ICCJ. Decizia nr. 341/2015. Civil

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 341/2015

Dosar nr. 12934/3/2010

Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 12934/3/2010, la data de 12 martie 2010, reclamantele D.S.D.I. şi SC A.S.I. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC S.T. SRL, L.V. şi O.S.I.M., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea înregistrării mărcii individuale verbale cu dată a începerii protecţiei - 2 aprilie 2009, publicarea hotărârii în B.O.P.I.; efectuarea menţiunii de anulare în R.N.M.; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, s-a arătat că în anul 1991 a fost înfiinţată societatea D.S., persoană juridică bulgară, având ca proprietar pe I.F.I., iar în anul 2001, societatea şi-a schimbat denumirea în D.S.D.I., fiind preluată de D.F.I., păstrându-şi denumirea şi acţionariatul până în prezent. Societatea are ca obiect de activitate, printre altele, şi operaţiuni de import-export de produse agricole, producţia de alimente şi produse agricole, achiziţionare, comerţ cu seminţe de floarea-soarelui şi dovleac (prăjite şi împachetate), nuci etc., realizând exporturi de astfel de produse în ţări ca România, Grecia, Turcia, Germania, SUA etc. Comerţul cu seminţe de floarea-soarelui prăjite şi ambalate s-a realizat şi se realizează sub denumirea D. şi în ambalajul prezentat de reclamante, arătându-se că sunt singurii producători din Bulgaria ai produselor ce poartă denumirea "D.".

Pentru distribuirea produsului "D." în România - seminţe de floarea-soarelui prăjite şi ambalate - reclamanta D.S.D.I. a încheiat la data de 3 martie 2007 un contract de distribuire cu SC A.S. SRL. Obiectul acestui contract, conform art. 2.1., este "vânzarea de către producător/vânzător a gamei de seminţe "D.", având sortimentele şi caracteristicile detaliate în anexă, acordând distribuitorului drepturi la desfacerea acestora în interiorul teritoriului prevăzut de prezentul contract, în afară de cazul în care producătorul nu-şi dă acordul scris ca distribuitorul să le vândă şi în afara lui", durata contractului fiind de 10 ani (art. 3.1. din contract).

Începând cu data de 1 februarie 2009, distribuirea gamei de seminţe "D." în România s-a realizat prin intermediul SC A.S.I. SRL, încheindu-se în acest sens un nou contract de distribuire. Produsele reclamantelor au fost bine primite de către consumatorii români, dovadă fiind volumul mare de astfel de produse distribuite pe piaţa românească. Cantitatea de seminţe vândute începând cu anul 2007 a crescut continuu, iar pentru promovarea produsului pe piaţa din România au folosit ambalaje cu aceleaşi semne distinctive pe care le folosesc şi în Bulgaria, şi în alte ţări, respectiv ambalajul având fondul albastru, cuvântul D. scris cu roşu, o elipsă înclinată, în a cărei parte dreaptă este inserat un papagal pe o creangă verde, iar pe coada acestuia sunt inscripţionate literele D.S. (iniţialele denumirii societăţii D.S.), iar pe verso, într-un dreptunghi de culoare galbenă, acelaşi papagal şi elemente figurative la o dimensiune de ½ din figura aflată pe parte din faţă a ambalajului.

S-a mai învederat că la data de 2 aprilie 2009, pârâta SC S.T. SRL a depus la O.S.I.M. o cerere de înregistrare marcă, ce a format obiectul depozitului reglementar, solicitând înregistrarea mărcii individuale verbale "D.", cuvânt care intră în alcătuirea semnului combinat folosit de reclamantă ca marcă şi în denumirea societăţii reclamante.

La data de 25 iunie 2009, O.S.I.M. a dispus înregistrarea mărcii verbale individuale "D." pentru următoarele clase de produse şi servicii: a) Clasa 29 - Seminţe prăjite şi neprăjite, sărate şi nesărate, de floarea-soarelui şi dovleac, alune prăjite, fistic; extracte din fructe, legume, conservate, uscate şi fierte, uleiuri şi grăsimi comestibile; b) Clasa 31 - Produse agricole, horticole, forestiere şi cereale, necuprinse în alte clase, seminţe, în special, seminţe de floarea-soarelui şi dovleac, alune, fistic, arahide; alimente pentru animale etc.); c) Clasa 35 - Regruparea în avantajul terţilor a produselor menţionate mai sus (cu excepţia transportului lor) permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod; publicitate în domeniu.

La data de 28 ianuarie 2010, în B.O.P.I. nr. 1/2010 a fost publicată cesiunea mărcii verbale individuale "D." de la titularul SC S.T. SRL la cesionarul (persoană fizică) L.V.

La data de 23 februarie 2010, reclamanta D.S.D.I. a fost notificată de către V.L., solicitându-se retragerea de pe piaţă a produselor care ar purta ilegal marca "D.".

Întrucât înregistrarea mărcii "D." de către pârâtul SC S.T. SRL s-ar fi făcut cu rea-credinţă, s-a considerat că se impune anularea înregistrării pentru acest motiv, în conformitate cu art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Cu privire la aspecte relevante pentru speţa de faţă care relevă reaua-credinţă a solicitantului SC S.T. SRL şi convenţiei dintre aceasta şi cesionarul V.L., reclamantele au arătat că pârâta SC S.T. SRL, care a solicitat cu rea-credinţă înregistrarea mărcii individuale verbale "D.", nu a folosit niciodată în activitatea sa comercială marca înregistrată "D.", ci a procedat la înregistrarea mărcii exclusiv în vederea vânzării acesteia. La şase luni după înregistrarea mărcii individuale verbale "D.", SC S.T. SRL a cesionat marca persoanei fizice V.L. La data de 17 decembrie 2009, V.L. a înfiinţat societatea "SC E.D.S. SRL" şi foloseşte marca "D." aplicată pe produsele pe care le comercializează, respectiv seminţe ambalate.

