ICCJ. Decizia nr. 135/2015. Civil. Pretenţii. Suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 135/2015
Dosar nr. 8264/3/2013
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 27 ianuarie 2009 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 529/114/2009, reclamanta SC I.S.T. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC V.R. SRL şi SC V.I.R. IFN SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune-interese.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC V.R. SRL a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia prematurităţii formulării cererii, pentru neîndeplinirea procedurii concilierii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 17 iunie 2009 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia de necompetenţă teritorială şi excepţia prematurităţii formulării acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1523 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P.S. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC V.R. SRL şi SC V.I.R. IFN SA, au fost obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 291.776,76 lei, cu titlu de despăgubiri, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.029 lei şi a fost dată în debit reclamanta cu suma de 2.500 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Prin Decizia nr. 101 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 529/114/2009 a fost admis apelul formulat de apelantele pârâte SC V.R. SRL şi SC V.I.R. IFN SA, au fost anulate încheierea din 17 iunie 2009 şi Sentinţa nr. 1523 din 13 aprilie 2011 pronunţate de Tribunalul Buzău, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Buzău şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Decizia nr. 2676 din 22 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 529/114/2009 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.S. SRL împotriva Deciziei nr. 101 din 17 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 25 februarie 2013, sub număr de dosar 8264/3/2013.
Pârâtele au depus la dosar întâmpinări prin care au reiterat excepţia prematurităţii formulării cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.R. SRL, excepţia prematurităţii formulării cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.I.R. IFN SA şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC V.I.R. IFN S.A.
Prin încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2013, prima instanţă a respins ca neîntemeiate, excepţia prematurităţii formulării cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.R. SRL, excepţia prematurităţii formulării cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.I.R. IFN SA, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC V.I.R. IFN SA şi a luat act că pârâta SC V.R. SRL nu mai susţine excepţia netimbrării.
Prin Sentinţa nr. 3885 din 15 mai 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta SC V.R. SRL la plata către reclamantă a sumei de 204.243,90 lei despăgubiri şi a sumei de 7.700,87 lei cheltuieli de judecată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată faţă de pârâta SC V.I.R. SA, a respins ca neîntemeiată cerere pârâtei SC V.I.R. SA de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 30 ianuarie 2007, între SC V.R. SRL, în calitate de furnizor, pârâta SC V.I.R. S.A, în calitate de locator, şi SC I.S.T. SRL (care a transmis calitatea procesuală prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1272 din 21 octombrie 2009 de notarul public P.T.I. reclamantei SC P.S. S.R.L.) în calitate de utilizator, a fost încheiat Contractul de leasing financiar nr. x1, având ca obiect vânzarea în condiţiile specifice leasingului financiar a unui număr de zece autocamioane marca V. şi structurile cisternă aferente. Contractul a reglementat raporturile convenţionale dintre: locator şi utilizator, pe de o parte, în ceea ce priveşte finanţarea contractului şi alte prevederi conexe, iar pe de altă parte, raporturile dintre utilizator şi furnizor în special în ceea ce priveşte livrarea, garanţia, folosirea şi întreţinerea autocamioanelor. Potrivit art. 2.5. din contractul mai sus menţionat, utilizatorul beneficiază de garanţia internaţională a furnizorului reglementată pe larg în anexa 3 a contractului şi parte integrantă a acestuia, iar din cuprinsul certificatului de garanţie rezultă că obligaţiile de garanţie ale furnizorului sunt strâns legate de obligaţiile utilizatorului de a respecta instrucţiunile şi informaţiile transmise de furnizor cu privire la folosirea, exploatarea şi întreţinerea camioanelor. Autocamioanele ce au făcut obiectul contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 au fost folosite pentru transportul de reziduuri petroliere şi în perioada octombrie - noiembrie 2008, pârâta SC V.R. SRL a trimis la sediul din Buzău al SC I.S.T. SRL un atelier mobil, în vederea remedierii defecţiunilor apărute la cinci din cele zece autocamioane care fac obiectul contractului menţionat (respectiv, la autocamioanele cu următoarele numere de înmatriculare: B-1, B-2, B-3, B-4, B-5). Mecanicii auto care s-au deplasat la faţa locului, au identificat defecţiuni la toate cele cinci autovehicule, sub forma deteriorării sistemului de injecţie, iar pentru remedierea acestora a fost necesară înlocuirea injectoarelor blocate şi a unor consumabile, precum filtre de motorină, filtre de decantare, dar şi prestarea unor servicii mecanice conexe, cum ar fi aerisire sistem de alimentare, curăţare sita motorină. Astfel cum rezultă din depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză la momentul ridicării injectoarelor de către angajaţii pârâtei SC V.R. SRL nu s-a încheiat un proces-verbal de constatare şi nu s-au sigilat piesele ridicate pentru a se putea expertiza. Tribunalul a apreciat că este nefondată şi nesusţinută de probele administrate în cauză alegaţia pârâtei SC V.R. SRL în sensul că reprezentanţii SC I.S.T. SRL ar fi refuzat expertizarea injectoarelor, iar pe de altă parte, nu s-ar mai putea efectua o expertiză tehnică de specialitate care să stabilească în mod cert cauza defecţiunilor apărute la cinci din cele zece autocamioane ce au făcut obiectul contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 din culpa pârâtei SC V.R. SRL, care nu a conservat probele. Din înscrisurile depuse la dosar de pârâta SC V.R. SRL, respectiv istoricul injectoarelor înlocuite la autovehiculele V. livrate în România şi dovezile privind rezultatul expertizării mai multor pompe injector Dosarul nr. 529/114/2009 al Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ) nu rezultă dacă s-au defectat şi alte injectoare pentru că ar fi fost folosit combustibil de calitate inferioară şi că ar fi aceeaşi situaţia defectării autovehiculelor cu numerele de înmatriculare B-1, B-2, B-3, B-4, B-5. Tribunalul a apreciat că nu poate reţine faptul că s-ar fi defectat autovehiculele mai sus menţionate din culpa reclamantei, având în vedere şi faptul că aceasta avea zece autovehicule în folosinţă în baza contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007, iar din depoziţia martorului propus de reclamantă rezultă că pentru toate cele zece autovehicule s-a folosit acelaşi tip de carburant şi o singură persoană se ocupa de alimentarea cu carburant, care se făcea de la aceeaşi staţie. Totodată, din depoziţia martorului audiat la propunerea pârâtei SC V.R. SRL rezultă că nu s-au efectuat probe la injectoare la momentul ridicării acestora, pe computerul de