ICCJ. Decizia nr. 1111/2015. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1111/2015
Dosar nr. 505/1/2011**
Şedinţa publică din 24 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 243 din 28 noiembrie 2013 Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea înaintată de reclamanţii F.R.V. şi P.I.M. în contradictoriu cu pârâţii SC O.M.V. P.M. SRL Bucureşti şi Municipiul Satu Mare prin primar, a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL Bucureşti să plătească reclamanţilor despăgubiri în sumă de 123.874 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data plăţii reprezentând contravaloarea chiriei medii pentru terenul folosit de aceasta şi a obligat pârâta SC O.M.V. P.M. SRL Bucureşti să plătească reclamanţilor suma de 7.882,9 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru şi onorariu expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 490/2005 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 1966/2004 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 105/2006 a Curţii de Apel Oradea şi respectiv Decizia civilă nr. 593/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în privinţa imobilelor terenuri în suprafaţă însumată de 257 mp s-a dispus restituirea în natură, reţinându-se că după exproprierea din 1974 şi până la data la care persoanele îndreptăţite au formulat notificarea de restituire nu s-au realizat construcţii.
Potrivit aceleiaşi hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că edificarea de către SC O.M.V. R.M. SRL în asociere cu autoritatea locală a unei staţii de carburanţi pe terenul revendicat nu constituie un impediment pentru restituire în natură, urmând ca noii proprietari să aibă posibilitatea de a renegocia clauzele contractului de asociere conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
După dobândirea proprietăţii, reclamanţii au încercat realizarea cu pârâta a unui nou acord corespunzător noii situaţii juridice; pârâtei i s-a propus încheierea unui contract privind transferul proprietăţii asupra terenului pe care se aflau amplasate diverse echipamente ale staţiei de carburanţi, oferta reclamanţilor fiind respinsă de pârâtă ca inacceptabilă.
În prezentul dosar capetele de cerere disjunse referitoare la constatarea rezoluţiunii parţiale a contractului de asociere în participaţiune şi respectiv lăsarea în deplină proprietate a terenului în favoarea reclamanţilor prin ridicarea construcţiilor au fost respinse având în vedere inexistenţa unui culpe în îndeplinirea obligaţiei contractuale a pârâtei SC O.M.V. R.M. SRL pentru plata redevenţei.
Prin Decizia nr. 2119/2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul împotriva soluţiei privind rezilierea contractului a reţinut că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au dreptul să ceară renegocierea clauzelor contractului în care au devenit parte ca urmare a subrogării în drepturile deţinute anterior de autoritatea locală; s-a statuat că atâta vreme cât nu intervine neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale sancţiunea rezilierii este inaplicabilă.
Prima instanţă a reţinut că practic, plecând de la cadrul contractual în care au intervenit prin subrogarea în drepturi, reclamanţii au avut posibilitatea de a redefini prin renegociere toate clauzele contractului, inclusiv pe aceea de a-l schimba cu unul nou.
Tribunalul a considerat că acesta este înţelesul normei cuprinsă la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în lege nefiind reglementat un caz de limitare a dreptului de proprietate reconstituit în favoarea persoanelor îndreptăţite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC O.M.V. P.M. SRL Bucureşti solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinţei civile nr. 243 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, ca fiind netemeinică şi nelegală.
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a tranşat în mod irevocabil litigiul prin Decizia civilă nr. 2119 din 11 aprilie 2013 respingând ca nefondat recursul formulat de către reclamanţi.
Prin respingerea în mod definitiv şi irevocabil a capetelor de cerere nr. 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, potrivit principiului accesorium sequitur principale, capătul 3 de cerere a fost respins prin analogie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2119/2013, că O.P.M. nu i se poate opune neexecutarea culpabilă a clauzelor contractuale pentru a opera sancţiunea rezilierii; existenţa dreptului reclamanţilor de renegociere a clauzelor contractului de asociere în participaţiune în care au devenit parte, ca urmare se subrogă în drepturile deţinute anterior de autoritatea locală în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Renegocierea nu înseamnă în mod automat modificarea contractului, o eventuală modificare putând avea loc doar în cazul în care se realizează un nou acord de voinţă între părţi ca urmare a renegocierii.
Reclamanţii puteau obţine cel mult remuneraţia cuvenită unităţii administrativ-teritoriale în ale cărei drepturi s-au subrogat, cuantumul despăgubirilor în cuantum de 200 euro/lună solicitate exced drepturilor conferite prin însăşi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Examinând sentinţa apelată, raportat la motivele de apel invocate, instanţa a apreciat că apelul este fondat.
În examinarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei pronunţate, Curtea a plecat de la calificarea capătului III de cerere din acţiunea reclamanţilor, prin raportare la primele două capete de cerere cu care reclamanţii au sesizat instanţa de judecată. Iar din modul în care reclamanţii au înţeles să îşi formuleze acţiunea, se desprinde ideea caracterului accesoriu al capătului III de cerere faţă de primele două capete de cerere.
