ICCJ. Decizia nr. 273/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 273/2015
Dosar nr. 292/30/2009*
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 ianuarie 2009, s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2995/2008 emisă de Primarul municipiului Timişoara.
Într-un prim ciclu procesual, Sentinţa civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a Tribunalului Timiş a fost desfiinţată, urmare admiterii apelului reclamanţilor, prin Decizia civilă nr. 336 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe, soluţie menţinută de Înalta Curte prin Decizia nr. 1832 din 14 martie 2012.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa nr. 219/PI din 4 februarie 2014, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis în parte contestaţia formulată de J.G.H. şi K.H.N. şi tot în parte contestaţia formulată de F.K.G., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul local al municipiului Timişoara, Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia generală a finanţelor publice Timiş. A dispus anularea dispoziţiei nr. 2995 din 30 decembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timişoara, constatând calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii privind cota de ½ din imobilul situat în Timişoara, str. B. nr. 38, înscris în CF iniţială X Timişoara. A obligat pe Primăria municipiului Timişoara, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea notificărilor nr. 657 din 14 noiembrie 2001 şi nr. 108 din 8 februarie 2002, să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, pentru cota de ½ din imobilul menţionat. A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de T.M.C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 2995 din 30 decembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timişoara au fost respinse notificările nr. 657 din 14 noiembrie 2001 formulată de J.G.H. şi nr. 108 din 8 februarie 2002 formulată de K.H.N., în calitate de reprezentant al mamei sale K.E., reţinându-se că notificatorii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, decizie confirmată de Tribunalul Timiş într-un prim ciclu procesual.
În calea de atac a apelului, Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 346 din 22 februarie 2011, reţinând nevalabilitatea mandatelor acordate de notificatori, a desfiinţat hotărârea tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea soluţionării în fond a contestaţiei şi respectiv a analizării calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prevăzute de legea specială.
Potrivit CF nr. X Timişoara, asupra imobilului casă şi curte în str.B. nr. 38, identificat topografic sub nr. 1264, au avut calitatea proprietarii J.M., născută E., în cotă de ¼ părţi, C.A., născută E., în cotă de ¼ părţi şi E.E., în cota de 2/4.
Imobilul sus-descris a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că tribunalul a constatat că intră în categoria celor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Conform înscrierii de sub I 5 din menţionata CF, în baza încheierii nr. 7717 din 13 octombrie 1976, imobilul este dezmembrat în două parcele având nr. top 12641/1 - teren cu casă în suprafaţă de 382 m şi nr. top 12641/2 teren în suprafaţă de 409 mp, iar nr. top 12641/1 este transcris în CF col 34702, întrucât imobilele se dezmembrează în apartamente, astfel apartamentul nr. 2 este înscris în CF nr. 34703, iar apartamentul nr. 1 în CF nr. 123164.
S-a constatat că apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar apartamentul nr. 2 a rămas în proprietatea Statului Român.
Prin Hotărârea nr. 1082 din 18 martie 1998, emisă în Dosar nr. 621 de Consiliul Judeţean Timiş s-au acordat numitei M.M.M., despăgubiri în cuantum de 112.859.400 lei, pentru cota de ½ din imobilul situat în Timişoara, str.B. nr. 38, în calitate de moştenitoare legală a defunctelor C.A. şi E.E.
Prin urmare, s-a reţinut că obiect al măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 îl poate constitui doar cota de ½ părţi din acest imobil aparţinând defunctei J.M., ai cărei moştenitori legali sunt, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 10 din 31 iulie 2004 eliberat de BNP L.D. şi actelor de stare civilă depuse la dosar, K.E. şi J.F.T.
În urma defunctului J.F.T., decedat la 14 ianuarie 2000 a rămas ca moştenitoare legală acceptantă contestatoarea J.G.H., iar în urma notificatoarei K.E., au rămas ca moştenitori contestatorii K.H.N. şi F.G.
Solicitarea contestatorilor de a se proceda la compensarea despăgubirilor acordate numitei M.M. pentru cota de ½ din imobil cu despăgubirile la care ar fi îndreptăţiţi în baza prezentelor cereri nu a fost primită, nefiind vorba de sume încasate şi respectiv la care ar fi îndreptăţite aceleaşi persoane. S-a reţinut că nici faptul că ar fi de acord cu deducerea despăgubirii încasată de o altă persoană din suma la care eventual ar fi îndreptăţiţi nu le conferă vocaţia asupra întregului imobil, în condiţiile în care hotărârea de acordare a despăgubirii recunoaşte vocaţia asupra cotei de ½ parte din imobil sus-amintitei M., calitate acceptată şi de notificatori când iniţial au solicitat doar ½ din imobil.
Aşa fiind, în temeiul art. 3 şi 26 din Legea nr. 10/2001, a fost anulată dispoziţia nr. 2995 din 30 decembrie 2008, constatându-se calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din imobilul situat în Timişoara, str. B. nr. 38, judeţul Timiş.
