ICCJ. Decizia nr. 2590/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2590 /2015
Dosar nr. 10005/3/2014
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1292 din 09 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta Administraţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu intimata Academia Română.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut următoarele:
Conform art. 326 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, iar potrivit alin. (3), dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Revizuenta Administraţia Domeniilor Statului a invocat testamentul din 13 martie 1944, ca înscris nou pe care partea adversă, Academia Română, nu l-a prezentat sau depus în Dosarul nr. 47609/3/2008.
Susţinerea revizuentei că partea adversă a reţinut acest înscris sau că acesta nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, nu este reală, având în vedere că înscrisul se află la Arhivele Naţionale, iar după acesta au putut fi efectuate copii la cererea unui cabinet de avocatură în 07 ianuarie 2011, conform vizei făcute pe act. Rezultă că şi Administraţia Domeniilor Statului ar fi avut acces la acest înscris, dacă se adresa Arhivelor Naţionale în calitate de unitate deţinătoare a imobilului revendicat.
Din interpretarea dispozițiilor art. 326 C. proc. civ., rezultă că şi în cazul cererilor de revizuire, dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
Altfel spus, în cazul cererii de revizuire, înscrisul despre care se pretinde că a fost ascuns sau nu a putut fi înfăţişat trebuie să fie apt a conduce la o altă soluţie, esenţial diferită/opusă celei pronunţate de instanţa care a judecat cauza în fond.
Or, înscrisul denumit testament nu poate conduce singur la o altă soluţie în dosar, deoarece nu se face dovada că a fost dezbătută succesiunea rămasă de pe urma defunctei I.S., în baza acestui act, printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti sau prin certificat de moştenitor, hotărâre ce ar fi trebuit să confirme sau să infirme acest testament ca reprezentând ultima voinţă a testatoarei I.S. în legătură cu moşia Băneasa - Dămăroaia, iar acel ipotetic act să înlăture drepturile Academiei Române asupra imobilului notificat.
Câtă vreme testamentul olograf din 13 martie 1944 nu a fost validat, ca ultimă voinţă a testatoarei I.S., acesta nu este apt să conducă singur la o altă soluţie, diferită de cea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 350-A din data de 26 iunie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta - revizuentă Agenţia Domeniilor Statului şi de apelanta-intimată Academia Română împotriva sentinţei civile nr. 1292 din 09 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa fondului a analizat întâi admisibilitatea cererii de revizuire în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., adică dacă înscrisul înfăţişat cu ocazia revizuirii este apt să conducă la admiterea acestei căi de atac, de retractare, măsura în care este vorba de un înscris doveditor reţinut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Aşadar, a analizat dacă respectivul înscris a existat la data judecăţii, iar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părţii adverse care l-a reţinut sau împrejurării mai presus de voinţa părţii care, de asemenea, a împiedicat administrarea sa.
Revizuenta a pretins că testamentul întocmit de S.I. la 13 martie 1944 şi aflat la dosarul de fond, este înscris nou în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care Academia Română nu l-a prezentat sau depus în Dosarul nr. 47609/3/2008.
În prezenta cauză, corect a reţinut tribunalul că nu este întrunită ipoteza precitatului text de lege privitoare la caracterul determinant al înscrisului şi la împrejurarea mai presus de voinţa părţii care, de asemenea, ar fi împiedicat administrarea acestuia.
Curtea a reţinut că nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o asemenea situaţie, s-ar ajunge la repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat, şi că partea era în situaţia de a-l putea procura şi înfăţişa în cadrul procedurii judiciare desfăşurare, în măsura în care îl considera relevant pentru obţinerea de consecinţe juridice, formulând cerere către Arhivele Statului.
Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou - în sensul de înscris procurat ulterior judecăţii - şi pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil. Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural.
În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă - fără ca partea să dovedească împrejurările excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţişeze în cadrul procesului, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuia să se bucure hotărârile, ar rămâne fără niciun fel de eficienţă.
S-a mai arătat, că în acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de recurs, care repune în discuţie o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare, este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
În virtutea acestui principiu, nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuţie a unei hotărâri definite şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre, în privinţa sa (cauzele CEDO Şerbănescu împotriva României, Gâgă împotriva României).
Pentru considerentele arătate, Curtea a constatat că instanţa fondului a interpretat corect că nu se regăsesc în speţă ipotezele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru revizuirea unei hotărâri, astfel încât apelul declarat de revizuentă a fost respins, în consecinţă.
