legalitate specific fazei procesuale a recursului precedat de apel.
Susţinerile recurentei în dovedirea prejudiciului suferit cu referire la anularea declaraţiei de conformitate de către producătorul utilajului şi la imposibilitatea obţinerii autorizaţiei de funcţionare a utilajului în absenţa declaraţiei de conformitate tip CE întocmită de producătorul maşinii de ridicat sau de reprezentantul autorizat al acesteia nu pot fi primite pentru că tind să dovedească aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii. Pe de altă parte, invocarea prev. art. 14 din Ordinul nr. 1404 din 27 iulie 2010 pentru aprobarea prescripţiilor tehnice apare făcută pentru prima dată în recurs situaţie ce face ca această critică să fie afectată de un fine de neprimire, dat fiind că obiectul recursului este reprezentat de decizia pronunţată în apel din perspectiva aspectelor de nelegalitate circumscrise hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv recurenta a susţinut că, întrucât prezenta acţiune nu este o acţiune contractuală în raport cu Omniasig, este îndreptăţită la plata despăgubirii, în întregime, fără reducerea acesteia cu valoarea franşizei.
Instanţa reţine ca nefondată şi această critică întrucât, calitatea reclamantei de terţ faţă de contractul de asigurare, nu schimbă obligaţiile contractuale asumate de părţi. în temeiul contractului de asigurare asigurătorul plăteşte în limitele obligaţiilor care-i revin în temeiul contractului. în acest context, în mod corect instanţa de apel a dedus franşiza din suma reţinută cu titlu de despăgubire în sarcina asigurătorului câtă vreme prin contractul de asigurare o atare sumă nu este suportată de asigurător ci de către asigurat.
Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata SC O.V.I.G. SA Bucureşti.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.L. Bulgaria împotriva deciziei nr. 325/ A din 29 aprilie 2014, şi a încheierii din 25.03.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 19 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 138/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1329/2015. Civil → |
|---|
