ICCJ. Decizia nr. 2537/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2537/2015
Dosar nr. 4484/3/2015
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 12 noiembrie 2015
Asupra conflictului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 14 iulie 2014, reclamanţii B.A., V.M., P.L.C., C.F.V., U.D.M., P. (R.) I., N.G.S., L.M., Ş.D., B.M.V., A.L., P.E., M.E., P.M. şi M. (M.) V. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de aceştia în baza titlurilor executorii şi neachitate până în prezent, începând cu data pronunţării acestora şi până la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că prin neplata la scadenţă a drepturilor salariate recunoscute şi prin hotărâre judecătorească, acestora li s-a creat un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă, prejudiciu ce poate fi reparat prin acordarea dobânzii legale.
În drept, s-au invocat prevederile O.G. nr. 5/2001, ale O.G. nr. 13/2011 şi ale art. 1535 C. civ.
Prin sentinţa nr. 32 din data de 12 ianuarie 2015 Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, a reţinut incidenţa art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
În speţă, s-a arătat că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care aceştia au apreciat incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Instanţa a reţinut însă că cererea reclamanţilor este de competenţa tribunalului, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea la această instanţă, ci în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, aşa încât s-a apreciat că nu pot fi invocate dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., dispoziţii speciale şi derogatorii, ce sunt de strictă interpretare şi care reglementează expres doar situaţia în care cererea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea grefierul care are calitatea de reclamant, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Investit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat sentinţa nr. 8695 din 24 septembrie 2015, prin care a admis excepţia necompetenţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţi în favoarea Tribunalului Argeş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţa şi a dispus înaintarea acestuia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.
În motivare, tribunalul a reţinut că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în calitate de personal auxiliar, în cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Tribunalul a apreciat că, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, în cazul în care calitatea de reclamant o are un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) de la o instanţă, trebuie avută în vedere nu numai instanţa la care funcţionează acesta, ci şi curtea de apel în circumscripţia căreia se află această instanţă, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a tăcut trimitere la circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa unde se introduce cererea.
Analizând conflictul de competenţă dedus prezentei judecăţi, cu a cărui judecata a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 127 C. proc. civ. „(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează o normă specială ce se aplică în situaţia în care una dintre părţi, fie reclamant, fie pârât, este judecător la instanţa competentă să judece cauza.
Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.
În cauză, se reţine că reclamanţii au calitatea de grefieri la Curtea de Apel Bucureşti, iar nu la Tribunalul Bucureşti, care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată, motiv pentru care, într-o asemenea situaţie nu este incidenţă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ.
Faptul că recursul s-ar putea judeca la Curtea de Apel Bucureşti, în eventualitatea în care s-ar declara recurs împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, nu este un argument suficient de natură a înlătura competenţa cu caracter general menţionată în cuprinsul art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Înalta Curte aminteşte că legea de procedură reglementează, prin dispoziţiile art. 140 şi urm. C. proc. civ., instituţia juridică a strămutării la care părţile au posibilitatea de a recurge în caz de bănuială asupra imparţialităţii judecătorilor pentru motive legate de calitatea părţilor.
Prin urmare, faţă de prevederile legale invocate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.
Cu opinia separată, în sensul:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Considerente opinie separată:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă:
Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflat în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea". Potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Aceste dispoziţii legale au un caracter imperativ şi obligă reclamantul, având una din calităţile enumerate în textul legal şi care funcţionează în cadrul instanţei competente să soluţioneze cauza, să sesizeze una din instanţele de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate.
Noţiunea de "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii, întrucât finalitatea acestei dispoziţii este aceea de a evita cazurile de bănuială legitimă care duc ia formularea de cereri de strămutare.
Prin urmare, raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze o astfel de situaţie a fosta aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei din pricina calităţii părţilor încât trebuie avută în vedere nu numai instanţa la care funcţionează efectiv reclamantul, ci şi curtea de apel în circumscripţia căreia se află această instanţă. Legiuitorul nu a avut în vedere doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripţia curţii de apel în a cărei rază de activitate se află instanţa unde se introduce cererea.
Norma cuprinsă în art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. trebuie interpretată în sensul avut în vedere de legiuitor în momentul edictării acestuia, adică în sensul în care necompetenţa teritorială absolută priveşte toate instanţele, indiferent că judecă în fond sau în caile de atac, aflate în circumscripţia curţii de apel a instanţei la care reclamanţii, în calitatea lor de magistraţi sau grefieri, îşi desfăşoară activitatea.
În speţă, reclamanţii au calitatea de grefieri la Curtea de Apei Bucureşti în circumscripţia căreia se află Tribunalul Municipiului Bucureşti, ca instanţă de drept comun competentă teritorial şi material în soluţionarea cauzelor având ca obiect drepturi băneşti, cum este cazul în speţă.
Împrejurarea că reclamanţii nu funcţionează efectiv la instanţa de fond, competentă material şi teritorial în judecarea pricinii în primă instanţă, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti, nu este în măsură să înlăture aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ca dispoziţii cu caracter special.
Faţă de cele ce preced, instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta pricină este Tribunalul Argeş, instanţă pe care reclamanţii au sesizat-o, ca una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel la care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1339/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2538/2015. Civil → |
|---|