Cu privire, la apelul declarat de apelanta Academia Română, Curtea l-a respins, ca nefondat, reţinând că, potrivit prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., instanţa fondului era obligată să se pronunţe asupra admisibilităţii revizuirii, şi că, în mod corect, faţă de caracterul de excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie a excepţiei inadmisibilităţii, instanţa s-a pronunţat asupra acesteia, respingând cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
Faţă de ordinea de soluţionare a excepţiilor, aşa cum a fost stabilită de art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa fondului era obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii şi numai în ipoteza în care ar fi respins excepţia inadmisibilităţii revizuirii ar fi putut să se pronunţe asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire invocată de intimată. Cum instanţa fondului a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, s-a concluzionat că, în mod corect, instanţa nu a analizat excepţia tardivităţii invocată de intimată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta Agenţia Domeniilor Statului, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;
Deşi înscrisurile (testamentul I.S. din 13 martie 2014 şi contractul de cesiune încheiat între Academia Română, în calitate de cedent, şi B.R., în calitate de cesionar) au existat la data judecăţii, acestea, invocate ca acte noi, nu au fost valorificate în cadrul procesului datorită conduitei culpabile a părţii adverse - Academia Română, care nu a înţeles să le prezinte, întrucât acestea îi erau contrare intereselor urmărite în cadrul procesului, respectiv, restituirea în natură a bunului imobil reprezentat de moşia Băneasa - Dămăroaia, la care nu mai putea fi îndreptăţită în prezenţa acestui document.
Invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel s-a limitat doar la aprecieri generice legate de repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive şi executorii, respectiv, la stabilitatea raporturilor juridice, precum şi la excepţia puterii de lucru judecat, nemotivând, în concret, aspectele pentru care a înlăturat susţinerile apelantei - revizuente ADS, care a probat îndeplinirea cerinţelor legale specifice instituţiei revizuirii, şi anume ipoteza legală în care, ulterior pronunţării hotărârii, sunt descoperite înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, înscrisul de care s-a făcut vorbire în susţinerea cererii de revizuire, înscriindu-se perfect în norma procedurală invocată.
Mai mult, motivarea hotărârii judecătoreşti justifică echitatea procesului civil prin dreptul părţilor de a fi convinse că judecătorul a examinat toate probele propuse şi a aplicat în mod corespunzător legea.
Astfel, s-a arătat că instanţa de judecată în mod greşit a pronunţat hotărârea recurată, nemotivând soluţia dată raportat la situaţia de fapt prezentată şi nu la modul general, cu o simplă înşiruire a unor principii de drept; că greşit aceasta nu a reţinut că este întrunită ipoteza legală instituită de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., conform căreia este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forţă doveditoare prin ele însele şi să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situaţii, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege, întrucât cum altfel ar putea fi apreciat un înscris de natura celui invocat şi prezentat de revizuentă, respectiv testamentul I.S. din data de 13 martie 2014, prin care aceasta revocă orice alt testament anterior care dădea vocaţie la succesiune Academiei Române, şi care, pe cale de consecinţă, schimbă radical situaţia în cadrul judecării unei contestaţii împotriva deciziei de respingere a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., priveşte ipoteza stabilirii eronate a situaţiei de fapt, ca urmare a neadministrării, ca mijloace de probă, a unor înscrisuri doveditoare, descoperite după darea hotărârii, ipoteză legală îndeplinită în prezenta cauză dedusă judecăţii, întrucât instanţa fondului a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită în lipsa înscrisului doveditor care atestă fără putinţă de tăgadă lipsa de vocaţia succesorală a Academiei Române la bunurile a căror restituire s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, instanţa de apel nu a ţinut cont, la pronunţarea hotărârii, că înscrisul doveditor reprezentat de testamentul I.S. îndeplineşte condiţiile expres impuse de textul legal invocat în susţinerea cererii de revizuire, aspect pe care, de asemenea, aceasta nu l-a avut în vedere şi nu a înţeles să arate motivele pentru care a respins susţinerile apelantei revizuente A.D.S.
În continuare, s-a arătat că înscrisul invocat ca ”act nou” este un înscris reţinut de partea potrivnică, care nu l-a prezentat, întrucât este evident că nu îi era favorabil, documentul fiind dovada clară că Academia Română nu era îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că este evident că este vorba de un înscris ce n-a putut fi administrat iniţial de revizuentă independent de voinţa acesteia, neavând cunoştinţă de existenţa sa; că acest înscris exista la momentul judecării cauzei, iar partea care se prevalează de existenţa sa, revizuenta A.D.S., nu l-a putut produce în instanţă din cauza reţinerii acestuia de către partea adversă, iar împrejurarea nu îi poate fi imputată, întrucât aceasta nu poate face cercetări de această natură (revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001; că înscrisul, prin natura lui, are o importanţă deosebită şi justifică formularea cererii de revizuire, întrucât acesta dovedeşte o situaţie care duce fără putinţă de tăgadă la concluzia schimbări soluţiei adoptată de instanţă, astfel că şi din acest punct de vedere, respingerea cererii de revizuire de către instanţa de apel este nejustificată, şi că, în temeiul acestui nou document, Academia Română a pierdut vocaţia succesorală cu privire la moşia Dămăroaia - Băneasa, iar soluţia instanţei de fond, prin care s-a admis contestaţia Academiei Romane, nu ar mai fi putut fi aceiaşi în prezenţa acestui document.
