ICCJ. Decizia nr. 2/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2/2015
Dosar nr. 61511/3/2011
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta G.R., în contradictoriu cu M.P.A., M.S., Statul Român prin M,F.P., în temeiul dispoziţiilor art. 112 şi urm. C. proc. civ., a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., nevalabilitatea titlului de proprietate al acestui parat asupra imobilului revendicat, situat în Bucureşti sector l, compus din teren în suprafaţă de 284,55 mp şi construcţia situată la aceeaşi adresă alcătuită din trei apartamente situate la parter, etajul l şi etajul 2, să fie obligat pârâtul M.P.A. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 de la etajul l, din imobilul menționat, să fie obligat pârâtul M.S. să-i lase în deplină proprietate şi liniştita posesie apartamentul nr. 3 de la etajul 2, situat la aceeași adresă și să fie obligați pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că imobilul situat în Bucureşti, sector l a aparţinut părinţilor săi, G.V. (cunoscută şi G.V., G.W.V.E.M.G., născută K.) şi D.G. (cunoscut şi sub numele de D.) care au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat în formă autentică la data de 01 iulie 1932.
Prin intermediul contractului de vânzare - cumpărare menţionat anterior, G.M. şi A.H., au vândut terenul doamnei A.B. şi autorilor săi W.G. şi D.G.
Prin acelaşi înscris, cumpărătorii au înţeles să iasă din indiviziune, sens în care au împărţit terenul în două loturi. În urma ieşirii din indiviziune, terenul deţinut în proprietate de autorii săi este în suprafaţă totală de 284,55 mp
Reclamanta a arătat că pe terenul achiziţionat, autorii săi au ridicat o construcţie, alcătuită din subsol, parter, etaj şi mansardă, în baza autorizaţiei de construire emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul Galben, Serviciul Arhitecturii, Secţia autorizări din data de 11 decembrie 1932.
Imobilul, teren şi construcţie a fost preluat de către Comitetul Provizoriu al Capitalei în temeiul Decretului nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, regăsindu-se în anexa acestui Decret la poziţia 3.222.
Pârâţii au dobândit proprietatea bunului imobil urmare încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu SC H.N. SA, respectiv contractul din 26 noiembrie 1996 şi contractul din data de 25 martie 1997.
În ceea ce priveşte calitatea sa procesuală, reclamanta arată că V.G., mama sa, a decedat la data de 15 octombrie 1980 conform certificatului de deces eliberat de Oficiul Stării Civile din Koln la data de 17 octombrie 1980.
Potrivit certificatului de moştenitor eliberat la data de 24 septembrie 1982 de Tribunalul de primă instanţă, Secţia 32 din Koln unicul moştenitor al doamnei V.E.M.G., născută K., decedată la 15 octombrie 1980, cu ultimul domiciliu în Koln, este fiica sa, doamna R.G., născută la 14 noiembrie 1933”.
În considerarea faptului că este unica moştenitoare a mamei sale V.G., a apreciat că nu există niciun dubiu cu privire la calitatea sa de moştenitoare şi, pe cale de consecinţă, cu privire la calitatea procesuală activă în promovarea acestei cereri.
Reclamanta a mai arătat că preluarea imobilului a fost abuzivă din perspectiva încălcării art. 1 din Decretul nr. 92/1950, deoarece autorii săi erau autorii săi erau exceptaţi în mod expres de la naţionalizare, dar și din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 8 şi 11 din Constituţia intrată în vigoare la data de 13 aprilie 1948.
Referitor la titlul chiriaşilor, care au devenit proprietari prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare sub reglementarea Legii nr. 112/1995, reclamanta a arătat că statul nu a avut un titlu valabil, bunul fiind preluat în mod abuziv, fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a legilor în vigoare.
Reclamanta a arătat că titlul său, care provine de la adevărații proprietari este preferabil titlului pârâţilor, acesta din urmă fiind viciat, deoarece a fost încheiat cu un neproprietar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5, 480 - 481 C. civ., pe dispoziţiile art. 44 şi 46 din Constituţia României.