Reclamantele au arătat că reaua-credinţă a actualului titular al mărcii individuale "D." reiese, fără putinţă de tăgadă, din împrejurarea că V.L., actualul titular al mărcii verbale individuale "D.", a înfiinţat, la data de 17 decembrie 2009, societatea care foloseşte marca a cărei anulare se solicită după denumirea reclamantelor. Societatea înregistrată de pârâtul V.L. poartă denumirea SC E.D.S. SRL, iar denumirea societăţii reclamante, folosită din 2001, este D.S.D.I. Pe lângă "furtul" semnului, al denumirii societăţii, actualul titular al mărcii şi-a însuşit şi ambalajul pe care îl folosesc reclamantele în vederea distribuirii produselor lor, inclusiv în România. Astfel, fiind singurii producători ai acestui produs, aceasta este dovada peremptorie că V.L. cunoştea atât produsul, cât şi producătorul.

Fată de cele mai sus, în opinia reclamantelor, rezultă că înainte de comercializarea de către pârâtă a produselor purtând semnul "D.", înregistrat de către pârâtă, acelaşi semn era folosit în Bulgaria începând cu anul 1991, iar în România, începând cu anul 2007; înregistrarea mărcii "D." s-a făcut deci în frauda drepturilor anterioare ale reclamantei; semnul înregistrat nu este creaţia pârâtei; semnele sunt aproximativ identice, aşa cum rezultă cu evidenţă din compararea ambalajelor care conţin aceleaşi semne figurative (diferenţele fiind practic nesemnificative), astfel încât consumatorul nu poate face distincţia între cele două ambalaje; scopul înregistrării semnului ca marcă nu a fost acela ca pârâta să-şi deosebească/identifice produsele de cele alte altor comercianţi, iar scopul evident al înregistrării a fost acela de a beneficia de cota de piaţă pe care produsul reclamantelor o avea deja în România, de faptul că produsul era cunoscut şi apreciat la momentul formulării cererii de înregistrare şi de eliminare de pe piaţa românească a adevăratului titular al mărcii "D.", iar atitudinea pârâtei de după înregistrarea mărcilor demonstrează din plin acest fapt; cel care a solicitat înregistrarea mărcii şi cesionarul mărcii sunt profesionişti, deci cunoscători a ceea ce se petrece pe piaţa produselor din seminţe de floarea-soarelui, astfel că şi conduita lor trebuie examinată şi evaluată în consecinţă. Un profesionist în acest domeniu este, fără îndoială, informat atât în privinţa produselor, cât şi a mărcilor utilizate, asemănarea dintre semnele folosite de reclamante şi marca înregistrată de către pârâtă neputând fi pusă pe seama unei simple întâmplări.

Reaua-credinţă a pârâtului, dar şi a cesionarului rezultă, în opinia reclamantelor, şi din preluarea altor elemente figurative folosite, precum şi din înfiinţarea de către cesionar în România a unei societăţi ce a preluat aproape în totalitate numele comercial "D.S." şi prescurtarea acestei denumiri, respectiv literele D.S. şi, nu în ultimul rând, trebuie arătat faptul că cesionarul indică originea produselor sale prin cuvintele "ţara de origine Bulgaria".

Totodată, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantele au invocat criteriile de apreciere a relei credinţe în cererea de anularea a înregistrării a unei mărci pentru acest motiv, ce reies din jurisprudenţa C.J.U.E., cu referire expresă la hotărârea pronunţată în Cauza Lindt.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

La data de 10 mai 2010, pârâtul L.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor, arătând, cu privire la temeiul de drept al acţiunii invocat, respectiv art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, că acesta prevede posibilitatea unei persoane interesate să formuleze acţiune pentru anularea unei mărci înregistrate în situaţia în care marca a fost înregistrată cu "rea-credinţă", rea-credinţă care trebuie să existe la data înregistrării cererii, condiţie care în speţă nu se verifică.

Cererea de înregistrare marcă a fost depusă la O.S.I.M. de SC S.T. S.R.L. la data de 2 aprilie 2009, moment în care pârâtul nu a avut cunoştinţă despre intenţia SC S.T. SRL de a-şi înregistra marca D., nefiind nici angajat, nici asociat şi nici colaborator al acestei societăţi. Argumentele pe care îşi bazează reclamantele acţiunea privesc activitatea pârâtului de comercializare a produselor purtând marca D. la o data ulterioară înregistrării mărcii de către SC S.T. SRL. Rezultă că, la data înregistrării mărcii, solicitantul acesteia, SC S.T. SRL, nu avea niciun motiv care să îi împiedice să depună cererea de înregistrare a mărcii D., aceasta nefiind înregistrată de reclamante nici în România şi nici în alte ţări. În consecinţă, acţiunea reclamantelor bazată pe art. 48 alin. (1) lit. c) este neîntemeiată, neputându-se reţine reaua-credinţă la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii (2 aprilie 2009) în ceea ce o priveşte pe SC S.T. SRL.

Cu privire la activitatea comercială a pârâtului şi drepturile de proprietate industrială deţinute, s-a arătat că pârâtul este/a fost asociat în mai multe societăţi comerciale: SC G.C. SRL, SC V.D. SRL, SC E.D.S. SRL, E.G.S.D. SRL, prin intermediul cărora a activat încă din anul 1991 şi până în prezent ca producător de seminţe comestibile şi produse derivate din acestea sub diferite denumiri precum R., V., G., L. şi D.

Astfel, în anul 1997, societatea deţinută de pârâtul L.V., SC G.C. SRL, care producea şi comercializa seminţe încă din 1991, s-a extins prin achiziţionarea unui spaţiu de producţie nou în Bucureşti, str. L. În ceea ce priveşte denumirea D., pârâtul a folosit-o ca "brand" pentru comercializarea seminţelor încă din anul 2006, aşa cum reiese din facturile depuse la dosar. În anul 2008, fabrica pe care a deschis-o în str. L. a luat foc, pârâtul având nevoie de o perioada mai îndelungată pentru refacerea acesteia. În anul 2009, când a reluat producerea seminţelor, a dorit să înregistreze anumite denumiri sub care deja începuse anterior comercializarea seminţelor, printre care şi D. Verificând disponibilitatea denumirii la O.S.I.M., a constatat că marca D. era deja înregistrată de către pârâta SC S.T. SRL, cu care ulterior a angajat discuţii privind cesiunea mărcii. Pârâtul a mai susţinut că, în toată această perioadă, a prestat o activitate susţinută de perfecţionare continuă a calităţii produselor, pe de o parte, iar pe de altă parte, a încercat să imprime o recunoaştere a mărcilor şi desenelor industriale deţinute.

