ICCJ. Decizia nr. 198/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 198/2015
Dosar nr. 8065/118/2012
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 10 iulie 2012, sub nr. 8065/118/2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 371 din 4 februarie 2014, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondată excepţia nulităţii absolute a clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, precum şi cererea de reducere a penalităţilor de întârziere formulată de pârâtă.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 610.574,11 RON penalităţi de întârziere, reduse la valoarea debitului principal, datorate în temeiul contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, încheiat între părţi.
A fost obligată reclamanta să achite diferenţa de onorariu de expert în sumă de 500 RON către expert contabil C.M., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 30.115,74 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte excepţia nulităţii clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este neîntemeiată, întrucât dispoziţia legală invocată de către pârâtă nu este aplicabilă în prezenta cauză.
Astfel, conform acestui text de lege „clauza penală în contractele de prestaţiuni în natură este nulă; încălcarea acestei dispoziţii legale la clauza penală din contractele de prestaţiuni în natură este sancţionată cu nulitatea absolută”. Această prevedere legală trebuie interpretată în sensul că nu este permisă stipularea unei clauzei penale cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei de către antreprenor, nefiind incidenţă şi în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a preţului de către beneficiar.
Interpretarea contrară ar contraveni prevederilor art. 1082 C. civ., care prevăd că pe lângă prejudiciul produs, creditorul are dreptul la daune interese, fiind de altfel contrazisă şi de reglementările ulterioare din domeniu, care prevăd posibilitatea agreării de către părţi a unor penalităţi de întârziere.
Contractul dintre reclamantă şi pârâtă prevede în art. 13.2, că debitoarea achizitoare datorează penalităţi de întârziere în cotă de 0,1 % pentru fiecare zi din plata neefectuată, pentru situaţia în care nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite. În acest context, se reţine că respectiva clauză penală a fost stabilită doar pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de plată a preţului de către beneficiar, nefiind contrară prevederilor legale invocate de către pârâtă.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a constatat că şi aceasta este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 care prevăd că „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.
Acest principiu general înseamnă că odată cu dreptul la acţiune privind plata preţului se stinge şi dreptul la acţiune referitor la dobânzi, iar prin interpretarea acestui text de lege, prin extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de aceasta, se reţine că întrerupându-se prescripţia pentru dreptul la acţiune de a pretinde preţul se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi.
În cazul de faţă au operat două cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, şi anume: admiterea acţiunii reclamantei în vederea recuperării preţului contractului şi recunoaşterea voluntară de către pârâtă a existenţei sumelor datorate, acest din urmă caz de întrerupere reiese din adresele emise de către pârâtă către autorităţile centrale în vederea avansării sumelor necesare achitării debitului şi din plăţile voluntare efectuate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 146 din 16 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7371/118/2009 al Tribunalului Constanţa a operat întreruperea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.
În aceste condiţii, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate argumentele pârâtei, potrivit cărora, dreptul la acţiune care a început să curgă la data de 13 iunie 2008 pentru factura din 9 mai 2008, respectiv la data de 23 iulie 2008 pentru factura din 19 iunie 2008.
De asemenea, prima instanţă a respins ca o chestiune prealabilă şi cererea pârâtei de reducere a clauzei penale, având în vedere temeiul de drept invocat aceasta, art. 1070 C. civ., reţinându-se că, instanţa poate, în temeiul legii, să micşoreze cuantumul clauzei penale, în caz de executare parţială a obligaţiei, în temeiul art. 1070 C. civ., potrivit căruia, „penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte”.
Prevederile acestui articol se interpretează, prin prisma art. 1101 C. civ., care condiţionează valabilitatea plăţilor parţiale de acceptarea creditorului, şi prin urmare art. 1070 din acelaşi cod se aplică numai când creditorul acceptă plata parţială făcută de debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract, or, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre un acord al creditorului de a primi plăţile parţiale, cât timp acesta a apelat atât la instanţa de judecată cât şi la executorul judecătoresc în vederea realizării dreptului său de creanţă.
Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul Constanţa a constatat că, faţă de situaţia de fapt reţinută, în drept cererea de chemare în judecată este întemeiată.
În acest sens se reţinute că, două din cele patru facturi emise de către reclamantă în executarea contractului au fost achitate de pârâtă la data de 31 martie 2008, respectiv la data de 23 aprilie 2008, obiectul Dosarului civil nr. 7371/118/2009, fiind reprezentat doar de facturile din 9 mai 2008 în valoare de 399.885,03 RON şi din 19 iunie 2008 în valoare de 210.689,08 RON.
Din această perspectivă, se reţine că, debitul principal generator de penalităţi de întârziere este de 610.574,11 RON, astfel cum a susţinut în mod corect pârâta, iar nu de 960.562,21 RON, cum greşit a pretins reclamanta raportându-se la întreaga valoare a contractului, astfel că, penalităţile de întârziere sunt datorate de către pârâtă doar pentru sumele achitate cu întârziere, nu şi pentru cele care au fost achitate în termenul de 5 zile de la data emiterii facturii, în acest caz neexistând temei, nici legal şi nici contractual pentru obligarea pârâtei la daune interese.