Prin cererea precizatoare, depusă la dosar în data de 01 februarie 2012, reclamanta G.R. a solicitat completarea cadrului procesual, în sensul că solicită introducerea în cauză a pârâtei M.F. care a dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 1 prin încheierea contractului de vânzare cumpărare din 08 noiembrie 1996 şi pentru aceleaşi argumente dezvoltate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, se solicită obligarea moştenitorilor defunctei M.I., respectiv M.S., M.P.A. şi M.F., să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului situat la adresa din Bucureşti, sector 1.
Prin întâmpinarea formulată şi depusă la dosar la data de 19 iunie 2012, pârâţii M.P.A. şi M.F. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocându-se lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtului M.S., având în vedere faptul ca, acesta a decedat la data de 03 martie 2011, respectiv înainte de data introducerii acţiunii în instanţa și excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamantei, excepția inadmisibilităţii acțiunii, având în vedere acordarea prevalenţei legii speciale, Legea 10/2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active, având în vedere că nu exista identitate între cumpărătoarea din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932, și W.G. şi autoarea reclamantei din prezenta cauza, V.E.M.G., care este menționată în certificatul de moștenitor depus de reclamantă ca fiind autoarea acesteia. În plus, certificatul de moştenitor respectiv cuprinde menţiunea că „acesta este valabil numai în scopul compensării efectelor războiului”. S-a invocat și excepţia lipsei obiectului cererii, având în vedere că nu s-a făcut dovada identităţii intre imobilul cumpărat în anul 1932, prin contractul de vânzare-cumpărare şi imobilul revendicat de către reclamanta R.G., iar pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
La data de 14 noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care arată că înţelege să completeze cadrul procesual pasiv, în sensul că solicită obligarea pârâţilor M.P.A. şi M.F., în calitate de moştenitori ai defunctului M.S. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, situat la adresa din Bucureşti, sector 1.
În şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2012, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, ca neîntemeiată, pentru considerentele arătate în încheierea de la acea dată.
La data de 05 decembrie 2012, reclamanta şi-a precizat din nou cadrul procesual pasiv, în sensul că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâta M.A., moştenitoarea defunctului M.S.
La data de 03 ianuarie 2013, pârâta M.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care invocă, în esenţă aceleaşi apărări ca şi cele ale celorlalţi pârâţi, persoane fizice.
Prin sentinţa civilă nr. 285 din 13 februarie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea formulată de reclamanta G.R., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P., M.A., M.F. şi M.P.A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate de către pârâţi, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut următoarele:
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active:
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv, este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesual pasivă).
Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat, urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, obligarea pârâţilor persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentele din acest imobil.
Tribunalul a reţinut că prin contractului de vânzare - cumpărare încheiat în formă autentică la data de 01 iulie 1932 - G.M. şi A.H., au vândut o parcelă de teren din imobilul proprietatea lor, situat în Bucureşti, Parcul M. din Calea D. în suprafaţă de 600,59 mp astfel delimitaţi: la nord pe o lungime de 21,80 mp cu str. A, la sud pe o lungime de 21,80 mp cu proprietatea Societăţii Anonime „S.", la est pe o lungime de 27,10 mp, cu proprietatea G.M. şi A.H. şi la vest pe o lungime de 27,97 mp cu proprietatea G.M. şi A.H. numiţilor A.B. şi W.G. şi D.G.
De asemenea, în acelaşi act s-a prevăzut că: „pentru a evita neînţelegerile ce de obicei nasc din indiviziune subsemnaţii A.B., W.G. şi D.G., am convenit delimitarea proprietăţii fiecăruia dintre noi, astfel parcela cumpărată prin prezentul act să fie împărţită în două loturi inegale şi anume: lotul având o faţadă de 11,3 ml spre Piaţa D. va fi în proprietatea exclusivă a subscrisei A.B., iar al doilea lot, având faţada de 10,50 ml proprietatea indiviză în proporţie egală, a subscrişilor W.G. şi D.G.”
Conform autorizaţiei din 11 august 1932, emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Sectorul Galben s-a autorizat ca A.B., W.G. şi D.G. să construiască pe proprietatea lor din str. A. M.P.D. un corp de clădire compus din 2 apartamente, având subsol, parter, etaj şi parte mansardă de zid.
Conform declaraţiei pentru impunerea veniturilor proprietăţilor din 01 ianuarie 1949, G-V-, declară că deţine în proprietate 3 apartamente situate în Bucureşti, str. Z-: 3 camere cu opt dependinţe, 2 camere, hol cu 6 dependinţe, 2 camere cu 4 dependinţe.