Or, în ceea ce priveşte primele două capete de cerere, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 88 din 16 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, devenită irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 92 din 16 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în sensul respingerii primelor două capete de cerere din acţiunea reclamanţilor, privind rezoluţiunea parţială a contractului de asociere în participaţiune şi obligarea pârâtei de rând 1 la lăsarea în deplină proprietate şi folosinţă a reclamanţilor a terenului.
Faţă de aceste împrejurări, faţă de caracterul accesoriu al capătului III de cerere, aceeaşi soluţie a fost dată şi în privinţa acestuia.
S-a mai reţinut că, în condiţiile în care contractul de asociere în participaţiune nu a fost reziliat şi continuă să îşi producă efectele, obligaţiile părţilor sunt cele rezultate din acest contract, neputându-se pretinde de la pârâta de rând 1, în calitate de parte contractantă în contractul de asociere decât executarea obligaţiilor ce rezultă din acest contract. Plata unei chirii pentru terenul folosit nu este justificată, câtă vreme pârâta de rând 1 exercită folosinţa asupra terenului reclamanţilor în baza unui contract care este în vigoare şi în baza căruia aceasta este obligată la decontarea unui profit de 0,55 euro/tonă de carburant vândut, care se cuvine reclamanţilor ca participare la profitul asocierii.
În faza de apel, reclamanţii intimaţi au invocat faptul că nu au primit nicio sumă de bani de la pârâta de rând 1, în baza contractului de asociere, însă în această situaţie aceştia puteau să o acţioneze în judecată printr-o acţiune în pretenţii derivând din nerespectarea clauzelor contractuale.
Se mai impune precizarea că, în faţa primei instanţe, reclamanţii au invocat împrejurarea că le-ar fi fost predat terenul, iar staţia de carburanţi a fost demolată, însă aceste aspecte nu au fost dovedite, deşi au fost acordate mai multe termene de judecată în acest sens.
Prin Decizia nr. 256C din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea a fost admis apelul şi schimbată în totalitate sentinţa nr. 243 din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii F.R.V. şi P.I.M. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Subrogându-se în drepturile și obligaţiile U.A.T. Satu-Mare, reclamanţii au notificat intimata de rândul 1 în vederea renegocierilor clauzelor contractuale, însă orice solicitare a fost respinsă de către aceasta ca fiind inacceptabilă.
Recurenţii precizează că s-au adresat instanţei de judecată, solicitând pe calea acţiunii civile constatarea rezoluțiunii parţiale a contractului de asociere în participațiune, lăsarea în deplină proprietate, posesie și folosință a terenului prin ridicarea construcţiilor, obligarea intimatei de rândul I la plata unei chirii începând cu data introducerii acțiunii în cuantum de 200 euro pe lună pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea terenului.
Prin Decizia nr. 2119/2013, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a soluţionat recursul împotriva soluţiei privind rezilierea parţială a contractului de asociere în participațiune, respingând acţiunea formulată, în ceea ce priveşte primele două capete de cerere, reținând în esenţă că reclamanţii au dreptul de a solicita renegocierea clauzelor contractuale potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legii nr. 10/2001, însă atâta vreme cât nu intervine neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, sancţiunea rezilierii este inaplicabilă.
În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere, se precizează că în mod eronat s-a apreciat că acest capăt de cerere vizând plata despăgubirilor este un capăt accesoriu.
Motivul pentru care s-a procedat la disjungerea primelor două capete de cerere a fost acela că acestea erau în stare de judecată, în timp ce pentru al treilea capăt de cerere era necesară administrarea de probe.
Raportat la acest aspect, se consideră că instanța de judecată a făcut o greşită aplicare a dispoziţiile art. 165 C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se mai învederează că, în prezent intimata de rândul l nu mai foloseşte terenul din litigiu proprietatea reclamanţilor, ridicându-şi de acolo instalaţiile staţiei de carburanţi, rezultând în mod clar și evident că aceştia au ales să nu mai dea eficienţă contractului de asociere în participațiune, care şi-a pierdut eficienţa odată cu eşuarea negocierilor.
Mai mult, de la data la care reclamanţii au redevenit proprietari ai terenului din litigiu și implicit s-au subrogat în temeiul legii în locul U.A.T. Municipiul Satu-Mare devenind parte a contractului de asociere în participațiune, intimata de rândul 1 nu le-a achitat nici o sumă de bani cu titlu de parte la participarea profitului, deşi acest lucru era reglementat de dispoziţiile art. 8.2 din contractul respectiv,unde se menţionează ca în caz de neplata a preţului contractul încetează.
Raportat la aceste aspecte, se consideră că intimata de rândul 1 a manifestat o atitudine mai mult decât abuzivă, încercând prin toate mijloacele să se sustragă de la a îi despăgubi pentru folosinţa exercitată asupra terenului proprietatea reclamanţilor.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Se invocă de către recurenţii-reclamanţi drept motive de nelegalitate incidenţa cazurilor de modificare a deciziei recurate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se în esenţă că instanţa de apel ar fi apreciat în mod greşit dispoziţiile legale incidente şi că ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi nu sunt fondate. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa, interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura sau înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia - nu este fondat deoarece Curtea de Apel, în contextul efectuării operaţiunii juridice de interpretare a acestui act juridic, nu a schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Susţinerea recurenţilor-reclamanţi (consemnată în cuprinsul practicalei) privind „schimbarea naturii sumei de bani solicitate din pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului în chirie” nu se poate circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţi.
