ICCJ. Decizia nr. 1726/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1726/2015
Dosar nr. 33094/3/2012*
Şedinţa publică din 25 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 33094/3/2012, la data de 30 august 2012, reclamanta U.P.F.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC D.P.S. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat U.P.F.R., constând în remuneraţia unică echitabilă, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerţ şi a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora începând cu data de 01 ianuarie 2010 şi până în prezent, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi penalităţile de întârziere aferente (în cuantum de 0,1% din sumele neachitate la termen, pe zi de întârziere); predarea playlist-urilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 01 ianuarie 2010 şi până în prezent, conform modelului de playlist reglementat de metodologiile în vigoare, necesare în vederea repartiţiei remuneraţiilor colectate de reclamantă, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, conform art. 5803 parag. I C. proc. civ.; obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile pe fiecare zi de întârziere, potrivit prevederilor art. 5801 parag. 1 C. proc. civ. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, coroborate cu cele ale art. 1231 alin. (1) lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a), e) şi h), art. 139 alin. (1) şi (2), art. 1392 lit. d), art. 140 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, cele ale Deciziei ORDA nr. 230/2007, nr. 284/2010 şi nr. 216/2011, ale Deciziei ORDA nr. 115/2006 şi nr. 12/2012, precum şi pe cele ale art. 998 - 999 din vechiul C. civ. şi ale art. 1349 noul C. civ.
La data de 13 noiembrie 2012, reclamanta U.P.F.R., a depus la dosar cerere completatoare în sensul aplicării TVA-ului aferent remuneraţiei unice echitabile.
Prin Sentinţa civilă nr. 1345 din 18 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.P.F.R. în contradictoriu cu pârâta SC D.P.S. SRL, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.878,93 lei (TVA inclus), reprezentând remuneraţia aferentă perioadei 01 ianuarie 2010 - 30 august 2012, actualizată cu indicele de inflaţie şi de 3208,44 lei, penalităţi de întârziere, la care se adaugă penalităţile de întârziere de la această dată până la momentul plăţii efective a remuneraţiei datorate, a fost obligată pârâta să predea reclamantei playlist-urile cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 01 ianuarie 2010 şi până în prezent, a fost obligată pârâta să obţină licenţa neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerii acestora şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3789,3 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, recalificat ca şi recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 226A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. A fost respinsă cererea de suspendare a executării sentinţei apelate ca prematură. A fost obligată apelanta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În primul rând, se apreciază că, faţă de data introducerii acţiunii, 20 august 2012, legea procesuală aplicabilă este legea veche, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Este nefondată critica privind imposibilitatea de plată a facturilor RTV 20110735 şi RTV 201010728 din cauza omisiunii reclamantei de a comunica în original aceste facturi, instanţa de apel reţinând că facturile menţionate, emise la data de 24 octombrie 2011, au fost comunicate pârâtei, fiind restituite de către aceasta reclamantei cu adresa nr. 01 din 14 noiembrie 2011, cu argumentul că nu s-au respectat dispoziţiile legale de plată privind modalitatea de stabilire a remuneraţiilor.
Prin criticile din apel, nu a fost contestat cuantumul sumelor din facturile menţionate, ce reprezintă o parte din debitul stabilit prin sentinţa atacată, fiind invocată lipsa comunicării facturilor de către organismul de gestiune colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final curgerea penalităţilor.
Or, din moment ce, chiar din adresa nr. 01 din 14 ianuarie 2011, rezultă că pârâta a refuzat primirea facturilor, aceasta îşi invocă propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei de plată. Mai mult, pe parcursul prezentului proces, aceste facturi, în duplicat, au fost comunicate de către reclamantă, aşa cum rezultă din adresa nr. 16538 din 15 octombrie 2013.
Pe de altă parte, cuantumul sumelor de plată stabilite prin sentinţă a fost determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecţiuni, deşi s-a acordat termen în acest scop, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii din data de 14 mai 2013.
Cât priveşte achitarea facturii RTV 0512 din 27 septembrie 2010, instanţa de apel reţine că la fila 117 din dosarul de fond se află chitanţa emisă de CN Poşta Română, menţionată de pârâtă, care dovedeşte însă plata facturii nr. MAN 000000000452 din 20 octombrie 2010, fiind nefondată critica ce vizează obligarea la plata aceleiaşi sume de două ori.
În ceea ce priveşte nesocotirea cererilor de probatorii, instanţa de apel a reţinut că, până la prima zi de înfăţişare, ce a avut loc în şedinţa publică din 11 decembrie 2012, pârâta nu a formulat întâmpinare, nefiind prezentă la termenul la care au fost solicitate probele, în condiţiile în care cauza a fost amânată pentru pregătirea apărării de către aceasta. Faţă de caracterul devolutiv al apelului, pârâta avea posibilitatea de a solicita refacerea, completarea, precum şi administrarea probelor noi, aceasta limitându-se în apel la proba cu înscrisuri.