Prin procesul verbal din 20 aprilie 1950 al Comitetului Provizoriu al Capitalei i s-a adus la cunoştinţă numitei G.W. că în baza Decretului nr. 92/1950 îi va fi preluat apartamentul nr. 2 situat în str. Z., compus din 3 camere, bucătărie, baie, cămară, cameră pentru femeia de serviciu.
Astfel, din situaţia de fapt reţinută şi prezentată mai sus, Tribunalul a constatat, pe de o parte că reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii săi (W.G. şi D.G.) erau proprietarii exclusivi ai construcţiei, având în vedere că autorizaţia de construire a fost emisă şi pentru numita A.B., de asemenea, nu a făcut dovada faptului că imobilul în întregul său (sau cel puţin cele trei apartamente revendicate prin prezenta cerere de chemare în judecată ar fi fost naţionalizate de la autorii săi), singurul act depus în acest sens fiind procesul verbal încheiat în data de 20 aprilie 1950, prin care i se aduce la cunoştinţă numitei W.G. că apartamentul din imobilul de mai sus va fi naţionalizat, totodată nu a făcut dovada faptului că numita W.G. este una şi aceeaşi persoană cu V.E.M.G. şi nu în ultimul rând nu a făcut dovada faptului că este moştenitoarea numitului D.G.
Tribunalul a reţinut că reclamanta, deşi, în privinţa acestei excepţii a arătat că este o chestiune de fond, ce va putea fi soluţionată după administrarea probatoriului, nu a indicat ce anume probe solicită în plus faţă de actele depuse la dosar pentru dovedirea calităţii sale procesual active. Totodată, atât prin susţinerile orale, cât şi prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată, reclamanta a arătat că este pe deplin dovedită calitatea sa procesuală activă, având în vedere certificatul de moştenitor depus la dosar.
Aşadar, chestiunile de mai sus, ar fi putut fi lămurite cu ocazia administrării probatoriului (acelaşi ca şi cel administrat pentru dezlegarea fondului cauzei), Tribunalul a apreciat însă că nu se impune soluţia de unire a acestei excepţii cu fondul cauzei, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că reclamanta a arătat că pentru justificarea calităţii sale procesual active este suficientă prezentarea certificatului de moştenitor din 24 septembrie 1982 eliberat de tribunalul de primă instanţă, Secţia 32 Koln.
Din analiza acestui certificat de moştenitor, Tribunalul a reţinut faptul că unicul moştenitor al doamnei V.E.M.G. (pentru care nu s-a făcut dovada, aşa cum s-a arătat mai sus că este una şi aceeaşi persoană cu W.G.), decedată la data de 15 octombrie 1980 este fiica sa, R.G. (reclamanta), însă valabilitatea acestuia este restrânsă, cum în mod expres se menţionează în cuprinsul său, numai în scopul compensării efectelor războiului, astfel că nu poate fi folosit pentru dovedirea calităţii sale de moştenitor într-o acţiune în revendicare.
Având în vedere considerentele de mai sus, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale procesuale active, motiv pentru care va admite această excepţie şi va respinge cererea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Având în vedere soluţia adoptată faţă de această excepţie, tribunalul a apreciat de prisos a mai analiza celelalte excepţii invocate de către pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.R.
În motivarea apelului, după expunerea situaţiei de fapt, apelanta a arătat că în mod greşit instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât, încălcând dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., care la alin. (2) prevăd că instanţa va uni excepţiile cu fondul, dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi sau dacă ele sunt în strânsă legătură cu fondul pricinii.
În doctrină s-a stabilit că dacă reclamantul a introdus o cerere în revendicare, iar pârâtul invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active, pot fi aplicate prevederile art. 137 alin. (2), deoarece a stabili că lipseşte calitatea procesuală activă, înseamnă a stabili că reclamantul nu este titularul dreptului real, deci că respectiva cerere este neîntemeiată, ceea ce presupune că probele necesare soluţionării excepţiei sunt necesare şi pentru rezolvarea fondului. Cazul de faţă se circumscrie acestei situaţii, astfel că instanţa nu trebuia să respingă acţiunea de plano, fără a intra în dezbaterea fondului.