bord al celor cinci autovehicule nu se putea sesiza dacă se folosea un carburant necorespunzător (cu apă) şi la momentul ridicării injectoarelor s-au efectuat doar probe de motor. Prin urmare, nu rezultă în mod indubitabil din proba de motor efectuată că defecţiunile proveneau din cauza utilizării unui combustibil cu apă sau de calitate necorespunzătoare. Defecţiunile injectoarelor, în ipoteza folosirii unui carburant cu apă, trebuiau să vizeze partea mecanică, acestea fiind produse prin frecare şi trebuiau constatate prin analizarea injectoarelor. Pe de altă parte, s-a apreciat că dacă s-a găsit combustibil cu apă trebuia să se ia probe, pentru ca eventual reclamanta să solicite despăgubiri de la vânzătorul carburantului. Pentru considerentele expuse, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine că SC I.S.T. SRL nu şi-ar fi îndeplinit îndatorirea de a utiliza echipamentul "cu grijă şi în mod corespunzător şi în conformitate cu instrucţiunile de operare elaborate de furnizor şi astfel nu ar mai putea beneficia de garanţia internaţională a furnizorului şi că toate cheltuielile de reparare şi întreţinere ar trebui puse în sarcina acesteia. În ceea ce priveşte autovehiculele cu numerele de înmatriculare B-6 şi B-7 astfel cum rezultă din susţinerile SC I.S.T. SRL şi SC V.R. SRL acestea au fost prezentate în service-ul SC V.R. SRL, care a refuzat să le restituie. A arătat pârâta SC V.R. SRL că pentru autocamionul cu numărul de înmatriculare B-6 prima cotaţie a fost emisă la data de 5 decembrie 2008, însă Compania de Asigurări U. nu a trimis acceptul la plată, astfel că din motive care nu îi sunt imputabile, nu a putut să procedeze la efectuarea reparaţiilor, dar nu a dovedit prin materialul probator administrat că din cauza asigurătorului nu a efectuat reparaţiile şi nici de ce nu a restituit bunul SC I.S.T. SRL Cu privire la autocamionul B-7 a arătat pârâta SC V.R. SRL că beneficiază de un drept de retenţie şi că pe cale de excepţie invocă dreptul de retenţie asupra autocamionului în discuţie, până la îndeplinirea obligaţiei corelative care revine reclamantei, de achitare a contravalorii serviciilor prestate de SC V.R. SRL, pentru serviciile prestate în legătură cu acest autocamion fiind datorată suma de 2.584 lei. Tribunalul a reţinut că la momentul pronunţării, 15 mai 2013, nu se mai pune în discuţie dreptul de retenţie, având în vedere că la data de 20 februarie 2009, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit în Dosarul de executare nr. 195/2009 al B.E.J. D.I. şi C. pârâta SC V.R. SRL a predat SC I.S.T. SRL autocamionul cu numărul de înmatriculare B-7, pierzând detenţia acestuia. Procesul-verbal menţionat a fost încheiat în baza Sentinţei comerciale nr. 321 din 17 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 583/114/2009 prin care s-a admis acţiunea formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială de reclamanta SC I.T. SA şi s-a dispus restituirea de către pârâtele SC V.I.R. IFN SA şi SC V.R. SRL a două autovehicule marca V. cu numerele de înmatriculare B-6 şi B-7. SC I.T. SA nu a achitat ratele aferente contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007, rămânând în posesia autocamioanelor până în luna martie 2010, când locatorul SC V.I.R. IFN SA a procedat la executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing menţionat şi, prin intermediul executorului judecătoresc P.A.G., a intrat în posesia autovehiculelor la 29, 30 şi 31 martie 2010. La data reluării în posesie a autovehiculelor în litigiu de locator contractul de leasing era desfiinţat de drept încă din luna aprilie 2009, prin operarea pactului comisoriu de gradul IV prevăzut în art. 9.1 din contractul menţionat. Prin urmare, lipsa de folosinţă pentru perioada 29 aprilie 2009 (data primirii notificării de reziliere a contractului de leasing) - 31 martie 2010 (dată până la care a solicitat reclamanta a se calcula lipsa de folosinţă) este imputabilă reclamantei, iar nu pârâtelor. Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul N.I., astfel cum a fost completat, rezultă că profitul nerealizat pentru şapte autovehicule, calculat în raport de închirierea unor autovehicule de aceeaşi capacitate ca şi cele ce au făcut obiectul contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 pe perioada noiembrie 2007 - octombrie 2008 este în sumă de 204.243,9 lei.
În raport de materialul probator administrat, prima instanţă a constatat că nu rezultă că lipsa de folosinţă a şapte din cele zece autovehicule ce au făcut obiectul contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 ar fi imputabilă finanţatorului, respectiv pârâtei SC V.I.R. IFN SA, ci doar furnizorului, pârâta SC V.R. SRL, care avea obligaţia de a repara şi pune la dispoziţia utilizatorului, SC I.T. SA autovehiculele. Pretenţiile ce formează obiectul prezentului litigiu rezultă din defecte privind autovehiculele livrate în baza contactului de leasing, respectiv conformitatea acestora pe parcursul perioadei de leasing, precum şi din modul în care a înţeles să îşi îndeplinească pârâta SC V.R. SRL obligaţiile privind repararea autovehiculelor marca V. cu numerele de înmatriculare B-6 şi B-7. Astfel cum rezultă din prevederile art. 2.5 din contractul de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 utilizatorul SC I.S.T. SRL (care a transmis calitatea procesuală prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1272 din 21 octombrie 2009 de notarul public P.T.I. reclamantei SC P.S. S.R.L.) a acceptat că orice reclamaţie rezultând din defecte sau vicii poate fi formulată numai împotriva SC V.R. SRL şi numai aceasta are obligaţia de garanţie sau răspundere cu privire la calitatea şi conformitatea echipamentului, la data livrării sau pe parcursul perioadei de leasing. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864, potrivit cărora convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante şi art. 1073 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta SC V.R. SRL la plata către reclamantă a sumei de 204.243,9 lei, cu titlu de despăgubiri şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC V.I.R. IFN SA în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, tribunalul a obligat pârâta SC V.R. SRL la plata către reclamantă a sumei de 7.700,87 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 5.695,87 lei taxă judiciară de timbru calculată în raport de pretenţiile admise, 5 lei timbru judiciar şi 2.000 lei onorariu de expert şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâta SC V.R. SRL privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul, în temeiul art. 1169 C. civ. de la 1864, având în vedere că pârâta SC V.I.R. IFN SA deşi la termenul de judecată din 8 mai 2013 a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, nu a depus la dosar dovada acestor cheltuieli, astfel că a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei SC V.I.R. IFN SA privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, SC V.R. SRL a declarat apel, în cadrul apelului fiind solicitată şi suspendarea executării sentinţei apelate până la soluţionarea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC V.R. SRL, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC P.S. SRL prin administrator judiciar SP B.A. SPRL şi cu intimata-pârâtă SC V.I.R. IFN SA împotriva Sentinţei civile nr. 3885 din 15 mai 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 8264/3/2013.