Pârâtul a enumerat drepturile de proprietate industrială pe care le deţine în prezent, cu incidenţă în speţa de faţă: marca D. - înregistrată la O.S.I.M. la 2 aprilie 2009 în clasele 29, 31, 35; marca D.P.N. - depusă la O.S.I.M. în clasele 29, 31, 35; desen industrial P. - înregistrat la O.S.I.M. la 28 ianuarie 2010; marca D. - depusă pentru înregistrare ca marcă internaţională în sistemul Aranjamentului de la Madrid.

Cu privire la activitatea comercială a reclamantelor şi drepturile de proprietate industrială deţinute de acestea, s-a arătat că prezenţa pe piaţa din România a seminţelor produse în Bulgaria de către reclamanta D.S.D.I. şi distribuite de pârâta SC A.S.I. S.R.L. s-a înregistrat începând cu anul 2007, deci ulterior datei când pârâtul a comercializat seminţe în România sub această denumire (2006).

Pârâtele au, în opinia pârâtului L.V., dreptul să folosească denumirea D., deoarece acest cuvânt ar face parte din denumirea comercială a producătorului D.S.D.I. Diferenţa dintre cele două denumiri este notabilă, D.S.D.I. fiind un nume complex constituit din patru cuvinte, care, mai ales, prin includerea numelui şi prenumelui proprietarului societăţii a dobândit personalitate şi distinctivitate proprie.

S-a încercat înregistrarea denumirii D. ca marcă comunitară, însă, împotriva înregistrării acestei mărci pârâtul a formulat opoziţie, care a fost declarată admisibilă de O.S.I.M. şi care urmează procedura în continuare.

Pârâtul a mai arătat că deţine un drept legitim pentru ambalajele pe care le foloseşte, prin înregistrarea la O.S.I.M. a desenului industrial P. la 28 ianuarie 2010.

În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 84/1998 şi art. 115 C. proc. civ.

2. Prin cererea înregistrată la data de 8 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 17401/3/2010, reclamantul L.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în sarcina pârâtei interzicerea comercializării produselor constând în seminţe de floarea-soarelui care poartă pe ambalaj marca "D." şi/sau produse care poartă pe ambalaj desenul industrial constând într-un papagal, în varianta înregistrată de reclamantul L.V. la O.S.I.M. la 28 ianuarie 2010 ("D.I.P."), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii; să fie obligată pârâta să ceară tuturor distribuitorilor săi şi vânzătorilor cu amănuntul să sisteze şi să retragă de pe piaţa produsele purtând marca D. şi/sau D.I.P.; obligarea pârâtei să retragă pe cheltuiala sa produsele purtând marca D. sau D.I.P. aflate în prezent pe piaţă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii; să fie obligată pârâta să publice pe cheltuiala proprie, într-un ziar de mare tiraj, sentinţa ce se va pronunţa şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul L.V. a arătat motivele de fapt şi de drept ale acţiunii în contrafacerea mărcii sale şi a desenului industrial înregistrat în favoarea sa.

La data de 6 mai 2010, pârâta-reclamantă SC A.S.I. SRL a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 115 şi urm. şi art. 119 şi urm. C. proc. civ., întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta-reclamantă a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă SC A.S.I. SRL a solicitat anularea înregistrării mărcii individuale verbale - "D." (solicitând citarea în cauză şi a O.S.I.M., iar în calitate de pârâtă şi a SC S.T. SRL, ca titular iniţial al mărcii a cărei anulare se cere), invocând, în esenţă, aceleaşi motive ca cele susţinute prin acţiunea anterioară promovată împreună cu reclamanta D.S.D.I., înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 12934/3/2010, temeiul cererii de anulare a mărcii fiind identic - art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998; publicarea hotărârii de anulare a înregistrării mărcii în B.O.P.I. şi efectuarea menţiunii de anulare în R.N.M.

De asemenea, prin aceeaşi cerere reconvenţională, pârâta reclamantă SC A.S.I. SRL a solicitat şi anularea înregistrării desenului industrial (constând în reprezentarea unui papagal) înregistrat la 28 ianuarie 2010 de O.S.I.M. în favoarea reclamantului-pârât L.V. (sub denumirea "Etichetă"), pentru lipsa noutăţii şi a caracterului individual al desenului pentru, în baza art. 22 alin. (3) lit. a) şi c) din Legea nr. 129/1992, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) - (4) din acelaşi act normativ, dar şi pentru aceea că încorporează în conţinutul său un alt drept de proprietate industrială protejat; să se dispună obligarea pârâtului să solicite tuturor distribuitorilor şi vânzătorilor cu amănuntul să sisteze şi să retragă de pe piaţă produsele purtând marca D. şi/sau desenul P.; să fie obligat să retragă de pe piaţă, pe cheltuiala sa, produsele purtând marca D. şi/sau desenul P. sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii şi să se dispună obligarea aceluiaşi pârât să publice pe cheltuiala proprie, într-un ziar de mare tiraj, sentinţa ce se va pronunţa.

În susţinerea cererii de anulare a înregistrării desenului industrial, pârâta-reclamantă a arătat, între altele, că desenul înregistrat în favoarea reclamantului-pârât L.V. a fost făcut public înainte de înregistrare, ceea ce reprezintă o împrejurare distructivă de noutate; acest desen a fost făcut public de furnizorul pârâtei-reclamante (D.S.S.D.I.) la data de 3 iulie 2009, când acesta a formulat la O.S.I.M. o cerere de înregistrare ca marcă a părţii frontale a ambalajului în care distribuia produsul (seminţe) D.

Nici cerinţa caracterului individual al desenului nu este îndeplinită [faţă de prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 129/1992], întrucât acesta este identic cu cel utilizat de pârâta-reclamantă în activitatea sa comercială şi, mai mult decât atât, face parte din marca combinată depusă spre înregistrare la O.S.I.M. de către furnizorul său, societatea din Bulgaria.