S-a mai arătat, că, faţă de cele mai sus expuse, susţinerile instanţei de apel conform cărora nu este întrunită ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., privitoare la caracterul determinant al înscrisului şi la dovedirea imposibilităţii folosirii acestui înscris de către revizuentă din motive mai presus de voinţa sa în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu sunt justificate, și că, dimpotrivă, aprecierea revizuentei este aceea că se găseşte exact în ipoteza avută în vedere de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în care un înscris ce nu a fost avut în vedere la judecarea pricinii, întrucât nu a fost prezentat instanţei de judecată, fiind reţinut de partea potrivnică, este ulterior înfăţişat instanţei şi este de natură să schimbe fundamental situaţia de fapt ce a fost avută în vedere la pronunţarea hotărârii.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenta revizuentă Agenţia Domeniilor Statului, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta revizuentă a susţinut că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ipoteze ce au fost dezvoltate prin criticile expuse mai sus.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civi. modificarea unei hotărârii se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Motivele invocate de recurenta revizuentă, respectiv lipsa motivării şi contradictorialitatea motivelor, vizează aceeaşi ipoteză şi anume nemotivarea deciziei recurate.
Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva respectivei hotărâri.
În speţă, se constată că instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în conținutul deciziei ce face obiectul prezentului recurs a arătat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea cu privire la soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra acesteia de către instanță pe calea prezentului recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii recurate de către recurenta revizuentă prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că este neîntemeiat, pentru cele ce succed.
În esenţă, recurenta revizuentă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în speţă este „întrunită ipoteza legală instituită” de aceste prevederi legale, respectiv înscrisul invocat ca ”act nou” exista la data pronunţării deciziei a cărui revizuire se solicită; că acesta era reţinut de partea potrivnică, deoarece îi era contrar intereselor sale în cadrul procesului respectiv, şi că acesta are forţa probantă necesară, deoarece conduce la stabilirea altei situaţii de fapt, ceea ce ar fi condus la o altă soluţie în cadrul judecării contestaţiei formulate de intimată împotriva deciziei de respingere a notificării întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.
În cauza pendinte, prima instanţă a respins cererea de revizuire pe excepția inadmisibilităţii, cu motivarea că înscrisul invocat ca fiind ”nou” nu a fost reţinut de partea potrivnică, că nu s-a dovedit că acesta nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa revizuentei, câtă vreme se afla la Arhivele Naţionale, iar de pe acesta s-au putut efectua copii la cerere încă din anul 2011, conform vizei de pe act, şi că înscrisul nu este apt să conducă la o altă soluţie, esenţial diferită/opusă celei pronunțate de instanţa care a judecat cauza în fond, iar instanţa de apel a menţinut această hotărâre prin decizia recurată.
Se constată că soluţia dată de instanţa de apel este legală.
Astfel, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Rezultă că pentru a se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală şi a se admite revizuirea, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii; partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.
Fiind vorba despre condiţii cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre acestea are drept consecinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
În speţă, înscrisul în susţinerea cererii de revizuire pendinte este testamentul olograf din 13 martie 1944, întocmit de S.I., procurat de revizuentă ulterior pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Se constată, că instanţele de fond şi apel corect au reţinut că nu s-a dovedit că acest înscris nu ar fi fost folosit în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se solicită din culpa intimatei, care l-ar fi reţinut sau datorită unei împrejurări mai presus de voinţa revizuentei, respectiv a unui eveniment de forţă majoră, câtă vreme acest înscris se afla la Arhivele Naţionale la data când a fost pronunţată hotărârea, nefiind reţinut de partea potrivnică, revizuenta putând, astfel, să intre în posesia sa cu minime diligenţe.
Pe de altă parte, se constată că revizuenta nu a dovedit împrejurarea de forţă majoră mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat să producă acest înscris în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv cazul de forţă majoră care a împiedicat-o să administreze această probă.
Aceasta deoarece susţinerea recurentei revizuente potrivit căreia nu i se poate imputa faptul că nu a produs înscrisul în instanţă, deoarece „aceasta nu poate face cercetări de această natură (revocări testamentare) în cazul fiecărei notificări întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001” nu poate fi asimilată împrejurării de forţă majoră.
Or, cum revizuenta, căreia îi incumbă sarcina probei, nu a făcut dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucţioniste a părţii adversă, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unei împrejurări, cu aceeaşi consecinţă, mai presus de voinţa sa, se constată că susţinerile acesteia în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire nu pot fi primite.
Deși este suficientă neîndeplinirea numai a uneia din condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru respingerea cererii de revizuire, ceea ce s-a dovedit, aşa cum rezultă din considerentele mai sus expuse, în speţă se constată că o altă condiţie nu este îndeplinită pentru admisibilitatea cererii de revizuire, respectiv înscrisul invocat ca fiind „nou” nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut cu ocazia judecării procesului soluţia nu ar fi fost alta decât cea pronunţată, deoarece acest testament olograf nu poate conduce singur la o altă soluţie, câtă vreme nu a fost confirmat cu ocazia dezbaterii succesiunii defunctei I.S. printr-o hotărâre judecătorească sau certificat de moştenitor, ca act de ultimă voinţă al defunctei în legătură cu moşia Băneasa – Dămăroaia, care să fi înlăturat drepturile intimatei asupra acestui imobil.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Agenţia Domeniilor Statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 350-A din data de 26 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2540/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2699/2015. Civil → |
|---|