Aspectele reţinute în hotărârea apelată referitoare la dovezile pe care reclamanta trebuia să le facă vizau temeinicia cererii de chemare în judecată, referindu-se la dreptul de proprietate al autorilor, cât şi la împrejurărilor legate de naţionalizarea bunurilor ce fac obiectul litigiului, iar apelanta urma să facă dovada cu privire la aceste aspecte în cadrul probatoriului pe fond, ce nu a fost pus în discuţie de către instanţă, prin aceasta fiind încălcat şi dreptul la apărare, principiul aflării adevărului, al rolului activ al judecătorului şi al contradictorialităţii.
Apelanta a mai arătat că este unica moştenitoare a W.G., proprietara imobilului situat în str. Z., naţionalizat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Calitatea apelantei de unică moştenitoare este dovedită cu certificatul de moştenitor din 24 septembrie 1982 eliberat de Tribunalul de primă instanţă secţia 32.
V.E.M.G. este una şi aceeaşi persoană cu W.G., proprietara imobilului menţionat, V. fiind un nume ce derivă din numele W.
Întâmpinarea introdusă la Sfatul Popular al capitalei, cât şi cererea către Direcţia Generală a Treburilor Consiliului de Miniştri, sunt semnate de mama apelantei cu numele de V.G., iar răspunsul din 25 februarie 1957 al Sfatului Popular al Capitalei este adresat către V.G.
În ceea ce priveşte faptul că instanţa a reţinut că certificatul de moştenitor din 1982 are o valabilitate restrânsă, doar pentru scopul compensării efectelor de război, s-a menţionat că traducerea anterioară a acestuia a fost eronată, dintr-o altă traducere rezultând că certificatul nu cuprinde nici o menţiune referitoare la război, această sintagmă fiind tradusă în sensul că „se aplică doar în scopul compensării sarcinilor”.
Având în vedere că apelanta este unica moştenitoare a mamei sale, V.G. care a cumpărat imobilul în anul 1932, aceasta apreciază că nu există nici un dubiu cu privire la calitatea procesuală activă în promovarea prezentei cereri.
Prin Decizia civilă nr. 142/A din 3 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei G.R., reţinând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor alin. (1) al art. 137 C. proc. civ., care impun soluţionarea cu prioritate a excepţiilor de fond, cum este cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi având în vedere că reclamanta nu a susţinut că pentru judecarea acesteia ar fi necesară administrarea altor dovezi, în afara celor deja depuse la dosarul cauzei.
S-a constatat că nici în faza procesuală a apelului, care are caracter devolutiv, apelanta reclamantă nu a susţinut că ar exista alte dovezi care să justifice legitimarea sa procesuală activă, în afara unei alte traduceri a certificatului de moştenitor, apreciată ca nerelevantă în cauză.
În aceste condiţii, s-a considerat că este nefondată critica apelantei reclamante în sensul că, prin soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, au fost încălcate principiul dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al rolului activ al instanţei.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la dovedirea în cauză, prin probatoriul administrat, a calităţii procesuale active, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma părinţilor săi, W.G. şi D.G., respectiv a faptului că V.E.M.G. este una şi aceeaşi persoană cu W.G., care figurează în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în formă autentică la data de 1 iulie 1932.
S-a apreciat că, nefiind dovedită identitatea dintre cele două persoane, nu mai prezintă relevanţă menţiunile din certificatul de moştenitor, în care, într-o primă traducere, depusă de reclamantă în primă instanţă, se arată că acesta este valabil numai pentru compensarea efectelor războiului, iar în forma tradusă depusă în apel se arată că se aplică doar în scopul „compensării sarcinilor”, iar în forma tradusă depusă de intimaţii pârâţi se menţionează că „se aplică numai cu privire la acordarea de compensaţii pentru victimele celui de-al doilea război mondial”.
Prin urmare, s-a considerat că în mod corect prima instanţă a reţinut că apelanta reclamantă nu a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma foştilor proprietari ai imobilului revendicat.