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost obligată apelanta-pârâtă SC V.R. SRL la plata sumei de 145.888 lei daune-interese.
S-a menţinut în rest sentinţa apelată.
Intimata SC P.S. SRL a fost obligată la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată apel.
S-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării sentinţei apelate până la judecarea apelului.
În motivare, în ceea ce priveşte cadrul procesual s-a constatat că apelul a fost formulat doar de către pârâta SC V.R. SRL, iar din conţinutul apelului rezultă că nu se invocă faptul că răspunderea ar aparţine celeilalte pârâte, respectiv SC V.I.R. IFN SA, ci se invocă practic vina reclamantei. În concret, ceea ce se deduce judecăţii pe calea apelului este doar raportul juridic dintre apelantă şi intimata-reclamantă SC P.S. SRL.
În ceea ce priveşte prematuritatea acţiunii s-a reţinut că inclusiv în apel se contestă creanţa pretinsă. În atare condiţii, chiar dacă nu s-ar fi parcurs procedura concilierii, nu s-a produs nicio vătămare apelantei deoarece este evident că procedura concilierii nu ar fi avut niciun rezultat din moment ce suma este contestată şi în prezent. De asemenea, judecata în primă instanţă acoperă orice lipsă a procedurii concilierii deoarece ea a însemnat comunicarea cererii de chemare în judecată (cerere care cuprinde pretenţiile reclamantei şi temeiurile acestora), dar şi manifestarea poziţiei pârâtelor (prin întâmpinările prin care au solicitat respingerea acţiunii) fiind astfel create toate premise unei concilieri. De altfel, este absurd ca după un interval de peste 3 ani de judecată asupra unei creanţe, părţile să fie trimise să îndeplinească o procedură de conciliere care este vădit (prin prisma poziţiilor părţilor din cursul judecăţii) că nu va avea un rezultat pozitiv.
În ceea ce priveşte fondul apelului, instanţa de control judiciar a analizat, în esenţă, trei probleme de drept: garanţia datorată de apelantă intimatei-reclamante (vizavi de cele cinci autovehicule cu injectoarele defectate), obligaţiile ce derivă din contractele de reparaţii (vizavi de cele două autovehicule reţinute o perioadă în service) şi caracterele prejudiciului pretins de către intimata-reclamantă.
Cu privire la garanţia datorată de apelantă intimatei-reclamante (în raport de cele cinci autovehicule cu injectoarele defectate) s-a arătat că aceasta are o natură contractuală, art. 2.5 din contractul de leasing (însuşit de utilizatorul SC I.S.T. SA de la care a cesionat dreptul litigios reclamanta, de furnizorul SC V.R. SRL şi de locatorul SC V.I.R. IFN SA) prevăzând că utilizatorul beneficiază de garanţia internaţională a furnizorului descrisă de anexa 3. Anexa 3 arată că garanţia se întinde asupra defecţiunilor apărute şi pe parcursul perioadei de garanţie raportate la materiale sau la manoperă. Niciuna din părţi nu a contestat faptul că defecţiunile la injectoarele celor cinci autovehicule au apărut în perioada de garanţie.
S-a constatat că apelanta contestă respectarea instrucţiunilor de folosire de către utilizator în sensul că utilizatorul ar fi folosit un carburant care conţinea apă, însă s-a reţinut că că potrivit aceleiaşi Anexe 3 garanţia încetează în măsura în care furnizorul poate demonstra că defectele sunt rezultatul faptului că şoferul nu a respectat instrucţiunile de folosire cuprinse în Manualul Şoferului (printre care este evident că se află şi tipul de combustibil ce trebuie folosit) sau dacă vehiculul a fost exploatat cu nerespectarea instrucţiunilor date de V.T.C. Astfel, prin această anexă, furnizorul, respectiv apelanta, şi-a asumat obligaţia de a demonstra nerespectarea instrucţiunilor de folosire de către utilizator. Aplicând această obligaţie înseamnă că în ceea ce priveşte instrucţiunile de alimentare cu carburant apelanta trebuia să dovedească că în mod conştient utilizatorul nu a folosit un carburant corespunzător.
Or, chiar dacă s-ar admite că injectoarele în discuţie au fost defectate ca urmare a folosirii unui combustibil care conţinea apă (cum apare de altfel cel mai probabil), s-a apreciat că această împrejurare nu înseamnă nerespectarea de către utilizator a instrucţiunilor de folosire. Astfel, utilizatorul pretinde că a alimentat de la o staţie de combustibil autorizată şi că numai anumite autovehicule au înregistrat defecţiuni, iar apelanta nu a dovedit o altă situaţie de fapt (că utilizatorul ar fi alimentat de la staţii de alimentare neautorizate sau că ar fi folosit cu ştiinţă carburant prin natura sa inadecvat).
În atare condiţii, s-a reţinut că apelanta nu a dovedit că utilizatorul nu a respectat instrucţiunile de folosire. În situaţia în care utilizatorul a cumpărat combustibilul care conţinea apă de la o staţie de alimentare autorizată, combustibilul fiind un sortiment acceptat de către furnizor, nu poate fi imputat utilizatorului faptul că nu ar fi respectat instrucţiunile. Utilizatorul nu era obligat şi nici nu putea să verifice efectiv calitatea combustibilului (ar fi absurd să se pretindă contrariul, adică să fie obligat un utilizator să expertizeze de fiecare dată combustibilul pe care îl cumpără). Aşadar singura concluzie posibilă este că apelanta datora garanţie pentru defecţiunile la sistemul de injecţie la cele 5 autovehicule amintite de către părţi şi nu putea pe cale de consecinţă să solicite plata reparaţiilor. Procedând altfel, apelanta nu şi-a respectat obligaţia contractuală de garanţie fapt care implicit (dat fiind că ne aflăm pe tărâmul răspunderii contractuale) lasă să se prezume vinovăţia apelantei-pârâte.
