ICCJ. Decizia nr. 1793/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1793/2015
Dosar nr. 1716/1/2015
Şedinţa publică din 23 septembrie 2015
Asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:
Prin Decizia nr. 848 din 24 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana împotriva Deciziei nr. 168 din 20 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Instanţa supremă a constatat că în susţinerea recursului, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă criticile formulate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, fiind analizate din această perspectivă, întrucât s-a susţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 315 din cod şi de art. 304 pct. 9.
S-a constatat că prin decizia anterioară de recurs s-au reţinut următoarele considerente care se impuneau la rejudecarea cauzei, în lumina art. 315 C. proc. civ., cum a reţinut şi instanţa de apel:
- prezenta acţiune în justiţie este ulterioară şi subsecventă celei de rectificare de carte funciară prin care, constatându-se nevalabilitatea titlului de proprietate al recurentei - pârâte, constituit în baza Decretului - Lege nr. 177/1948, s-a dispus radierea înscrierii de sub B3 din C.F. Cămârzana privind dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române, cu privire la nr. top. x (cel din urmă nr. top. reprezentând biserica şi terenul aferent acesteia de 414 mp), cu consecinţa transcrierii dreptului de proprietate al intimatei - reclamante din C.F. x în C.F. (Decizia civilă nr. 720/A/2004 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 537/R/2006 a Curţii de Apel Oradea).
- din perspectiva O.U.G. nr. 94/2000, Decizia civilă nr. 720/A/2004 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 537R/2006 pronunţată de aceeaşi instanţă are semnificaţia stabilirii calităţii de proprietar a reclamantei şi, implicit, a preluării abuzive, chiar fără titlu în termenii hotărârii
- în ce priveşte lăcaşul de cult (nr. top. 914), respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtă, prin referire la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, este intrată în puterea lucrului judecat (prin neatacarea cu apel a soluţiei instanţei de fond de către pârâtă), astfel că, admisibilitatea acţiunii în revendicarea lăcaşului de cult potrivit dreptului comun reprezintă o chestiune ce nu mai poate fi dezbătută, date fiind efectele puterii lucrului judecat.
Faţă de dispoziţiile art. 17 alin. (2) şi 4 şi art. 32 alin. (2) din Decretul - lege nr. 115/1938, intimata - reclamantă, fiind proprietar tabular anterior formulării acţiunii de faţă, potrivit extrasului de C.F. x Cămârzana, din perspectiva dreptului comun, în mod legal, instanţele fondului au dispus lăsarea acestui imobil în deplină proprietate şi posesie Bisericii Române Unită Greco - Catolică Cămârzana, dat fiind efectul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate cu privire la radierea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române - Parohia Cămârzana, înscris în anul 1948.
- pentru celelalte imobile, altele decât lăcaşele de cult - excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu a fost analizată de către instanţe prin prisma dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 şi s-au dat îndrumări instanţei de trimitere ca, în rejudecare, după casare, să analizeze excepţia din perspectiva acestui act normativ pentru imobilele înscrise în C.F. x nr. top. y, precum şi, parţial, pentru nr. top. z (S1 în suprafaţă de 134 mp şi S2 în suprafaţă de 7.257 mp), sens în care se vor administra probe pertinente, concludente şi utile în vederea stabilirii categoriei de folosinţă a imobilelor menţionate pentru a se determina dacă acestea se încadrează în domeniul de aplicare al ordonanţei de urgenţă.
Cu respectarea îndrumărilor şi dezlegărilor date prin decizia de casare asupra problemelor de drept deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut, în limitele de rejudecare, că imobilele înscrise în C.F. x (fostă C.F. xx Cămârzana) nr. top y, precum şi S1 în suprafaţă de 134 mp şi S2 în suprafaţă de 7.257 mp din nr. top. x nu se află în prezent în proprietatea statului sau a unei persoane din cele enumerate în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, lipsind una din condiţiile expres prevăzute de actul normativ cu caracter special.