Privitor la natura măsurilor, întrucât din conţinutul hotărârii de acordare a despăgubirilor şi a actelor care au stat la baza emiterii ei, a rezultat că în vederea stabilirii acestora a fost evaluat apartamentul nr. 2, apartamentul nr. 1 fiind înstrăinat, s-a constatat că notificatorii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013.
Raportat la cele ce preced, contestaţia a fost admisă în parte şi, pe cale de consecinţă, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de T.M.C.
Prin încheierea finală de dezînvestire nr. 1801/PI din 27 iunie 2014, s-a admis cererea contestatorilor şi s-a dispus completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 219/PI din 4 februarie 2014, în sensul obligării Primăriei municipiului Timişoara la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4030 lei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 a admis recursul contestatorilor împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din apartamentul nr. 2 (construcţie şi teren) înscris în CF nr. 34703 Timişoara nr. top 12641/I/II, precum şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, pentru diferenţa de până la cota de ½ din întregul imobil situat în Timişoara, str. B. nr. 38, înscris în cartea funciară iniţială nr. X Timişoara. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei. A respins recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timişoara să plătească contestatorilor suma de 700 lei, iar intervenienta suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerile recurentului - pârât şi ale intimatei - interveniente referitoare la nelegalitatea procurilor de reprezentare, date de către contestatori avocatului, curtea a constatat că această chestiune a dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul Deciziei nr. 1832 din 14 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 292/30/2009, prin care s-au respins recursurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş împotriva Deciziei civile nr. 336 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se că "(..) au fost depuse de notificatori mai multe înscrisuri legalizate de autorităţile germane, ce încorporează mandatul dat de notificatori pentru promovarea cererii în baza Legii nr. 10/2001, acte legalizate de notar şi apostilate conform Convenţiei de la Haga, procuri valabile, legal reţinute ca atare de instanţa de apel şi care confirmă şi consolidează mandatul acordat avocatului în scopul formulării pretenţiilor materializate în notificările reclamanţilor".
Prin urmare, această problemă, care a fost tranşată irevocabil, conform art. 315 C. proc. civ., nu a mai fost repusă în discuţie.
În al doilea rând, curtea a apreciat că nu pot fi însuşite susţinerile recurentului - pârât referitoare la lipsa dovezii contestatorilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, întrucât potrivit certificatului de moştenitor nr. 10 din 31 iulie 2004 eliberat de BNP L.D. şi actelor de stare civilă, moştenitorii legali ai defunctei J.M. (care a deţinut cota de ½ din imobil) sunt K.E. şi J.F.T., în urma defunctului J.F.T. rămânând ca moştenitoare legală acceptantă J.G.H., iar în urma notificatoarei defuncte K.E. au rămas ca moştenitori contestatorii K.H.N. şi F.G., chestiune ce a fost soluţionată în mod temeinic şi legal de către prima instanţă pe baza probelor mai sus-menţionate.
De asemenea, curtea a constatat că tot neîntemeiate sunt şi criticile aduse hotărârii de către recurenţii-contestatori din perspectiva neacordării dreptului de acrescământ, prin confundarea de către prima instanţă a temeiurilor dreptului comun cu cele ale legii speciale [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 4.7, 20.1 şi 20.4 din H.G. nr. 250/2001].
Acestea, în principal, pentru argumentul puternic că notificatorii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 doar pentru cota de ½ din întregul imobil înscris în cartea funciară iniţială nr. X Timişoara, respectiv prin notificarea nr. 108 din 8 februarie 2002, formulată de K.H. în calitate de reprezentant al mamei sale K.E. (fiica defunctei J.M.) s-a solicitat cota de ¼ din imobilul menţionat, iar prin notificarea nr. 657 din 14 noiembrie 2011, formulată de J.G.H. (soţia supravieţuitoare a defunctului J.F.T., moştenitor al defunctei J.M.) s-au solicitat despăgubiri băneşti tot pentru cota de ¼ din acelaşi imobil.
Este adevărat că prin înscrisul înregistrat la Prefectura judeţului Timiş sub nr. 1513 din 4 octombrie 2002 (Dosarul nr. 808/30/2009 al Tribunalului Timiş), avocat G.C., în calitate de mandatar pentru K.H. şi K.E., a solicitat restituirea în natură a întregului imobil înscris în cartea funciară iniţială X Timişoara, însă această precizare a fost făcută după împlinirea termenului de decădere prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că recurenţii - contestatori sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din întregul imobil, astfel cum s-a solicitat pentru notificările anterior menţionate, pentru că dacă s-ar admite contrariul, ar însemna că se pot acorda măsuri reparatorii solicitate sine die, respectiv după împlinirea termenului de decădere şi pentru imobile care nu au făcut obiectul notificării care trebuia depusă în acest termen.
Un argument subsidiar, în sensul că recurenţii-reclamanţi nu pot solicita măsuri reparatorii şi pentru cealaltă cotă de ½ din imobil, pentru care M.M. a primit despăgubiri băneşti în baza Legii nr. 112/1995, l-a constituit modul de formulare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stipulează în mod neechivoc că doar "Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie".
În schimb însă, au fost constatate pe deplin justificate criticile formulate de către recurenţii - contestatori vizând aplicarea greşită de către prima instanţă a principiului restituirii în natură, consacrat de pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care apartamentul nr. 2, înscris în CF nr. 34703 Timişoara, nr. top 12641/1/11, nu este înstrăinat.