Comparând desenul înregistrat cu cel deja făcut public, rezultă că ambele sunt folosite pentru acelaşi produse, respectiv seminţe; că ambele cuprind forma geometrică o elipsă şi un papagal viu colorat; ambele au drept culoare de fundal culoarea albastră, mai mult sau mai puţin intensă. Or, toate aceste aspecte estetice sunt, pentru utilizatorul informat, cel în funcţie de care se face aprecierea întrunirii condiţiilor de înregistrare, neesenţiale/nesemnificative, utilizatorul informat fiind unul care cunoaşte ambalajele existente pe piaţă, natura produsului pe care desenul se aplică, sectorul industrial de care aparţine produsul, gradul de libertate a creatorului modelului etc. Prin urmare, impresia pe care desenul industrial o lasă asupra consumatorului informat este una identică.

Pârâta-reclamantă a mai învederat totodată că producătorul seminţelor D., al cărui distribuitor este, este titularul unei mărci comunitare combinate figurative înregistrate la O.S.I.M. ce conţine papagalul inclus de reclamant în desenul înregistrat; or, potrivit art. 22 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 129/1992 înregistrarea unui desen va fi anulată dacă încorporează un drept de proprietate industrială protejat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 6 mai 2010, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a SC S.T. SRL şi a O.S.I.M., în considerarea celor solicitate prin cererea reconvenţională.

Totodată, la termenul din 9 septembrie 2010 s-a dispus amânarea cauzei la data de 12 octombrie 2010 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru a se discuta conexarea acestui dosar cu cel înregistrat sub nr. 12934/3/2010; în aceeaşi şedinţă, reclamantul-pârât a învederat existenţa şi pe rolul secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti a Dosarului înregistrat sub nr. 17408/3/2010, cu termen la 29 septembrie 2010.

3. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 17408/3/2010, la data de 8 aprilie 2010, reclamantul L.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.S.D.I., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în sarcina pârâtei interzicerea comercializării produselor - seminţe de floarea-soarelui care poartă pe ambalaj marca "D." şi/sau a produselor care poartă pe ambalaj desenul industrial constând într-un papagal în varianta înregistrată de reclamantul L.V. la O.S.I.M. sub nr. 018961 din 28 ianuarie 2010 ("D.I.P."), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii; să fie obligată pârâta să ceară tuturor distribuitorilor săi şi vânzătorilor cu amănuntul să sisteze şi să retragă de pe piaţa produsele purtând marca D. şi/sau D.I.P.; obligarea pârâtei să retragă pe cheltuiala sa produsele purtând marca D. sau D.I.P. aflate în prezent pe piaţă sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000 euro pentru fiecare zi de întârziere în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii; să fie obligată pârâta să publice pe cheltuiala proprie, într-un ziar de mare tiraj, sentinţa ce se va pronunţa şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivarea cererii reclamantului este identică celei din acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 17401/3/2010, acţiunea formulată împotriva pârâtei SC A.I. SRL.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 septembrie 2010, tribunalul a dispus înaintarea dosarului la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în vederea discutării conexării cu Dosarul nr. 12934/3/2010.

4. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39385/3/2010, la data de 18 august 2010, reclamantul L.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC A.S.I. SRL şi O.S.I.M., în temeiul art. 42 din Legea nr. 129/1992, republicată, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea înregistrării desenului industrial cu denumirea "Grafică ambalaj" depozit reglementar din 10 februarie 2010, depus spre înregistrare de pârâta SC A.S.I. SRL şi admis la înregistrare prin Hotărârea nr. 21616 emisă de O.S.I.M. - Comisia de Examinare Desene şi modele din 20 iulie 2010; în consecinţă, să se dispună radierea acestui desen industrial în registrul O.S.I.M., motivat de faptul că prin înregistrare au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 22 alin. (6), art. 22 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 129/1992 republicată şi art. 26 lit. h) din Regulamentul de aplicare a Legii cu privire la condiţiile examinării în fond a cererii şi a admiterii la înregistrate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2011, tribunalul a dispus înaintarea dosarului la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (Completul P.I. 1) pentru termenul din data de 10 mai 2011, în vederea discutării excepţiei de conexitate în legătură cu Dosarul nr. 12934/3/2010.

La data de 27 august 2010, în Dosarul nr. 12934/3/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta SC S.T. SRL, la rândul său, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele acestui dosar.

În esenţă, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că până la citarea sa în această cauză şi comunicarea acţiunii nu avea cunoştinţă de faptul că marca verbală D. este numele comercial al firmei E.D.S.D.I. din Bulgaria

S-a arătat că o marcă verbală este diferită de denumirea comercială a unei firme, mărcile fiind supuse înregistrării la O.S.I.M., pe când denumirea firmei se rezervă şi înregistrează la O.R.C. de pe lângă tribunalul unde se află sediul social al societăţii.

Pârâta a învederat că a făcut demersurile legale pentru înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere, neavând cunoştinţă de înregistrările efectuate în afara României, iar autorităţile române competente nu au găsit şi nu i-au comunicat niciun impediment legal ori vreo anterioritate valabilă pe teritoriul României de natură a o împiedica să înregistreze marca verbală D.; de asemenea, nu a fost formulată nicio opoziţie la înregistrarea acestei mărci, în termenul legal de la publicarea cererii de înregistrare a mărcii în B.O.P.I. depusă la 2 aprilie 2009 pentru clasele 29, 31 şi 35.

De asemenea, s-a susţinut că nu i se poate imputa reaua-credinţă (care nu este dovedită de reclamante, ci doar afirmată în mod tendenţios), câtă vreme societatea bulgară a stat în pasivitate, prevalându-se de necunoaşterea legii, deşi susţine că singurul reprezentant legal al său în România, este SC A.S. SRL (din 2007), iar din 2009 - SC A.S.I. SRL din Constanţa.

Pârâta a mai arătat că la dosar există un contract de distribuire (fără număr şi fără dată), care nu este un contract de distribuire exclusivă notificat Consiliului Concurenţei, pentru anumite produse, pentru o anumită marcă şi pe care ar fi putut să-l cunoască legal, oficial, transparent sau în orice alt mod; nu a fost niciodată încunoştinţată despre nimic în legătură cu această firmă ori despre distribuirea exclusivă a produselor firmei bulgare.