Curtea de Apel Bucureşti a mai avut în vedere faptul că acţiunea în revendicare a fost introdusă pe rolul instanţei în anul 2011, fiind întemeiată pe prevederile dreptului comun - art. 480 - 481 - C. civ. din 1864. Or, în acest cadru, s-a considerat că dovada calităţii de proprietar trebuia făcută cu un titlu de proprietate valabil, titlu care şi în ipoteza în care apelanta reclamantă ar fi moştenitoarea foştilor proprietari, nu există, câtă vreme imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (în cauză fiind dovedită doar naţionalizarea de la W.G. a apartamentului nr. 2, conform procesului verbal încheiat la data de 20 aprilie 1950, în care se menţionează expres că acest apartament a devenit proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în cadrul prezentului proces, constatarea nevalabilităţii titlului statului este lipsită de interes, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 califică drept abuzivă, prin art. 2 lit. a), preluarea făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, s-a considerat că un asemenea capăt de cerere este şi inadmisibil din perspectiva art. 111 C. proc. civ., care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.
Or, având în vedere că imobilul despre care apelanta reclamantă susţine că ar fi aparţinut părinţilor săi intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, valorificarea dreptului pretins poate fi făcută numai în condiţiile şi procedura prevăzută de această lege, potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat şi prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/1998 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal reclamanta G.R., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Critica formulată prin primul motiv de recurs a vizat aplicarea nelegală a alin. (2) al art. 137 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa trebuia să-i permită să administreze un probatoriu suplimentar, comun fondului pricinii, respectiv proba cu martori, pentru a face dovezi suplimentare cu privire la calitatea procesuală activă, respectiv că V.E.M.G. este una şi aceeaşi persoană cu W.G.
S-a precizat că, mai mult, prin administrarea probei cu martori se puteau aduce lămuririle necesare şi, în privinţa modalităţii în care s-a realizat imobilul construcţie, precum şi în ceea ce priveşte configuraţia acestuia, eliminându-se astfel orice dubiu în privinţa calităţii procesuale prin raportare la imobilul naţionalizat.
S-a susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active nu poate fi caracterizată ca fiind o excepţie peremptorie care să facă de prisos cercetarea pe fond a pricinii, ci este, în mod evident, o apărare de fond ce trebuie analizată la momentul soluţionării pretenţiei deduse judecăţii.
Recurenta a arătat, totodată, că instanţa de apel a făcut aprecieri nelegale cu privire la titlul său de proprietate, opus pârâţilor, în condiţiile în care avea de cercetat exclusiv calitatea procesuală activă.
De asemenea, s-a susţinut că instanţele de fond şi apel nu au manifestat rol activ încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., şi refuzând probatoriul suplimentar sub pretextul că excepţia lipsei calităţii procesuale active ar prima faţă de administrarea oricăror probe.
Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a vizat nelegalitatea reţinerii lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca unică moştenitoare a defuncţilor soţi G., având în vedere că orice dubiu cu privire la identitatea între V.G. şi W.G. este înlăturat de anexa la Decretul de naţionalizare, unde la poziţia 3.222 se menţionează că a fost expropriată W.G.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva faptului că, deşi s-a reţinut şi s-a confirmat lipsa calităţii procesuale active a recurentei, instanţa de apel a procedat la analiza cererii de chemare în judecată sub aspectul inadmisibilităţii, pronunţându-se asupra unor chestiuni ce nu s-au cerut.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata următoarele:
Criticile recurentei vizând greşita reţinere a lipsei calităţii procesuale active sunt întemeiate doar în parte:
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, inclusiv cele produse în faţa instanţei de recurs, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., Curtea va constata că terenul în litigiu, situat în prezent în Bucureşti, sector 1 a fost dobândit de G.W. şi D.G., în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat în formă autentică la 1 iulie 1932, în indiviziune cu A.B.
Prin acelaşi act, cumpărătorii au înţeles să iasă din indiviziune, convenind delimitarea proprietăţii fiecăruia, astfel că lotul având ca faţadă 11,30 ml spre Piaţa D. a revenit în proprietatea exclusivă a A.B. iar lotul având faţada de 10,5. ml a revenit W. şi lui D.G.
Construcţia ridicată pe terenul menţionat a fost edificată în baza autorizaţiei de construire nr. 29 din 11 august 1932, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul Galben, pe numele A.B., W. şi D.G.
Imobilul teren şi construcţie situat pe str. M.Z. a fost preluat de către Comitetul Provizoriu al Capitalei în temeiul Decretului nr. 92/1950, regăsindu-se în anexa nr. 0/08 (lit. g)) la acest decret, la poziţia 3.222, de la G.W.