Altfel spus, raportarea reclamantei la întreg preţul contractului este greşită, dat fiind că penalităţile de întârziere reprezintă suma cu care se acoperă prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, ele neputând fi calculate şi pentru sumele plătite în termen, în cazul cărora nu s-a înregistrat un prejudiciu.
În speţă, s-a apreciat că toate condiţiile răspunderii civile contractuale, sunt întrunite, în sensul că pârâta nu a achitat preţul lucrărilor de care a beneficiat decât ca urmare a executării silite, cauzând în acest sens reclamantei un prejudiciu egal cu penalităţile stabilite convenţional de către părţi.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta comuna A. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 318/2014 din 23 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta comuna A. prin Primar.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în legătură cu motivul care vizează excepţia nulităţii clauzei penale din prisma art. 1 din Legea nr. 313/1879 că este nefondat, întrucât clauza penală priveşte întârzierea la plată pentru lucrările efectuate şi facturate, aşa cum s-a convenit prin art. 13.2 din contract, obligaţie care nu poate fi asimilată unei prestaţii în natură, situaţie care excede apărării apelantei-pârâte.
În ceea ce priveşte obligarea la plata penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care debitul principal a fost achitat şi drept urmare încetase clauza penală, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că această apărare este neîntemeiată, având în vedere că, în mod corect, prima instanţă a acordat penalităţile de întârziere pentru perioada solicitată, reţinând că plata facturilor nu s-a realizat conform art. 13.2 din contract, limitându-se însă până la data achitării debitului principal, iar prin achitarea debitului principal, la 12 mai 2012, efectele clauzei penale au încetat, dar după această dată.
În ceea ce priveşte motivul ce vizează reducerea efectelor clauzei penale s-a reţinut, din perspectiva art. 1070 C. civ., că instanţa de fond a respins în mod corect cererea de reducere a penalităţilor de întârziere, întrucât în speţă, nu s-a prevăzut o clauză penală într-o sumă fixă pentru neexecutarea întregii obligaţii asumate, ci s-au perceput penalităţi de întârziere pentru suma pe care pârâta nu Ie-a plătit la scadenţă, tocmai pentru a determina debitorul să-şi execute obligaţiile la termen.
În legătură cu apărarea care priveşte nepronunţarea instanţei de fond asupra incidenţei dispoziţiilor art. 1079 C. civ., invocată prin întâmpinare, se reţine, raportat la prevederile art. 43 C. com., care stipulează că datoriile comerciale sunt exigibile la scadenţă fără a fi necesară nicio formalitate de punere în întârziere.
Cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, se constată că, acţiunea a fost formulată la 10 iulie 2012, în cuprinsul termenului de 3 ani, care a început să curgă de la 16 februarie 2010, sens în care s-a apreciat că excepţia a fost soluţionată corect.
În legătură cu cheltuielile de judecată, se reţine că acestea au fost acordate în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., prima instanţă constatând culpa procesuală a pârâtei în promovarea prezentei acţiuni şi având în vedere valoarea admisă de către instanţa de fond, cât şi faptul că judecata în faţa primei instanţe a durat doi ani, perioadă în care s-au administrat probatorii complexe, onorariul perceput în cauză de avocat în faţa instanţei de fond este echitabil şi reflectă valoarea muncii prestate de către acesta, astfel că, nu este justificată o eventuală reducere a acestuia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta comuna A. prin Primar a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecinţă, în urma judecării fondului cauzei, să se dispună respingerea acţiunii promovată de SC A. SA, ca nefondată.
Cu privire la excepţia nulităţii absolute a clauzei penale, invocată prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond şi reiterată prin motivele de apel şi concluziile scrise, recurenta susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică, nefondată şi nelegală, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii, precum şi a interpretării greşite a actului juridic dedus judecaţii.
Deşi s-a arătat instanţei de apel, că interpretarea şi aplicarea dată de instanţa de fond art. 1 din Legea nr. 313/1879 a fost nu numai greşită, ci şi excesivă, adăugând la lege, întrucât acest text de lege nu distinge partea din contract în favoarea căreia este adoptat, or, conform principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, instanţa de fond s-a făcut vinovată de interpretarea discreţionară a acestei prevederi legale, favorizând în mod nelegal reclamanta SC A. SA.
Mai susţine recurenta că, decizia atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii şi cu privire la apărarea de fond invocată şi prin motivele de apel, conform căreia, s-a solicitat instanţei să dea eficienţă juridică principiului de drept, accesorium sequitur principale, în sensul că, odată ce obligaţiile rezultate din contractul principal au fost executate voluntar sau prin executare silită directă, funcţia clauzei penale încetează.