În aceste condiţii, curtea de apel a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei de revendicare a imobilelor înscrise în C.F. x nr. top. y, precum şi S1 în suprafaţă de 134 mp şi S2 în suprafaţă de 7.257 mp din nr. top. x nu este întemeiată.
De asemenea, Curtea de Apel Timişoara a constatat că situaţia nr. top x (lăcaş de cult) a fost dezlegată prin decizia Înaltei Curţi de Casație și Justiție (în sensul că respingerea excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă nu a fost atacată de către pârâtă şi soluţia a intrat în puterea lucrului judecat) - confirmându-se şi soluţia pe fond cu privire la acesta.
Având în vedere cele ce preced, s-a reţinut că în rejudecare, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi, contrar susţinerilor recurentei - pârâte, a analizat incidenţa prevederilor legii speciale şi a soluţionat cauza cu respectarea tuturor statuărilor şi indicaţiilor Înaltei Curţi.
Criticile recurentei - pârâte privind înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu şi nerespectarea prevederilor legilor speciale sub acest aspect, deşi formal se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că nu pot face obiect de analiză în prezenta acţiune în justiţie, deoarece s-ar încălca efectele puterii de lucru judecat ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererea de rectificare de carte funciară şi dezlegările instanţei de recurs ce s-a pronunţat anterior în cauză.
Cu privire la jurisprudenţa Înaltei Curţi invocată de către pârâtă în susţinerea criticilor din recurs (Deciziile nr. 4315/2007 şi nr. 534/2011), s-a reţinut că nu are relevanţă în pricina de faţă, întrucât în cauză instanţa de apel era ţinută de dezlegările instanţei de recurs - cu aplicarea art. 315 C. proc. civ. -, iar situaţiile premisă din acele cauze (petitele, obiectul acţiunii, situaţia de fapt stabilită) sunt diferite de cea dedusă judecăţii în acest litigiu.
Decizia nr. 1112/2013 a Curţii de Apel Timişoara, invocată de recurentă în favoarea înscrierii dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu se referă la alte imobile decât cele ce fac obiectul prezentei judecăţi (nr. cadastrale diferite), iar în privinţa dreptului de proprietate s-a reţinut că se impun dezlegările date prin decizia anterioară de recurs.
Nici Decizia nr. 1352/2008 a Curţii Constituţionale, invocată de recurentă, nu a fost constatată ca având înrâurire în cauză, întrucât vizează texte legale inaplicabile în pricina de faţă.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana.
A arătat că instanţa, în mod nelegal, a respins cererea contestatoarei pentru lipsă de apărare şi cererea formulată de apărătorul acesteia de amânare pentru imposibilitate de prezentare, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. A apreciat astfel că, deşi s-a amânat pronunţarea cauzei, nu a avut parte de un proces echitabil, în condiţiile în care recurenta a fost practic lipsită de apărare în faţa instanţei de judecată.
În continuare, pornind de la dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., contestatoarea a arătat că prin recurs a criticat decizia pronunţată în apel prin aceea că nu s-a avut în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi nr. 2552/2013. A precizat astfel că prin respectiva decizie s-a apreciat că trebuie analizată excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare din perspectiva Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, stabilindu-se ca obligaţii în sarcina instanţei, identificarea tuturor circumstanţelor de fapt relevante, în scopul „stabilirii categoriei de folosinţă a imobilelor pentru a se determina dacă acestea se încadrează în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000 (art. 1 alin. (1) şi 3)”.
A considerat însă că prin decizia atacată, instanţa de recurs nu a exprimat un punct de vedere motivat referitor la concursul dintre legea specială şi dreptul comun şi, implicit, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva O.U.G. nr. 94/2000, ci a prezentat doar punctul de vedere exprimat de curtea de apel, fără a analiza motivul de recurs.
În opinia contestatoarei, prin Decizia de casare nr. 2552/2013, instanţa s-a pronunţat cu privire la aplicabilitatea în speţă a O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că a dispus să se administreze de către curtea de apel probe în vederea stabilirii categoriei de folosinţă a imobilelor revendicate.