Ulterior înregistrării mărcii verbale D., în luna decembrie 2009, pârâta SC S.T. SRL a fost contactată de către L.V., care s-a arătat interesat de această marcă verbală, astfel că, ulterior, s-a încheiat contractul de cesiune de marcă din 8 decembrie 2009, fără a avea cunoştinţă că această marcă ar fi înregistrată în străinătate sau că ar fi protejată în România.

Pârâtul L.V., având calitatea de cesionar, a convins-o să îi cedeze marca, având în vedere faptul că acesta era asociat în mai multe societăţi comerciale prin intermediul cărora desfăşoară activităţi comerciale, încă din anul 1991 şi până în prezent, ca producător de seminţe comestibile şi produse derivate din acestea, sub diferite denumiri şi, totodată, i-a adus la cunoştinţă că în legătură cu această denumire are şi un site înregistrat şi funcţional: www.xxx.ro.

Prin urmare, acţiunea reclamantelor bazată pe art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este neîntemeiată, în cauză neputându-se reţine reaua sa credinţă la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii - 2 aprilie 2009.

Referitor la activitatea comercială a reclamantelor şi drepturile de proprietate industrială deţinute de acestea, s-a arătat că (aşa cum reiese din cererea de chemare în judecată), prezenţa pe piaţa din România a seminţelor produse în Bulgaria de reclamanta D.S.D.I. şi distribuite de SC A.S.I. SRL a avut loc începând cu anul 2007, ulterior datei când pârâtul L.V. a comercializat seminţe în România sub această denumire (2006).

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în şedinţa publică din 9 noiembrie 2010, a admis excepţia de conexitate şi a dispus conexarea Dosarelor nr. 17408/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi nr. 17401/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la dosarul de faţă (nr. 12934/3/2010).

De asemenea, la termenul din 17 mai 2011, tribunalul a admis excepţia de conexitate şi în legătură cu Dosarul nr. 39385/3/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel încât şi acest dosar a fost conexat la cel de faţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1248 din 21 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12934/3/2010, s-au admis:

- acţiunea principală formulată de reclamantele-pârâte D.S.D.I. şi SC A.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC S.T. SRL, L.V. şi O.S.I.M.;

- cererea reconvenţională din acţiunile conexe, formulată de pârâta-reclamantă SC A.S.I. SRL

S-a dispus:

- anularea mărcii D., publicarea hotărârii de anulare în B.O.P.I., efectuarea menţiunii de anulare în R.N.M.,

- anularea înregistrării desenului industrial, publicarea hotărârii de anulare în B.O.P.I., efectuarea menţiunii de anulare în R.D.M.

S-au respins ca neîntemeiate:

- acţiunile principale conexe, introduse de pârâtul-reclamant L.V., care fac obiectul Dosarelor nr. 17401/3/2010 şi 17408/3/2010.

- acţiunea principală conexă, introdusă de pârâtul-reclamant L.V., care face obiectul Dosarului nr. 39385/3/2010.

Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 2 aprilie 2009, pârâta SC S.T. SRL a înregistrat marca verbală D. pentru produsele şi serviciile din clasele 29, 31 şi 35. Această marcă a făcut obiectul contractului de cesiune din 8 decembrie 2009, cesionar fiind pârâtul-reclamant L.V.

Reclamanta-pârâtă E.D.S.D.I., iniţial denumită, până în anul 2001, D.S., desfăşoară activităţi de comerţ cu seminţe de floarea-soarelui, prăjite şi împachetate, începând din anul 1991, conform obiectului de activitate al acestei societăţi comerciale, în Bulgaria. Începând din anul 2002, aceste produse sunt comercializate şi în România, sub denumirea D., într-un ambalaj conţinând termenul menţionat, precum şi alte semne distinctive, un ambalaj având fondul albastru, cuvântul D. scris cu roşu, o elipsă înclinată, în a cărei parte dreaptă este inserat un desen reprezentând un papagal stilizat, aşezat pe o creangă verde, pe coada acestuia fiind inscripţionate literele D.S. (iniţialele denumirii societăţii D.S.), iar pe verso, într-un dreptunghi de culoare galbenă, acelaşi papagal şi elemente figurative, la o dimensiune de ½ din figura aflată pe partea din faţă a ambalajului.

Reclamanta SC A.S.I. SRL este distribuitor în România al produsului D. - seminţe de floarea-soarelui prăjite şi ambalate, conform contractului încheiat la data de 1 februarie 2009 cu reclamanta-pârâtă D.S.D.I. Anterior, începând de la data de 3 martie 2007, distribuţia aceluiaşi produs a făcut obiectul unui contract de distribuţie similar, încheiat cu SC A.S. SRL, cele două societăţi comerciale distribuitoare având aceiaşi asociaţi.

Pârâta SC S.T. SRL a fost înfiinţată la data de 22 decembrie 1994 şi are ca obiect de activitate principal comerţul cu ridicata al produselor lactate, ouă, uleiuri şi grăsimi comestibile, printre cele secundare regăsindu-se şi comerţul cu ridicata a cerealelor, seminţelor etc. Conform propriilor susţineri, pârâtul-reclamant L.V. a înfiinţat mai multe societăţi comerciale, prin intermediul cărora a activat încă din anul 1991 ca producător de seminţe comestibile şi produse derivate din acestea.

Din această perspectivă, prima instanţă a apreciat că decurge concluzia că atât reclamantele D.S.D.I. şi SC A.S.I. SRL, cât şi pârâţii SC S.T. SRL şi L.V. au acţionat şi acţionează pe aceeaşi piaţă, fiind competitori pe piaţa seminţelor comestibile. În calitate de profesionişti, s-a apreciat că aceştia sunt cunoscători ai pieţei relevante şi sunt informaţi atât în privinţa produselor, cât şi a mărcilor utilizate. Or, produsul comercializat de către reclamanta-pârâtă este vândut pe piaţa românească începând cu anul 2007, în timp ce marca a cărei anulare se cere a fost fiind înregistrată după doi ani de la acest moment (2009).

Tribunalul a reţinut ca fiind semnificativ faptul că semnul D. nu poate fi considerat o creaţie a pârâtei SC S.T. SRL, în condiţiile în care acest element verbal face parte din denumirea comercială a reclamantei-pârâte D.S.D.I. şi este folosit în activitatea comercială a acestei societăţi, începând din anul 1991.