Recurenţii reclamanţi au criticat prin motivele de recurs calificarea de către Curtea de Apel a capătului de cerere disjuns privind obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru terenul în litigiu, ca fiind un capăt de cerere accesoriu capătului de cerere principal, critică ce nu poate fi primită.
Pentru a fi în prezenţa unei cereri accesorii, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiaşi litigiu cu cererea principală de a cărui soluţionare depinde.
Criteriul de clasificare a cererilor principale şi accesorii este unul procedural şi este reprezentat de calea aleasă de reclamanţi pentru formularea cererii.
Acest caracter accesoriu al acestui capăt de cerere rezultă chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, prin care aceştia au solicitat constatarea rezoluţiunii parţiale a contractului de asociere în participaţiune, cu consecinţa obligării pârâtei de rând 1 la lăsarea în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor a suprafeţei de teren de 257 mp şi plata unei chirii de 200 euro/lună.
Cum cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată capătului de cerere principal, şi, faţă de caracterul accesoriu al cererii reclamanţilor privind plata unei chirii pentru terenul în discuţie, în mod just Curtea de Apel a apreciat că aceasta va avea aceeaşi soluţie ca şi celelalte capete de cerere respinse prin Decizia civilă nr. 88 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente, reţinându-se caracterul nefondat al motivelor de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenţi.
Deşi ei se consideră îndreptăţiţi la plata contravalorii sumei solicitate nu poate opera, în speţă, răspunderea civilă delictuală a pârâtei O.M.V. P.M. Bucureşti.
Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi contractuală este cel de la general la special. Astfel, răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, de vreme ce categoria largă a împrejurărilor din care se nasc raporturi juridice e aceea a faptelor juridice în general, în cadrul căreia contractul reprezintă doar o specie. Răspunderea generată de contract este o răspundere de excepţie, astfel că, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, dacă respectiva situaţie atrage răspunderea civilă, aceasta nu poate fi decât delictuală.
Criteriul după care se stabileşte tipul răspunderii este cel al tipului de ilicit felul obligaţiei încălcate. Astfel, dacă obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, ce revine tuturor subiectelor de drept, răspunderea va fi delictuală, iar în situaţia existenţei unei obligaţii rezultate dintr-un contract preexistent aceasta va fi contractuală, inclusiv în cazul restituirii prestaţiilor, în cazul rezoluţiunii, în măsura în care se acceptă că această sancţiune nu afectează contractul, ci doar obligaţiile născute din acesta.
Pentru a opera răspunderea contractuală este necesară o situaţie premisă - existenţa unui contract valabil încheiat, în cauză, contractul de asociere în participaţiune în care reclamanţii au devenit părţi prin efectuarea subrogării legale în drepturile unităţii administrativ-teritoriale. Acest contract nu a fost desfiinţat, respingându-se prin Decizia civilă nr. 88 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea (irevocabilă) capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor privind rezoluţiunea parţială a contractului de asociere în participaţiune.
S-ar fi putut angaja răspunderea delictuală a pârâtei în cazul unui contract desfiinţat pentru nulitate sau dacă rezoluţiunea ar fi afectat existenţa contractului, caz în care temeiul restituirii ar fi plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, situaţie care nu se verifică în speţa supusă judecăţii.
Şi aceasta deoarece contractul de asociere în participaţiune nu a fost reziliat şi continuă să îşi producă efectele, părţile fiind obligate să execute obligaţiile asumate prin acest contract.
Pe de altă parte, nu este posibilă cumularea, combinarea celor două tipuri de răspundere civilă, delictuală şi contractuală şi nici utilizarea acţiunii în răspundere civilă delictuală în subsidiar şi ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a pagubei. O asemenea soluţie ar permite violarea legii, permiţând titularului acţiunii în răspundere să ocolească reguli imperative specifice fiecăreia dintre răspunderi şi să alcătuiască un al treilea regim pe care legea nu-l prevede (lex tertia).
Cum în cauză nu operează răspunderea civilă delictuală, ci cea contractuală întemeiată pe existenţa contractului de asociere în participaţiune perfect valabil şi care nu a fost desfiinţat, reclamanţii nu pot înlătura aplicarea principiilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care le-ar fi mai favorabile, regula pentru o eventuală neexercitare a obligaţiilor contractuale de orice tip fiind răspunderea contractuală, şi nu cea delictuală.
Pe de altă parte, susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi privind eliberarea terenului de către pârâtă (fără a se cunoaşte data exactă, aşa cum au precizat reclamanţii), precum şi neachitarea sumei de bani către reclamanţi nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind apărări de fapt ce nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii F.R.V. şi P.I.M. împotriva Deciziei nr. 256/C din 18 decembrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1726/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1960/2015. Civil → |
|---|