Cu privire la obligaţiile ce derivă din contractele de reparaţii (în ceea ce priveşte cele două autovehicule reţinute o perioadă în service), s-a apreciat că în acest caz nu este aplicabil contractul de leasing amintit, nici obligaţiile de garanţie analizate anterior. Este vorba de fapt de contracte de reparaţii auto în service de sine stătătoare privitoare la auto cu nr. B-6 şi B-7. În ceea ce priveşte autocamionul nr. B-8 contractul de reparaţii era ataşat unui contract de asigurare, însă acceptul asigurătorului pentru plata reparaţiilor a fost primit de apelantă abia la 17 februarie 2009 (la data de 20 februarie 2009 utilizatorul a preluat autovehiculul). în atare condiţii, faptul că până la primirea acceptului de plată reparaţiile nu au fost efectuate nu poate fi imputat apelantei, deoarece ea nu avea nicio obligaţie să repare autovehiculul fără a primi plata pentru prestaţia sa. Cât timp utilizatorul nu s-a oferit să suporte el însuşi cheltuielile de reparaţii, iar asigurătorul nu acceptase plata reparaţiilor, apelanta avea posibilitatea să refuze efectuarea reparaţiilor în baza exceptio non adimpleti contractus (adică a excepţiei, în sensul de apărare de fond, a neexecutării contractului) deoarece contractul de reparaţii este un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, iar nu cu executare succesivă. în esenţă aceeaşi este situaţia şi pentru auto cu nr. B-7 deoarece intimata-reclamantă nu a achitat facturile de reparaţii din 20 noiembrie 2008 şi din 25 noiembrie 2008 (în copie la dosar).
Prin urmare, refuzul de predare a auto reparat, dar ale cărui reparaţii nu au fost plătite, nu a putut fi considerat o încălcare a obligaţiilor contractuale şi nu poate constitui pe cale de consecinţă temei al răspunderii contractuale.
Cu privire la caracterele prejudiciului pretins de către intimata-reclamantă, s-a constatat că se pretinde acoperirea unui beneficiu nerealizat, iar nu a unei pagube efective. În cauză, caracterul cert al acestuia nu se raportează la ideea de "efectivitate" pentru că prin definiţie nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă). Prin natura sa (dată de pretenţiile reclamantei în baza principiului disponibilităţii) prejudiciul pretins, adică beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate.
S-a arătat că aceasta ridică dificultăţi de apreciere a întinderii poate mai mari decât vizavi de paguba efectivă, însă, sub acest aspect, s-a apreciat ca fiind lămuritor raportul de expertiză completat efectuat în cauză. Având în vedere că obiectul de activitate al intimatei-reclamante este chiar transportul auto, că există o piaţă certă a transporturilor auto (fapt care dă o oarecare stabilitate şi cantitate a cererii de servicii de transport mărfuri auto) este uşor de prezumat că prezenţa pe această piaţă a utilizatorului cu încă cinci autovehicule pe intervalul noiembrie 2007 - octombrie 2008 i-ar fi adus un spor de profit (din aceasta rezultă şi legătura de cauzalitate dintre nerespectarea obligaţiei contractuale de garanţie şi prejudiciul pretins). Prezumţia este întărită de faptul că utilizatorul a înregistrat venituri în perioada respectivă pentru alte auto utilizate ceea ce demonstrează existenţa unor legături contractuale specifice pieţei transportului de mărfuri. Criteriul utilizat de expert (care s-a raportat la profitul anterior obţinut) este unul rezonabil, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că, raportat la cele cinci auto pentru care apelanta avea obligaţie de garanţie, s-ar fi obţinut prin utilizare un profit de 145.888 lei pe intervalul noiembrie 2007 - octombrie 2008 (instanţa de apel a calculat această sumă prin aplicarea regulii de trei simplă faţă de suma calculată de expert pentru şapte autovehicule).
În concluzie s-a apreciat că apelanta-pârâtă trebuie obligată la plata sumei de 145.888 lei daune-interese către intimata-reclamantă.
În ceea ce priveşte cheltuielile judecată, instanţa de apel a ţinut cont că acţiunea a rămas admisă în parte, deci că apelanta are culpă procesuală prin raportate la art. 274 C. proc. civ. şi în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanţă. S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă că anumite cheltuieli au fost generate de judecata în faţa unei instanţe necompetente teritorial, întrucât art. 274 C. proc. civ. nu face nicio distincţie în acest sens. În mod logic textul de lege nu face nicio distincţie pentru că el atribuie ca principiu culpa procesuală celui care refuzând să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi reveneau a determinat naşterea litigiului (adică apelantei în cazul de faţă) şi nu trimite la o apreciere a utilităţii/validităţii fiecărui act procesual în parte. De aceea, faptul că anumite argumente, excepţii sau susţineri ale reclamantei nu au fost primite de instanţă nu atrage micşorarea cheltuielilor de judecată la care reclamanta are dreptul prin câştigarea procesului. Pe această linie de idei, s-a reţinut ca fiind lipsită de relevanţă asupra cheltuielilor de judecată împrejurarea că în speţă instanţa sesizată de reclamantă, Tribunalul Buzău, nu era instanţa competentă teritorial.
Dat fiind însă admiterea apelului, pentru această etapă a procesului, instanţa de apel, în baza art. 274 C. proc. civ. a obligat pe intimata-reclamantă la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând parte din onorariul de avocat şi parte din taxa de timbru.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării sentinţei apelate s-a arătat că această măsură putea fi luată până la soluţionarea apelului. Dat fiind că soluţionarea apelului este simultană cu soluţionarea cererii de suspendare a executării sentinţei apelate înseamnă că de fapt măsura solicitată nu mai poate fi luată, motiv pentru care cererea de suspendare a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC P.S. S.R.L, cât şi pârâta SC V.R. SRL au declarat recurs.
Reclamanta SC P.S. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi respingerea apelului pârâtei.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că deşi instanţa de apel a reţinut că, în cauza de faţă sunt incidente elementele răspunderii contractuale, în mod nelegal nu a avut în vedere răspunderea pârâtei-apelante pentru întreg beneficiul nerealizat, respectiv şi pentru cele două autovehicule cu nr. B-6 şi nr. B-7.