Cum denumirea D. este una fantezistă, neuzuală, distinctivă pentru produsele cărora li se aplică, asemănarea dintre semnele folosite de reclamante şi marca înregistrată de către pârâta SC S.T. SRL şi cesionată pârâtului-reclamant L.V., nu poate fi considerată întâmplătoare. În aceste condiţii, s-a apreciat că semnul distinctiv a fost însuşit de către pârâţi cu scopul de a se profita de renumele acestui semn şi de succesul de care s-au bucurat produsele vândute sub acest semn în România.

Totodată, tribunalul a reţinut că nu se poate stabili nicio legătură logică şi coerentă între pârâta SC S.T. SRL (care a înregistrat marca) şi termenul ales pentru a fi înregistrat ca marcă, această acţiune neputând fi considerată decât un act deliberat de uzurpare a unui semn folosit de către un alt competitor, respectiv reclamanta-pârâtă D.S.D.I., astfel încât s-a apreciat că marca a fost înregistrată cu rea-credinţă.

Către aceeaşi concluzie conduc şi identitatea semnelor grafice ale celor două mărci, identitatea produselor pe care aceste semne se aplică şi faptul că semnul înregistrat ca marcă a fost folosit anterior, pe aceeaşi piaţă, o perioadă semnificativă de timp, de către o societate comercială concurentă, astfel încât prima instanţă a apreciat că în speţă sunt întrunite condiţiile pentru anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Convenţia frauduloasă dintre pârâta SC S.T. SRL şi pârâtul-reclamant L.V., rezultă atât din împrejurarea că pârâta nu a folosit niciodată în activitatea sa comercială marca înregistrată D., precum şi din faptul că la data de 29 septembrie 2009, pârâtul-reclamant a înregistrat numele de domeniu xxx.ro, ceea ce demonstrează interesul acestuia pentru denumirea în discuţie şi derularea unei acţiuni concertate în scopul însuşirii frauduloase a acestui semn. Astfel, la data de 8 decembrie 2009 s-a încheiat contractul de cesiune dintre pârâta SC S.T. SRL şi pârâtul-reclamant L.V., care, în aceeaşi perioadă a înfiinţat societatea SC E.D.S. SRL, folosind marca D. aplicată pe produsele pe care le comercializează, respectiv seminţe ambalate. În acelaşi an, pârâtul-reclamant a înfiinţat şi SC E.G.S.D. SRL, însuşindu-şi şi ambalajul folosit de reclamanta-pârâtă în vederea distribuiri produsului în cauză, ambalaj care reproduce marca comunitară "P. cu D.S. pe coadă".

În consecinţă, cererea principală a fost admisă, dispunându-se anularea mărcii D. înregistrate în favoarea pârâtei SC S.T. SRL şi ulterior cesionată către pârâtul-reclamant L.V., publicarea hotărârii de anulare în B.O.P.I. şi efectuarea menţiunii de anulare în R.N.M.

Tribunalul a constatat că admiterea cererii de anulare a mărcii determină respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect acţiunea în contrafacerea mărcii formulată de către pârâtul-reclamant L.V., în Dosarul nr. 17408/3/2010, precum şi în Dosarul nr. 17401/3/2010.

Cererea de anulare a desenului "Etichetă papagal" înregistrată de către pârâtul-reclamant L.V., conform certificatului din 28 ianuarie 2010 (dată a depozitului - 13 octombrie 2009), a fost admisă de tribunal în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 129/1992 şi a faptului că acest desen a fost făcut public de către reclamanta-pârâtă D.S.D.I. la data de 3 iulie 2009, prin formularea la O.S.I.M. a cererii de înregistrare ca marcă a părţii frontale a ambalajului în care se distribuie produsul D. Sub acest aspect, au fost apreciate ca pertinente susţinerile reclamantei-pârâte în sensul că folosirea acestui ambalaj încă din anul 2001, are caracter distructiv de noutate în privinţa desenului înregistrat de pârâtul-reclamant L.V., întrucât noutatea priveşte aspectul unui produs, respectiv elementele estetice ale acestuia, ca imagine de ansamblu. Noutatea presupune ca aceste elemente estetice să nu fi fost cunoscute de către consumatorul mediu avizat, până la constituirea depozitului reglementar.

Desenul în cauză fiind similar celui anterior făcut public, prin formularea cererii de înregistrare a mărcii comunitare şi prin utilizare în comerţ, diferenţierea realizându-se prin detalii nesemnificative, concluzia care se impune este aceea că nu poate fi considerat nou, neputându-se bucura de protecţia legală.

Având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 129/1992, prima instanţă a apreciat că desenul nu întruneşte nici condiţia caracterului individual, din compararea desenului înregistrat cu cel deja făcut public, rezultând că ambele cuprind forma geometrică a unei elipse, ambele cuprind un papagal viu colorat, aşezat pe o creangă, cele două imagini fiind asemănătoare până la similaritate, iar fundalul este de culoare albastră. Ca urmare, impresia pe care desenul înregistrat o lasă asupra consumatorului nu este distinctă de aceea produsă prin desenul făcut public, inclus în marca comunitară a cărei înregistrare a fost solicitată de reclamanta-pârâtă D.S.D.I.

În aceste circumstanţe, a fost admisă cererea de anulare a desenului "papagal" înregistrat dispunându-se publicarea hotărârii de anulare în B.O.P.I. şi efectuarea menţiunilor de anulare în R.D.M.

Pe cale de consecinţă, a fost considerată ca neîntemeiată cererea de anulare a desenului industrial "grafică ambalaj" (obiect al Dosarului conex nr. 39385/3/2010), înregistrat pe pârâta SC A.S.I. SRL, depozit reglementar, desen care a fost făcut public pe site-ul O.S.I.M., cu element figurativ al mărcii comunitare a cărei înregistrare s-a solicitat la data de 3 iulie 2009 şi care a fost folosit de pârâta-reclamantă începând din anul 2007, inclusiv în România.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtul-reclamant L.V. şi pârâta SC S.T. SRL, criticându-se soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie prin motive de apel identice, al căror conţinut este redat fidel în cuprinsul deciziei recurate.