Prin urmare, văzând şi dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că recurenţii - contestatori sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a cotei de ½ din apartamentul nr. 2 (construcţie şi teren), mai sus menţionat, precum şi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, pentru diferenţa dintre cota de ½ din apartamentul nr. 2 şi cota de ½ din întregul imobil, situat în Timişoara, str. B. nr. 38, înscris în cartea funciară iniţială X Timişoara.
Cât priveşte critica formulată de recurenţii-contestatori în privinţa cheltuielilor de judecată din prima instanţă, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care, prin încheierea finală de dezînvestire nr. 180/PI din camera de consiliu din 27 iunie 2014, Tribunalul Timiş a dispus, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 219 din 4 februarie 2014, în sensul că în baza art. 276 C. proc. civ. a obligat pe pârâta Primăria municipiului Timişoara la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4030 lei, iar împotriva acestei încheieri nu s-a declarat recurs de către contestatori.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii K.H.N., J.G.H. şi F.K.G., întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea acestuia.
Au susţinut calificarea greşită de către curtea de apel a căii de atac exercitate, aceasta fiind în fapt apel, motivat de faptul că într-un prim ciclu procesual au fost parcurse trei grade de jurisdicţie (fond, apel şi recurs), iar Sentinţa civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a fost pronunţată de Tribunalul Timiş anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Au arătat că o altă soluţie ar însemna încălcarea principiului non reformatio in pejus.
În continuare, recurenţii au criticat decizia pentru motive vizând fondul litigiului, arătând că instanţa nu a făcut aplicarea dreptului de acrescământ, consacrată expres de dispoziţiile legale ignorate de Curtea de Apel Timişoara.
Recurenţii au criticat decizia, pe care au considerat-o nelegală, şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată parţiale şi nu integrale.
Prin notele scrise de şedinţă depuse la 14 ianuarie 2015 (dată plic), reclamanţii au înţeles să completeze motivele de recurs cu aspecte referitoare la necomunicarea hotărârii atacate şi la nelegala compunere a completului de judecată, care a soluţionat calea de atac în complet de trei şi nu de doi judecători, ca motiv de ordine publică privind nelegalitatea hotărârii recurate. S-au prevalat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de principiul securităţii raporturilor juridice, făcând referire şi la Decizia nr. 272/2014 a Înaltei Curţi, ca practică în materie, cu rol de interpretare şi aplicare unitară a legii.
Recursul declarat de reclamanţi este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed:
Curtea de apel a calificat corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, potrivit încheierii de dezbateri, la termenul din 29 octombrie 2014, când a pus în discuţia părţilor natura juridică a căii de atac, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010 şi de norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.
Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului.
Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conţine norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În cauză, Sentinţa civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a Tribunalului Timiş, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost desfiinţată în calea de atac a apelului, soluţie menţinută prin Decizia nr. 1832 din 14 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanţă. Ulterior, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 219/PI din 4 februarie 2014 a Tribunalului Timiş.
Aşadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 la 25 noiembrie 2010, s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă care, atât potrivit normei tranzitorii, cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C. proc. civ. - rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.
O hotărâre desfiinţată, cum este sentinţa pronunţată în cauză în primul ciclu procesual, nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la aceasta nu se poate determina, cum se pretinde de către recurenţi, situaţia căilor de atac cărora le este supusă.
Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speţă, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, respectiv Sentinţa civilă nr. 219/PI din 4 februarie 2014 a Tribunalului Timiş.
În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă, alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs.
Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei etape procesuale, primă instanţă, apel şi recurs, conform reglementărilor în vigoare la momentul respectiv.
În consecinţă, rezultă că instanţa anterioară a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că împotriva sentinţei tribunalului este deschisă calea de atac a recursului.
Se observă, de altfel, potrivit încheierii de dezbateri din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, că reprezentanta reclamanţilor, substituent al avocatului titular, a lăsat la aprecierea instanţei soluţia privind calificarea căii de atac exercitate.
Nu pot fi deci primite criticile recurenţilor, subsumate motivului de ordine publică care ar fi atras incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., expus prin notele scrise de şedinţă, privind nelegala compunere a completului de judecată, în raport de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Se reţine, prin urmare că în speţă, s-a exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva Deciziei civile nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în recurs, irevocabilă, care nu putea fi atacată din nou cu recurs, întrucât s-ar deschide calea "recursului la recurs", ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului.
Ca atare, motivat de faptul că prin recursul de faţă se solicită recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, acesta se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins în consecinţă, toate celelalte critici formulate de recurenţi nefiind pertinente.
Se va respinge şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata T.M.C. prin întâmpinarea depusă la dosar, ca nedovedită, motivat de faptul că în justificarea respectivei solicitări nu au fost depuse înscrisuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii F.K.G., J.G.H. şi K.H.N. împotriva Deciziei nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Respinge cererea formulată de intimata-intervenientă T.M.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 272/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 274/2015. Civil → |
|---|