Nerealizarea beneficiului pretins şi pentru aceste două autovehicule, îi este imputabilă pârâtei-apelante, iar răspunderea acesteia se răsfrânge în aceeaşi măsură şi asupra situaţiei acestor două autovehicule pe care le-a reţinut pe nedrept, de folosinţa cărora a fost privată aferent perioadei de timp pentru care i-au fost admise pretenţiile la instanţa de fond.
Consideră că, din conţinutul considerentelor deciziei recurate nu rezultă motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei legate de reţinerea pe nedrept a celor două autovehicule de către apelanta-pârâtă, şi nici cele legate de obligaţia acesteia rezultată din contract de a-i asigura reclamantei folosinţa lor în toată perioada de garanţie.
Dovada reţinerii pe nedrept a celor două autovehicule rezultă în mod expres din conţinutul Sentinţei nr. 321 din 17 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 583/114/2009, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamantă pe cale de ordonanţă preşedinţială şi a fost obligată apelanta-pârâtă SC V.R. SRL împreună cu SC V.I.R. IFN SA, să restituie cele două autovehicule marca V. cu număr de înmatriculare B-6 şi B-7.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările formulate de reclamantă în mod expres cu trimitere la această sentinţă irevocabilă depusă la dosarul cauzei şi invocată de instanţa de fond în motivarea soluţiei pronunţate.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din probatoriile administrate la instanţa de fond, ambele autovehicule s-au defectat în perioada de garanţie, perioadă pentru care subzistă obligaţia expresă a pârâtei-apelante de a-i asigura folosinţa acestora.
În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că există legătură de cauzalitate între nerespectarea obligaţiei contractuale de garanţie şi prejudiciul pretins, acest fapt trebuie extins şi în ceea ce priveşte cele două autovehicule pe care nelegal apelanta-pârâtă le-a deţinut în perioada arătată, deţinere nelegală confirmată irevocabil prin Sentinţa comercială nr. 321 din 17 februarie 2008 care a obligat ambele pârâte la restituirea acestora şi pentru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate pentru perioada de garanţie a acestora.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt vizând stabilirea raporturilor juridice dintre părţi, reparaţiile efectuate de SC V.R. SRL la cele cinci din cele zece autocamioane, aspecte vizând cele două autocamioane aduse în service-ul societăţii pentru reparaţii, pârâta SC V.R. SRL critică decizia recurată pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei soluţionării a excepţiei prematurităţii în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ. şi de art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine, în esenţă că potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ.: "în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege".
Prin urmare, apreciază recurenta-pârâtă, orice procedură de conciliere directă în materie comercială trebuie să se realizeze cu respectarea art. 7201 C. proc. civ. (forma în vigoare la data introducerii acţiunii - ianuarie 2009), iar sesizarea instanţei este valabilă numai dacă procedura a fost îndeplinită cu respectarea condiţiilor impuse de lege.
Astfel, considerentele instanţei, susţine recurenta, sunt contrare interpretării dispoziţiilor privind realizarea procedurii prealabile.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, invitaţia la conciliere este menită să reprezinte un ultim resort de soluţionare a disputelor în mod amiabil. Împrejurarea că partea căreia i se impută pretinsa neîndeplinire a unei obligaţii contractuale contestă şi ulterior iniţierii litigiului, nu poate acoperi lipsa îndeplinirii obligaţiei legale prevăzute de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. Contrar opiniei instanţei de apel, lipsa procedurii prealabile obligatorii reprezintă un fine de neprimire ce atrage respingerea acţiunii, ca fiind prematur introdusă, iar în cauză, nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
În concluzie, pentru considerentele mai sus expuse, solicită să se constatate că procedura concilierii nu a fost îndeplinită şi să se dispună modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată ca prematur formulate.
Subsidiar, critică hotărârea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a SC V.R. SRL, apreciind că în mod greşit a fost reţinută răspunderea contractuală a societăţii cu privire la reparaţiile aferente celor cinci autocamioane care au prezentat defecţiuni repetate la sistemul de injecţie.
Potrivit prevederilor art. 969 C. civ., "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 970 C. civ., "convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă". Nu în ultimul rând, respectarea principiului obligativităţii contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general, potrivit cunoscutului adagiu pacta sunt servanda.
Arată că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a recurentei, ar fi trebuit întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii de fond: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu patrimonial, săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În materia răspunderii civile contractuale, fapta ilicită există atunci când o parte încalcă o obligaţie contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv al celeilalte părţi.
În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale menţionate, reţinând astfel îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a V.R.
Un prim considerent vizează pretinsa neîndeplinire a obligaţiei societăţii de acordare a garanţiei internaţionale a furnizorului. Concret, se reţine, în mod greşit, că apelantei i-ar fi revenit obligaţia de a remedia defecţiunile constatate la sistemul de injecţie al fiecăruia din cele cinci echipamente, în cadrul garanţiei internaţionale a furnizorului. Soluţia instanţei este fundamentată, în esenţă, pe un raţionament eronat, în conformitate cu care V.R. ar fi trebuit să dovedească împrejurarea că utilizatorul a alimentat cu combustibil de la alte staţii decât cele autorizate.
Concluzia instanţei de apel în sensul indicat (respectiv că nu s-ar fi realizat lucrările de reparaţii şi, respectiv, că nu s-ar fi dovedit încălcarea, de către utilizator, a obligaţiei prevăzute de art. 4.2.din Anexa 5 la contract) este greşită.
Împrejurarea că autocamioanele ar fi fost în imposibilitate de a fi utilizate (aspect nedovedit în cauză) nu poate fi imputat V.R.
Din facturile emise de V.R. şi din declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că recurenta a răspuns prompt solicitărilor de reparaţii pe care utilizatorul i le-a adresat în cursul lunilor octombrie - decembrie 2008. Mai mult, recurenta a înlocuit piesele identificate ca fiind defecte.