În apel, ambele părţi au administrat proba cu înscrisuri, unele dintre acestea depuse la dosar urmare a dispoziţiei exprese a instanţei de apel de la termenul din 25 septembrie 2012.

Prin Decizia civilă nr. 164A din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelurile formulate de pârâte au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunţa această decizie, în analiza criticilor susţinute prin motivele de apel, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Prealabil, s-a arătat că, în aplicarea principiului disponibilităţii, similaritatea constatată în privinţa motivelor susţinute prin celor două apeluri, va avea efect doar în plan procesual, prin analiza simultană a criticilor comune, fără a se extinde acest efect şi cu privire la fondul dreptului, astfel cum au pretins intimatele-reclamante, referindu-se la confirmarea în acest fel, a convenţiei pârâţilor la înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii ce se solicită a fi anulată; instanţa de apel a apreciat că acesta este un aspect de fond, ce se analizează separat de conduita procesuală.

De asemenea, s-a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în forma în vigoare la data de 2 aprilie 2009 (data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită), formă a legii ce a fost avută în vedere pentru cercetarea motivelor de apel.

Astfel, curtea de apel a reţinut că pentru solicitarea anulării înregistrării mărcii individuale verbale "D.", în baza art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 de către pârâta SC S.T. SRL, reclamantele opun existenţa anterioară a numelui comercial E.D.S.D.I. (anterior D.S.), precum şi existenţa în piaţa de desfacere specifică din România, a produsului "D." - seminţe de floarea-soarelui prăjite şi ambalate, ca efect al activităţii comerciale a distribuitorului SC A.S.I. SRL derivând din contractele de distribuire încheiate la 3 martie 2007 şi 1 februarie 2009.

Tot reclamantele opun desenului industrial înregistrat în favoarea pârâtului L.V. şi marca comunitară figurativă - "papagal viu colorat, având inscripţionate pe coadă cu literele latine - D şi S", înregistrată în 8 martie 2010 de producătorul produsului ce poartă semnul "D.", marcă comunitară având protecţia cu începere din 2 martie 2009 (data constituirii depozitului reglementar); pe de altă parte, reclamantele au invocat şi titulatura unei alte cereri de înregistrare din 3 iulie 2009 a unei mărci comunitare individuale figurative, constând în partea frontală a ambalajului în care sunt prezentate produsele "D.".

La rândul său, pârâtul-reclamant a susţinut, în legătură cu o altă procedură comunitară, declararea admisibilităţii de către O.S.I.M., a cererii sale de opoziţie, la înregistrarea mărcii comunitare cu denumirea D.

Curtea de apel a apreciat că, din punct de vedere procedural dar şi cronologic, se impune cu prioritate analiza criticilor privind cererea de anulare a înregistrării mărcii verbale D. de către SC S.T. SRL, deoarece este necesar a se lămuri atitudinea subiectivă a solicitantei de la momentul înregistrării mărcii în discuţie, soluţie necesară şi pentru clarificarea raporturilor juridice de dată ulterioară, ce fac obiectul celorlalte cereri deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod greşit susţin apelantele într-o primă critică, reţinerea de către tribunal a renumelui (şi notorietăţii în România) a denumirii comerciale a societăţii bulgare. S-a constatat că judecătorul fondului nu a utilizat această terminologie, care implică o largă cunoaştere de către consumatori, ci a invocat în raţionamentul său, premisa cunoaşterii de către competitorii din aceeaşi piaţă, a produselor şi mărcilor utilizate, ceea ce este diferit şi acceptabil ca prezumţie.

Pe de altă parte, s-a criticat în reţinerea convenţiei frauduloase a pârâţilor, utilizarea de către prima instanţă, fără coroborarea cu alt probatoriu, a acestei prezumţii simple, de cunoaştere de către pârâţi a denumirilor utilizate de către concurenţi pe aceeaşi piaţă. Instanţa de apel a constatat că un element suplimentar al raţionamentului, îl reprezintă faptul că pârâtul L.V. a înregistrat la data de 17 decembrie 2009 (înaintea cesiunii mărcii), SC E.D.S. SRL, a cărei titulatură nu poate fi întâmplător atât de asemănătoare cu denumirea reclamantei (în verificarea suprapunerii, interesând asemănările şi nu deosebirile); prin urmare, s-a apreciat că în mod corect s-a concluzionat asupra cunoaşterii de către pârâţi atât a produsului, cât şi a producătorului.

În aceste circumstanţe, s-a constatat că devin lipsite de relevanţă atât susţinerile legate de originea (ne)fantezistă a denumirii în discuţie, cât şi măsura în care societatea bulgară a utilizat numele comercial pe teritoriul României.

Totodată, curtea de apel a reţinut că prima instanţă nu a menţionat în favoarea reclamantei E.D.S.D.I. protecţia numelui comercial derivând din dispoziţiile Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale, revizuită, ratificată de România prin Decretul nr. 1167/1968, deşi acest aspect a fost invocat de ambele reclamante.

Art. 8 din Convenţia de la Paris prevede că: "Numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ."

Instanţa de apel a constatat că, în cronologia situaţiei de fapt, trebuie luat în considerare faptul necontestat al înregistrării şi funcţionării încă din 1991 a producătorului bulgar E.D.S.D.I. (anterior D.S.), care acţionează pe piaţa internaţională a produselor alimentare incluzând seminţe de floarea-soarelui.

Prin urmare, s-a reţinut a fi necontestată în cauză aproprierea anterioară înregistrării mărcii D. în România de către reclamantă, prin utilizarea publică, a acestei denumiri ca nume comercial, chiar şi pe un alt teritoriu, dar în aceeaşi piaţă comercială, ceea ce reprezintă premisa situaţiei de fapt.

În acest context al conflictului recunoscut chiar de apelante, între marca D. şi numele comercial al intimatei societate bulgară, s-a reţinut că şi dacă protecţia unui nume comercial nu este acordată distinct pentru fiecare element component al acestuia, ci pentru întreaga denumire, verificarea uzurpării nu se restrânge la identificarea procentului suprapunerii semnelor, ci se extinde şi la evaluarea identităţii/similarităţii produselor/serviciilor vizate de acesta (în speţă, nefiind contestată identitatea produselor la care se aplică semnele în conflict).