Or, deşi în mod formal, în apel, după casare, au fost administrate probele stabilite de Înalta Curte, pe fond, respectivele probatorii nu au fost valorificate de instanţele de apel şi recurs în sensul indicat prin decizia de casare, respectiv aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2000 şi inadmisibilitatea cererii în revendicare pe dreptul comun cel puţin în ceea ce priveşte celelalte imobile, altele decât lăcaşele de cult.
A mai arătat că Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana a avut înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în CF x încă din anul 1949, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, având în vedere că peste 75% din locuitorii de confesiune Greco - Catolică din localitatea Cămârzana au trecut la cultul ortodox. A menţionat, totodată, că şi în prezent comunitatea ortodoxă este net superioară numeric celei Greco - Catolice, situaţia paradoxală la care s-ar ajunge fiind aceea că Biserica Greco - Catolică ar deţine două lăcaşe de cult în localitatea Cămârzana, deşi este în minoritate numerică evidentă faţă de membrii cultului ortodox, aceştia fiind în situaţia de a nu avea niciun lăcaş de cult.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed.
Art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., temei de drept pe care este întemeiată cererea, reglementează contestaţia în anulare specială care poate fi promovată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În concret, contestatoarea susţine că prin decizia atacată, instanţa de recurs nu a exprimat un punct de vedere motivat cu privire la concursul dintre legea specială şi dreptul comun şi, implicit, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva O.U.G. nr. 94/2000, nerăspunzând astfel motivului de recurs prin care s-a criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul faptului că nu a fost avută în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi nr. 2552/2013.
Se observă însă că prin decizia a cărei anulare se solicită, instanţa, răspunzând motivelor de recurs referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a constatat că au fost respectate îndrumările şi dezlegările date prin decizia de casare problemelor deduse judecăţii, contrar susţinerilor recurentei - pârâte fiind analizată de către curtea de apel incidenţa prevederilor legii speciale.
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile contestatoarei referitoare la neanalizarea respectivului motiv de recurs, atâta vreme cât instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a respectat, în rejudecare, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., soluţionând cauza cu respectarea tuturor statuărilor şi indicaţiilor Înaltei Curţi.
Se constată, în acest context, că în realitate, ceea ce constituie obiectul criticii rezidă în nemulţumirea contestatoarei în raport de modul de soluţionare al litigiului, respectiv aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2000 şi inadmisibilitatea cererii în revendicare pe dreptul comun.
Contestaţia în anulare nu implică însă reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Se reţine deci că pentru a învesti instanţa cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege.
Or, criticile referitoare la nevalorificarea probelor administrate, în sensul stabilirii aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 nu constituie motive ale contestaţiei în anulare, aşa cum este reglementată această cale extraordinară de atac prin dispoziţiile Codului de procedură civilă.
O altă critică a deciziei atacate o constituie respingerea cererii de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, motiv care, la solicitarea Înaltei Curţi, a fost încadrat, în şedinţa publică din 23 septembrie 2015, de către apărătorul contestatoarei, în textul de lege referitor la eroare.
Se observă însă că textul cuprins la art. 318 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Or, în speţă, criticile formulate vizează pretins greşita soluţionare a unei cereri pentru lipsă de apărare, neîncadrându-se, ca atare, în textul menţionat care reglementează posibilitatea atacării hotărârii pronunţate de o instanţă de recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale .
Totodată, se constată că această critică nu poate fi subsumată niciunui alt motiv prevăzut de art. 317 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că demersul judiciar este nefondat, sens în care, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, ca atare.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea intimatei, formulată prin întâmpinare şi concluzii şi justificată cu înscrisurile depuse la dosar (filele 10 şi 38), se va admite cererea şi va fi obligată contestatoarea la plata către Biserica Greco - Catolică Cămârzana a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de Biserica Ortodoxă Română - Parohia Cămârzana împotriva Deciziei nr. 848 din 24 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă pe contestatoare la 3500 lei cheltuieli de judecată către intimata Biserica Greco - Catolică Cămârzana.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1792/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1789/2015. Civil → |
|---|