În acest sens, se apreciază că debitul total aferent celor 4 facturi emise de către reclamanta SC A. SRL, în cuantum de 960.562,21 RON, precum şi cheltuielile de executare în cuantum de 20.888,60 RON, au fost achitate în integralitate, până la data de 11 mai 2012, reclamanta solicitând pentru prima dată aşa-zisele penalităţi de întârziere, prin convocarea la conciliere, din data de 2 iulie 2012.
Pe cale de consecinţă, recurenta susţine că penalităţile solicitate de reclamanta SC A. SA nu sunt corecte, întrucât prevederea contractuală la care aceasta face referire, respectiv art. 13 din contract, care reprezintă o clauză penală, este în fond o convenţie accesorie faţă de convenţia principală, din care rezultă clauza penală sau la care se ataşează aceasta, în acest sens arată că sunt aplicabile principiile de drept rezultate din adagiul-accesorium sequitur principale, în sensul că dacă obligaţiile rezultate din contractul principal sunt executate voluntar sau prin executare silită directă, funcţia clauzei penale încetează.
Referitor la respingerea de către instanţa de apel, a apărării de fond, formulată cu privire la posibilitatea instanţei de judecată de a reduce clauza penală în temeiul art. 1070 C. civ., se arată că şi aceasta este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii şi a întregului material probator administrat în cauză.
O altă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel a respins în mod nelegal, încuviinţarea unei expertize contabile judiciare, având ca obiectiv calculul dobânzii legale la debitul restant în cuantum de 610.574,11 RON, aferent facturilor din 9 mai 2008; din 19 iunie 2008, având în vedere că prin această expertiză, instanţa de apel putea constata caracterul excesiv al clauzei penale, sub aspectul „penalităţilor de întârziere”, acordate nelegal de instanţa de fond.
Şi în ceea ce priveşte soluţia dată asupra incidenţei art. 1079 C. civ., invocată de recurentă, aceasta consideră că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii.
Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei extinctive, recurenta apreciază că hotărârea instanţei de apel este nefondată şi sub acest aspect, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii.
Astfel, având în vedere pe lângă dispoziţiile imperativ prevăzute de art. 12 din Decretul 167/1958 faptul că, aşa-zisele penalităţi de întârziere sunt „convenite” pentru fiecare zi de întârziere, recurenta solicită ca instanţa de recurs să observe că pentru perioada 13 iunie 2008-22 iunie 2009 la factura din 9 mai 2008, respectiv pentru perioada 23 iulie 2008-22 iunie 2009 la factura din 19 iunie 2008 s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, fiind interpretat eronat faptul că, pârâta comuna A. prin Primar a susţinut că prescripţia operează pe facturi şi nu pe fiecare zi de întârziere.
Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, în totalitate, de către instanţa de fond, recurenta consideră că acestea au fost menţinute nefondat şi nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, de către instanţa de apel şi că, atâta vreme cât acţiunea reclamantei nu a fost admisă în totalitate, instanţa de judecată, în lumina dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., avea posibilitatea reducerii onorariului de avocat.
La termenul de judecată din 27 ianuarie 2015, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., din oficiu a pus în discuţia părţilor calea de atac şi competenţa de soluţionare a acesteia, potrivit art. 286 şi art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, rămânând în pronunţare asupra acesteia.
Astfel, Înalta Curte observă că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 10 iulie 2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta comuna A. prin Primar a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 781.081,18 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate conform contractului de lucrări din data de 17 martie 2008, pentru perioada 13 iunie 2008-11 mai 2012 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Litigiul dintre părţi are ca obiect executarea unui contract de achiziţie publică, reglementat de dispoziţiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 „despăgubirile pentru repararea prejudiciului cauzat în cadrul procedurii de atribuire se soluţionează în justiţie prin acţiune separată”, iar conform art. 28716 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată prin O.U.G. nr. 76/2010 „hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare”.
Din analiza textelor de lege evocate, se constată că, faţă de data introducerii acţiunii, 10 iulie 2012, calea de atac împotriva acesteia era recursul ce se putea exercita în termen de 5 zile de la comunicare, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 28716 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, modificată prin O.U.G. nr. 76/2010.
În acest context se reţine că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, pronunţându-se astfel în complet de doi judecători, nerespectând în acest mod dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004, aplicabile litigiului, motivul de recurs evocat sancţionând nesocotirea unor norme de ordine publică referitoare la compunerea şi constituirea instanţei.
Din această perspectivă, se constată că în speţă, Curtea de Apel Constanţa a soluţionat în mod greşit calea de atac promovată la această instanţă ca fiind apel, astfel că, Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia în vederea rejudecării cauzei, ca instanţă de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta comuna A. prin Primar, va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ca instanţă de recurs
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta comuna A. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 318/2014 din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1960/2015. Civil |
|---|