Considerentele sentinţei atacate nu sunt contradictorii cu privire la licenţa neexclusivă nr. 6108 din 27 mai 2008, a cărei reziliere a intervenit în conformitate cu art. 17 din cuprinsul acesteia, ca urmare a întârzierilor la plată mai mari de 30 de zile de la data scadenţei, astfel că este necesară obţinerea unei noi licenţe pentru radiodifuzarea fonogramelor.
Cât priveşte contestarea nivelului minim al remuneraţiei, stabilit prin metodologie (decizia ORDA nr. 74/2006, modificată prin Decizia nr. 23A din 05 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti), s-a reţinut că, în respectarea principiului disponibilităţii, faţă de cadrul procesual stabilit în prezentul litigiu prin cererea de chemare în judecată, nu poate analiza chestiuni ce privesc modul de stabilire sau caracterul echitabil al remuneraţiei.
Cererea de suspendare a executării silite a fost respinsă ca prematură, interesul nefiind născut şi actual în condiţiile recalificării căii de atac, din recurs în apel, hotărârea primei instanţe nefiind executorie.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, reprezentând onorariul avocatului.
Împotriva Deciziei nr. 226A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs pârâta SC D.P.S. SRL, invocând în drept art. 304 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, pârâta susţine, în esenţă, că instanţa de fond nu a stăruit suficient în cercetarea cauzei, arătând că partea vinovată de nerespectarea obligaţiilor ce decurg din licenţa neexclusivă este reclamanta, care nu a răspuns la cererea pârâtei de a verifica legalitatea facturilor emise de Uniunea Producătorilor de Fonograme.
Astfel se arată că, deşi pârâta a insistat şi chiar a stăruit prin mai multe adrese scrise ca reclamanta să-i răspundă la cererea de verificare a legalităţii facturilor returnate pentru achitare, fapt ce nu s-a petrecut decât în cadrul procesului iniţiat de reclamantă.
În continuare, pârâta arată că a fost nemulţumită de mărirea taxei, deoarece nu i-a comunicat nimeni această mărire, şi că reclamanta a reţinut facturile în arhiva sa, iar instanţa de apel a ignorat cererea pârâtei de a se prezenta în instanţă facturile în original, probe cruciale în soluţionarea cauzei.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte, la termenul din 12 iunie 2015 a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, pe care o va analiza cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., şi pe care o va admite, pentru considerentele care succed:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum şi în situaţia în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Simpla indicare a dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ. în cererea de recurs nu este suficientă din acest punct de vedere, art. 304 fiind enumerat în mod generic, iar art. 3041 nu este aplicabil în cauză, fiind incident doar în situaţia în care împotriva hotărârii primei instanţe se poate exercita numai calea de atac a recursului.
Pe de altă parte, motivarea recursului presupune dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., respectiv critici de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a deciziei, precum cele cu privire la situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a reţinut că pârâta a motivat neîndeplinirea obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme prin necomunicarea facturilor de către organismul de gestiune colectivă, care a făcut imposibilă plata, determinând în final curgerea penalităţilor, iar această apărare echivalează cu invocarea propriei culpe în nerespectarea obligaţiei, cât timp pârâta a refuzat primirea facturilor, iar cuantumul sumelor de plată menţionate în sentinţă a fost determinat prin expertiză contabilă, la care pârâta nu a formulat obiecţiuni, deşi s-a acordat termen în acest scop.
Recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că nu datorează penalităţile stabilite de prima instanţă, deoarece reclamanta se face vinovată de neplata facturilor de către pârâtă, prin faptul că nu a răspuns solicitărilor repetate ale acesteia de verificare a legalităţii plăţilor în baza facturilor emise.
Se observă, în primul rând, că recurenta formulează susţineri noi faţă de cele invocate prin cererea de apel, în condiţiile în care nu mai pretinde că neplata a fost motivată de absenţa facturilor în original, ci de dubiile exprimate faţă de modul de calcul al remuneraţiei prin facturile ce îi fuseseră trimise. Or, din acest punct de vedere, susţinerile sunt inadmisibile, formulate fiind omisso medio, nefiind invocate prin cererea de apel şi nefăcând referire la considerentele instanţa de apel.
Aşadar, nu s-a contestat faptul că pârâta trebuie să plătească către organismul de gestiune colectivă al producătorilor de fonograme remuneraţia unică echitabilă, susţinându-se numai că modul de calcul al remuneraţiei şi al penalităţilor de întârziere nu a fost corect efectuat, reiterând astfel aspecte de fapt referitoare la modalitatea de comunicare a facturilor şi istoricul corespondenţei cu pârâta în acest sens, susţineri care nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Ca atare, în speţă, nu numai că recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care şi-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziţii speciale, de strică interpretare.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.
De asemenea, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamantă.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu avocat, conform dovezii de plată depuse la fila 56 din acest dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta SC D.P.S. SRL împotriva Deciziei nr. 226 A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă SC D.P.S. S.R.L la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă U.P.F.R..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 906/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1111/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