Susţinerile intimaţilor, confirmate de instanţele de fond şi apel, cu privire la identitatea dintre cumpărătoarea menţionată în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1932 şi mama reclamantei sunt înlăturate prin probele administrative.
Aşa cum s-a precizat, în contractul de vânzare - cumpărare şi în autorizaţia de construire figurează W.G.
Prenumele „V.” derivă din prenumele „W.”, explicând astfel utilizarea ambelor forme.
În adresa (fila 31 recurs), contestând măsura naţionalizării, fosta proprietară semnează cu numele „G.V.”, la fel ca şi în adresa, iar răspunsul Sfatului Popular al Capitalei din 25 februarie 1957 referitor la naţionalizarea imobilului din Str. M.Z. este adresat numitei „V.G.”
Orice dubiu cu privire la calitatea de proprietar a W.G., alături de D.G. este, de altfel, înlăturat de anexa la Decretul de naţionalizare, unde aceasta figurează la poziţia nr. 3.222, cu 3 apartamente.
Din certificatul de deces depus la dosar rezultă că V.E.M.G., născută K., la 10 septembrie 1900 şi decedată la 15 octombrie 1980 la Köln , era văduva lui D.G.
Această situaţie este confirmată de menţiunile certificatului de moştenitor eliberat în Germania, la Köln , la data de 24 septembrie 1982, din care rezultă calitatea de unic moştenitor legal a reclamantei R.G., născută la 14 noiembrie 1933, de pe urma mamei sale V.E.M.G.
Prin urmare, Curtea va constata că reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare de pe urma mamei sale V.E.M.G., una şi aceeaşi persoană cu cea indicată ca fiind fostul coproprietar al imobilului în litigiu, W.G.
Curtea va constata, însă, că recurenta reclamantă nu a făcut dovada că este moştenitoarea coproprietarului D.G. şi nici nu a lămurit inadvertenţele legate de faptul că în autorizaţia de construire apare şi numita A.B.
Menţiunea din certificatul de moştenitor eliberat de pe urma V.G., în sensul că este văduva lui D.G. nu poate substitui lipsa dovezilor în sensul că aceasta ar fi fost moştenitoarea soţului său predecedat.
Or, în condiţiile în care nu s-a făcut şi această dovadă, chiar dacă instanţa de apel a reţinut că nu există identitate între V.G. şi W.G., soluţia constatării lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este legală.
Criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate, în condiţiile în care nici înscrisurile pe care recurenta a avut posibilitatea de a le depune în această fază procesuală (a recursului) nu au dovedit o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond şi apel.
Prin urmare, nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Într-adevăr, instanţa de apel, deşi nu a pus în discuţia părţilor chestiunea inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare şi nici lipsa de interes a cererii reclamantei în sensul constatării nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 califică drept abuzivă, prin art. 2 lit. a), preluarea făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a pronunţat prin considerentele deciziei recurate asupra acestor chestiuni, care, dată fiind soluţia pe excepţie pronunţată de prima instanţă, nu au constituit obiectul analizei acesteia.
Cu toate acestea, Înalta Curte va constata că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv acordarea a ceea ce nu s-a cerut, nu poate fi invocat decât în măsura în care curtea de apel, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat altceva decât ceea ce a constituit obiectul cererii deduse judecăţii.
Însă dacă apelul a fost respins cu menţinerea sentinţei primei instanţe, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil, fiind incompatibil cu soluţia recurată.
Totodată, se va reţine că soluţionarea cu prioritate a unei excepţii invocate de partea potrivnică sau ridicate din oficiu este o obligaţie care incumbă instanţei în temeiul art. 137 C. proc. civ. şi nu echivalează cu depăşirea limitelor învestirii, la care se referă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Prin urmare, Curtea, substituind motivarea soluţiei instanţei de apel, va înlătura considerentele vizând inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa de interes a constatării nevalabilităţii titlului Statului, în condiţiile în care s-a reţinut legalitatea şi temeinicia soluţiei admiterii lipsei calităţii procesuale active a reclamantei G.R., răspunzându-se tuturor criticilor formulate de aceasta prin motivele de apel.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.R. împotriva Deciziei nr. 142/A din 03 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 199/2015. Civil. Expropriere. Anulare act,... | ICCJ. Decizia nr. 201/2015. Civil. întoarcere executare.... → |
|---|