Din probatoriul administrat a rezultat că mecanicii care s-au deplasat cu atelierul mobil la Buzău au înlocuit injectoarele blocate şi o serie de consumabile, precum filtre de motorină şi filtre de decantare, au aerisit sistemele de alimentare, curăţare sită motorină şi au identificat prezenţa apei în motorină şi în filtrele înlocuite. Toate aceste defecţiuni, coroborate cu depistarea apei în combustibil, au determinat concluzia că deteriorarea componentelor din blocul motor (injectoare) are drept cauză folosirea în mod uzual a unui combustibil necorespunzător standardelor şi contrar instrucţiunilor V.R. şi prevederilor art. 4.2 din Anexa 5 la contract.
Ca o dovadă a bunei-credinţe, iniţial, cu ocazia constatării primelor defecţiuni, în luna octombrie 2008, V.R. a înlocuit injectoarele constatate defecte, fără intenţia de a imputa utilizatorului contravaloarea acestora; ulterior, având în vedere repetarea defecţiunii, în unele cazuri, la aceleaşi autocamioane, precum şi altele, au fost emise facturi şi pentru reparaţiile iniţiale.
Instanţa a ignorat apărările recurentei-pârâte în sensul că suplimentar operaţiunii de înlocuire a injectoarelor şi a consumabilelor afectate, operaţiuni efectuate de V.R., pentru exploatarea autocamioanelor, era necesară şi curăţarea întregului sistem de alimentare cu carburant.
Sub un alt aspect, arată recurenta-pârâtă, potrivit art. 2.5. din contract coroborat cu Anexa 3 la contract, V.R. avea obligaţia de a acorda utilizatorului garanţie şi de a remedia gratuit defectele de material sau de manoperă existente la data livrării vehiculelor sau apărute în perioada de garanţie. Din cuprinsul Anexei 3 la contract rezultă că obligaţiile de garanţie ale furnizorului sunt strâns legate de obligaţiile utilizatorului de a respecta instrucţiunile şi informaţiile transmise de furnizor cu privire la folosirea, exploatarea şi întreţinerea camioanelor.
Utilizatorului, îi revenea, printre altele, obligaţia prevăzută în art. 4.2 din Anexa 5 la contract, de a exploata autocamioanele "cu grijă şi în mod corespunzător şi în conformitate cu instrucţiunile de operare elaborate de furnizor. Cu excepţia Garanţiei Internaţionale a Furnizorului, toate cheltuielile de reparare şi întreţinere vor fi în sarcina Utilizatorului".
Contrar celor reţinute de instanţele de fond, în cauză, această prezumţie a fost răsturnată.
Recurenta consideră că soluţia instanţei de apel se bazează pe o analiză părtinitoare a probatoriului administrat, ceea ce atrage implicit interpretarea greşită a îndeplinirii condiţiilor legale de antrenare a răspunderii contractuale a V.R.. Astfel, pe de o parte, este reţinută declaraţia martorului intimatei-reclamante în sensul că toate autocamioanele ar fi fost alimentate de la aceeaşi sursă (aspect necoroborat cu nicio altă probă administrată în cauză). Pe de altă parte, este ignorată declaraţia martorului recurentei, care se coroborează cu înscrisurile administrate.
Sub un al treilea aspect, arată că pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt (deşi sarcina probei incumbă utilizatorului), a solicitat instanţei de apel administrarea probei cu expertiză tehnică pentru a stabili cauza blocării injectoarelor, dar aceasta a fost respinsă.
În acest mod au fost grav încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, recunoscute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi garantate constituţional conform art. 21 din Constituţie. Totodată, soluţia în discuţie demonstrează că instanţele de fond nu au efectuat o cercetare pe fond a cauzei.
Prin urmare, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu s-ar fi fost demonstrat neîndeplinirea, de către utilizator, a obligaţiei privind exploatarea conformă a autocamioanelor este eronată, culpa defectării repetate a injectoarelor revenind în mod exclusiv utilizatorului.
Aşa fiind, în mod greşit a fost reţinută îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii civile contractuale privind încălcarea unei obligaţii şi existenţa vinovăţiei.
Un al doilea considerent se referă la caracterul prejudiciului pretins de P.S.L.
În mod greşit s-a reţinut că prin raportare la expertiza administrată în cauză s-ar fi făcut dovada existenţei prejudiciului. Concluzia instanţei de apel ignoră argumentele invocate de societate, atât în ceea ce priveşte nelegalitatea administrării probei cu expertiză (cu încălcarea principiului contradictorialităţii), cât şi în ceea ce priveşte inaptitudinea obiectivului analizat de expert de a asigura caracter cert prejudiciului reclamat de intimata-reclamantă.
Astfel, susţine că instanţa de apel (ca, de altfel, şi Tribunalul Bucureşti) a ignorat criticile pârâtei în ceea ce priveşte modul în care a fost administrată proba cu expertiză în faţa Tribunalului Buzău.
Expertul desemnat de instanţă nu ar fi trebuit să depună raportul de expertiză fără a permite expertului-consilier admis de instanţă pentru V.R., de a semna sau semna cu opinie separată raportul. În acest fel, expertul a împiedicat accesul apelantei la documentele şi informaţiile pe baza cărora a realizat lucrarea.
Concluziile expertizei sunt eronate, fapt care rezultă şi din aspectele ce pot fi sesizate la o simplă analiză comparativă a profitului aferent perioadei 2007 - 2008 calculat de expert - în sumă de 1.183.317,68 lei cu profitul net aferent anului 2008, declarat de intimata-reclamantă la autorităţile fiscale - 450.985 lei. Acest aspect ar fi trebuit avut în vedere de instanţe în aprecierea valorii probatorii a expertizei întocmită în circumstanţele mai sus prezentate.
Prin urmare, în contextul celor arătate, raportul de expertiză pe baza căruia s-a determinat cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii nefiind administrat cu respectarea drepturilor procesuale ale recurentei, se impunea a fi înlăturat.
Sub un al doilea aspect, prin decizia criticată s-a reţinut în mod greşit caracterul cert al prejudiciului.
În contextul celor arătate, soluţia instanţei de apel este greşită, pretinsul prejudiciu determinat prin raportul de expertiză având doar o natură ipotetică.
În aprecierea asupra certitudinii unui prejudiciu viitor instanţele nu se pot baza pe prezumţii, astfel cum a procedat instanţa de apel.
În cauză, intimata-reclamantă nu a depus niciun înscris care să susţină cu certitudine situaţia la care s-a raportat obiectivul expertizei (obţinerea unor venituri din închiriere). În condiţiile în care nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu cert, rezultă în mod neechivoc că nici legătura de cauzalitate între acestea nu poate fi identificată în speţa dedusă judecăţii.
În concluzie, faţă de argumentele prezentate, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a SC V.R. în legătură cu cele cinci autocamioane menţionate. Pe cale de consecinţă, apreciază că obligarea societăţii la plata unor daune-interese în sumă de 145.888 lei este lipsită de un fundament legal, motiv pentru care, solicită admiterea recursului şi schimbarea în parte a deciziei recurate.
S.C. V.R. SRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta SC P.S. SRL prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestui recurs.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate de reclamanta SC P.S. SRL, în limitele controlului de legalitate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost argumentată corect, întrucât susţinerile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a reclamantei cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări ("din conţinutul deciziei recurate nu rezultă motivele pentru care ne-au fost înlăturate apărările legate de reţinerea pe nedrept a celor două autovehicule de către apelanta-pârâtă, şi nici acelea legate de obligaţia acesteia rezultată din contract de a ne asigura folosinţa lor în toată perioada de garanţie"), instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate, iar în cauză instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, cu respectarea clauzelor contractuale.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate pretinde că în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că există legătură de cauzalitate între nerespectarea obligaţiei contractuale de garanţie şi prejudiciul pretins acest fapt trebuie extins şi în ceea ce priveşte cele două autovehicule reţinute o perioadă în service.
Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că obligaţia contractuală de garanţie nu vizează şi reparaţiile auto ale autovehiculelor cu nr. B-2 şi cu nr. B-3, pentru care pârâta SC V.R. SRL ar putea fi obligată la despăgubiri.
Sunt esenţiale reţinerile instanţei de apel cu privire la obligaţiile ce derivă din contractele de reparaţii (vizavi de cele două autovehicule reţinute o perioadă în service), în acest caz nefiind aplicabil contractul de leasing încheiat şi nici obligaţiile de garanţie stabilite.
În acest context, s-a arătat în mod legal că respectivele contracte de reparaţii auto în service au existenţă de sine stătătoare, contractul de reparaţii fiind un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, iar nu cu executare succesivă.
Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze faptul că, în ceea ce priveşte autocamionul nr. B-2 contractul de reparaţii era ataşat unui contract de asigurare, însă acceptul asigurătorului pentru plata reparaţiilor a fost primit de pârâta SC V.R. SRL abia la 17 februarie 2009 (la data de 20 februarie 2009 utilizatorul a preluat autovehiculul). În atare condiţii, faptul că până la primirea acceptului de plată, reparaţiile nu au fost efectuate nu a putut fi imputat pârâtei, deoarece aceasta nu avea nicio obligaţie să repare autovehiculul fără a primi plata pentru prestaţia sa. Cât timp utilizatorul (reclamanta) nu s-a oferit să suporte cheltuielile de reparaţii, iar asigurătorul nu acceptase plata reparaţiilor, pârâta avea posibilitatea să refuze efectuarea reparaţiilor în baza exceptio non adimpleti contractus.
În ceea ce priveşte situaţia autovehiculului cu nr. B-7, reclamanta nu a achitat facturile de reparaţii din 20 noiembrie 2008 şi din 25 noiembrie 2008, astfel că, în mod corect s-a reţinut că refuzul de predare a auto reparat, dar ale cărui reparaţii nu au fost plătite, nu poate fi considerat o încălcare a obligaţiilor contractuale şi nu poate constitui pe cale de consecinţă temei al răspunderii contractuale.
Aşa fiind, în condiţiile în care reclamanta a pretins acoperirea unui beneficiu nerealizat, iar nu a unei pagube efective (profitul nerealizat, iar nu acoperirea unei pagube), în mod legal instanţa de apel a acordat daune-interese raportat doar la cele cinci auto pentru care pârâta SC V.R. SRL avea obligaţie de garanţie.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituite de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC P.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.
În raport de soluţia adoptată, solicitarea recurentei-reclamante vizând obligarea pârâtei SC V.R. SRL la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., nu se mai justifică.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de pârâta SC V.R. SRL, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Faţă de multitudinea de probleme pe care o ridică aplicarea art. 7201 C. proc. civ., este importantă interpretarea corectă a dispoziţiilor acestuia, cât mai apropiată de voinţa legiuitorului.
În interpretarea acestui articol, opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că scopul art. 7201 C. proc. civ. este de a simplifica şi degreva judecăţile cu obiect pretenţii băneşti, iar această interpretare este în deplin acord cu opinia Curţii Constituţionale care a reţinut că art. 7201 instituie o procedură extrajudiciară care să ofere părţilor posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului fără implicarea autorităţii judecătoreşti competente.
Prin instituirea procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluţionarea rapidă a neînţelegerilor dintre comercianţi fără a apela la procedura judiciară mai complexă şi mai lentă şi degrevarea activităţii instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 720 C. proc. civ., în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Este adevărat că procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci cu scopul încercării efective de soluţionare a unei dispute legale pe cale amiabilă, însă, este de necontestat că, tot aşa, excepţia lipsei procedurii concilierii prealabile nu poate fi invocată în mod formal, pentru neîndeplinirea unei simple formalităţi, ci doar în raport de posibilitatea efectivă de soluţionare amiabilă a litigiului şi de o eventuală vătămare produsă prin inexistenţa acestei posibilităţi.
În speţă, pârâta nu invocă excepţia lipsei concilierii directe pentru a contracara acţiunea reclamantei, în sensul că ar înţelege să rezolve litigiul pe cale amiabilă, ci încearcă a denatura scopul prevederilor de la finalitatea urmărită de legiuitor.
În contextul în care recurenta-pârâtă nu şi-a manifestat niciodată intenţia de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, cu atât mai puţin, nu poate dovedi o vătămare produsă prin aceea că nu s-a realizat convocarea înainte de demararea litigiului.
Scopul concilierii prealabile vizează preîntâmpinarea unui litigiu între părţi, al evitării unor costuri suplimentare constând în cheltuieli de judecată, odată declarat procesul pârâtul având posibilitatea achiesării la pretenţiile reclamantei în condiţiile art. 275 C. proc. civ. sau al soluţionării pe cale amiabilă a litigiului oricând în cursul judecăţii.
Posibilitatea soluţionării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data sesizării instanţei de judecată, or, recurenta-pârâtă nu şi-a manifestat intenţia de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, ci mai mult, şi-a manifestat în mod expres intenţia de a nu soluţiona litigiul pe cale amiabilă, mai ales atunci când a înţeles să reitereze pe tot parcursul litigiului susţinerile, care în opinia sa, ar fi impus admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile a concilierii.
Este de necontestat că în raport şi de atitudinea reclamantei, care, faţă de apărările formulate de către pârâtă, nu a renunţat la acţiune, rezultând că părţile se situează pe poziţii ireconciliabile, în cauză soluţionarea amiabilă a litigiului nu este posibilă.
În aceste condiţii, opunerea unei excepţii vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., cu scopul evident de a întârzia acţionarea în instanţă, constituie un abuz procesual.
Aşa fiind, se poate lesne observa că oricum un asemenea demers ar fi fost inutil şi nu ar fi putut să asigure finalitatea urmărită de legiuitor, iar o soluţionare amiabilă, deşi posibilă de principiu în tot acest răstimp s-a dovedit imposibil de realizat în concret.
Textul legal menţionat nu poate fi aplicat rigid, efectuarea procedurii de conciliere prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. nu este o cerinţă imperativă a legii, textul de lege neavând precizată vreo sancţiune în acest sens, iar acţiunea nefiind în toate cazurile sancţionată cu respingerea cererii de chemare în judecată.
Nu există în speţă nicio raţiune rezonabilă pentru a se reţine că este imperios necesară parcurgerea procedurii prealabile a concilierii de vreme ce părţile şi-au făcut deja cunoscute pretenţiile una alteia, şi-au exprimat punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului.
Contrar celor susţinute de recurentă, raţionamentul precizat mai sus, reţinut şi de către instanţa de apel, nu este în contradicţie cu scopul procedurii prealabile.
A admite în sensul propus de recurentă înseamnă a abandona litigiul, a forţa părţile să urmeze o procedură necontencioasă extraprocesuală fără nicio finalitate practică cu importante consecinţe însă pe terenul asigurării echităţii procedurii şi a respectării termenului rezonabil de soluţionare a pricinilor şi mai mult poate avea ca finalitate paralizarea demersului judiciar al reclamantei prin prescripţie.
Este adevărat că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. pot constitui un veritabil fine de primire la data introducerii acţiunii, dar este de necontestat că în speţă, după depunerea cererii şi comunicarea pretenţiilor, după un interval de peste trei ani de judecată asupra creanţei, admiterea excepţiei vizând lipsa concilierii directe, întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., apare excesivă, cu efecte contrare scopului procedural urmărit.
În acest context, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că, în speţă, judecata în primă instanţă acoperă orice lipsă a procedurii concilierii deoarece ea a însemnat comunicarea cererii de chemare în judecată (cerere care cuprinde pretenţiile reclamantei şi temeiurile acestora), dar şi manifestarea poziţiei pârâtelor (prin întâmpinările prin care au solicitat respingerea acţiunii) fiind astfel create toate premise unei concilieri.
Aşa fiind, în speţă, criticile întemeiate pe nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. raportat la art. 109 alin. (2) din acelaşi cod sunt formale, iar soluţia de respingere a acţiunii ca prematură pentru neîndeplinirea procedurii prealabile ar fi extrem de drastică în situaţiile anterior descrise şi nu ar avea nicio înrâurire asupra ordinii de drept procesual, întrucât se deteriorează scopul procedurii de a asigura o mai mare celeritate în soluţionarea litigiilor comerciale ajungându-se la un efect contrar, ceea ce încalcă însăşi raţiunea avută în vedere de legiuitor.
Cât priveşte restul criticilor, este de reţinut că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.
Este de necontestat că în speţă, garanţia datorată de către aceasta reclamantei are o natură contractuală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, instanţa de apel a examinat în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, făcând o corectă interpretare a actului dedus judecăţii, respectiv a clauzelor contractuale, iar simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată nu poate conduce la modificarea deciziei atacate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat.
În mod legal instanţa de apel a reţinut că art. 2.5 din contractul de leasing (însuşit de utilizatorul SC I.S.T. SA de la care a cesionat dreptul litigios reclamanta, de furnizorul SC V.R. SRL şi de locatorul SC V.I.R. IFN SA) prevede că utilizatorul beneficiază de garanţia internaţională a furnizorului descrisă de anexa 3, anexă care arată că garanţia se întinde asupra defecţiunilor apărute şi pe parcursul perioadei de garanţie raportate la materiale sau la manoperă.
Reţinându-se că niciuna din părţi nu a contestat faptul că defecţiunile la injectoarele celor 5 autovehicule în discuţie au apărut în perioada de garanţie, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a contestat respectarea de către reclamantă instrucţiunilor de folosire în raport de art. 4.2 din contract, dar nu a dovedit că utilizatorul nu a respectat instrucţiunile de folosire, în mod corect s-a apreciat că SC V.R. SRL datora garanţie pentru defecţiunile la sistemul de injecţie la cele 5 autovehicule.
Întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţia contractuală de garanţie, în mod legal instanţa de control judiciar a apreciat că aceasta datorează contravaloarea beneficiului nerealizat pentru cele 5 autovehicule, sumă calculată prin aplicarea regulii de trei simplă faţă de suma calculată de expert pentru 7 autovehicule, mod de calcul ce excede analizei instanţei de recurs.
Se constată că, în speţă, criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.
Or, schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză (aprecieri asupra defecţiunilor constatate, aprecieri asupra cauzei acestor defecţiuni pentru a demonstra exploatarea autocamioanelor de către reclamantă cu nerespectarea prevederilor contractuale etc.) nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţa de apel (facturi care fac dovada efectuării serviciilor înscrise în acestea, concluziile raportului de expertiză, declaraţiile martorului recurentei, etc), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor contractuale ori legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
În temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelanta-pârâtă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns în totalitate voinţei pârâtei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se constată că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii, motiv pentru care nu se justifică invocarea dispoziţiilor 969 C. civ., iar în cauză rezultă cu evidenţă că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.
Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei privind administrarea unui probatoriu neconcludent, respingerea nemotivată a unor cereri în probaţiune, încălcarea dreptului la apărare, necuprinderea în hotărârea curţii de apel a motivelor pe care se sprijină ori interpretarea greşită a cauzelor contractuale sau încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru a justifica admiterea recursului astfel cum solicită pârâta.
Aşa fiind, constatând că nu se verifică motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SRL împotriva Deciziei civile nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SRL împotriva Deciziei civile nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 396/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 244/2015. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