Pe de altă parte, curtea de apel a mai constatat că doar prin motivele de apel ale pârâţilor s-a susţinut transliterarea greşită din limba slavă în caractere latine, a denumirii reclamantei, susţinere care a fost calificată drept o apărare nouă faţă de cele invocate în faţa primei instanţe şi, ca atare, aflată sub interdicţia expresă a art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, analizând modalitatea de folosire a denumirii D., instanţa de apel a reţinut ca fiind constantă forma în care reclamantele au transliterat această denumire (a societăţii comerciale sau a produsului pe care s-a aplicat semnul în conflict), încă de la nivelul înscrisurilor datate din anul 2007; chiar acceptând posibilitatea unei alte transliterări (D.), instanţa a apreciat că raţionamentul apelantelor nu este unul complet, câtă vreme nu include şi referirea la fonetica denumirii; ca atare, această critică a fost înlăturată ca nefondată.

S-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă pentru speţă împrejurarea înfiinţării de către administratorul societăţii comerciale bulgare a unor alte societăţi cu nume apropiate ori capacitatea economică prin comparaţie a acestora, întrucât ceea ce se verifică în cauză, este buna/reaua-credinţă a pârâtei solicitante a înregistrării, iar nu activitatea comercială a concurenţilor din piaţă; de asemenea, s-a reţinut că probele depuse în apel, sub aspectul dezvoltării actuale a afacerilor părţilor sau al promovării produselor lor, atitudinea clientelei etc., excedează obiectului verificărilor instanţei, care este ţinută să clarifice atitudinea solicitantei de la momentul înregistrării mărcii.

Pentru aceleaşi motive, a fost înlăturată ca nefondată şi susţinerea privind lipsa analizei înscrisurilor depuse de către pârâtul L.V., în dovedirea utilizării denumirii "D." chiar înainte de înregistrarea mărcii de către SC S.T. SRL, prin urmare, şi relevanţa celor depuse în completare în apel, întrucât ceea ce se analizează nu este legitimitatea cesiunii, ci a înregistrării de marcă.

Dimpotrivă, o atare constatare a folosinţei anterioare de către cesionarul mărcii, dacă s-ar accepta a fi dovedită, nu ar fi favorabilă pârâtului, în contextul mai larg ce se analizează pentru lămurirea intenţiilor solicitantei înregistrării mărcii, deoarece ar întări raţionamentul convenţiei premeditate a celor doi pârâţi. În caz contrar, a mai apreciat curtea de apel, pârâtul L.V. ar fi trebuit să limiteze apărările sale în speţă, cu începere de la momentul cesiunii.

Prin urmare, instanţa de apel s-a limitat a cenzura analiza susţinerilor şi probatoriilor administrate cu privire la acest capăt de cerere principal şi, deci, la cele care privesc condiţiile înregistrării de către pârâta solicitantă SC S.T. SRL a mărcii verbale "D.", la 2 aprilie 2009, sub aspectul bunei/relei-credinţe a pârâtei, în aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Pornind de la remisa că legea română a mărcilor nu conţine o definiţie a relei-credinţe şi nici criterii obiective de determinare a acesteia, instanţa de apel a apreciat că reaua-credinţă trebuie analizată prin raportare la datele concrete ale speţei (astfel cum a procedat judecătorul fondului), în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale.

Or, această analiză a evidenţiat corect ceea ce interesează în cauză, anume intenţia sub care pârâta SC S.T. SRL, titulară până la cesiunea din 2010 a mărcii a cărei anulare se solicită, a efectuat înregistrarea acesteia în nume propriu, în perioada utilizării de către reclamantă a denumirii incluse în marcă.

S-a considerat că în analiza bunei/relei-credinţe a titularului unei mărci, are relevanţă doar conduita acestuia la momentul solicitării înregistrării, iar nu atitudinea terţului ce vizează anularea, astfel cum s-a invocat de către apelante, cu exemplificarea unei hotărâri din practica judiciară.

De asemenea, s-a înlăturat ca fiind lipsită de relevanţă pentru soluţionarea apelului împrejurarea existenţei pe rolul O.S.I.M. a unei alte proceduri declanşate de către reclamantă, pentru înregistrarea unei mărci comunitare, în care a fost declarată admisibilitatea opoziţiei pârâtului.

În considerarea acestor elemente ale situaţiei de fapt şi reţinând existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii, instanţa de apel a constatat că, în lipsa unei legitimităţi a folosirii semnului, nu pot fi reţinute nici elementele acţiunii în contrafacere introduse de către pârâtul cesionar împotriva reclamantei societate bulgară.

De asemenea, nu au fost primite nici motivele de apel referitoare la soluţionarea capătului de cerere în anularea înregistrării desenului industrial din 28 ianuarie 2010 cu denumirea de "Etichetă" (D.I.P.), aparţinând pârâtului L.V. Pe de o parte, s-a apreciat că în mod corect s-a reţinut lipsa de noutate, dată fiind similaritatea acestuia cu desenul făcut public de către reclamanta-pârâtă D.S.D.I. la data de 3 iulie 2009, prin formularea la O.S.I.M. a cererii de înregistrare ca marcă a părţii frontale a ambalajului în care se distribuie produsul D.; pe de altă parte, în mod just s-a reţinut şi lipsa caracterului individual, constatare ce poate fi realizată şi de instanţă, prin observarea elementelor de asemănare/similaritate care au fost evidenţiate punctual.

În valorificarea publicităţii date de depunerea mărcii comunitare menţionate, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a apreciat corect în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea înregistrării desenului industrial aparţinând pârâtei SC A.S.I. SRL cu denumirea "Grafică ambalaj"; astfel, au fost înlăturate criticile din motivele de apel şi sub acest aspect, curtea de apel considerând că elementele de noutate şi individualitate ale desenului pot fi lămurite de către judecător prin propriile evaluări, nefiind necesară sau obligatorie solicitarea unei păreri de specialitate.

În concluzie, s-a apreciat că tribunalul nu a interpretat eronat probatoriul administrat, astfel că nu se impune o altă concluzie asupra soluţionării fondului, motiv pentru care, apelurile formulate au fost respinse ca nefondate, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâta SC S.T. SRL şi pârâtul-reclamant L.V.

1. Recurenta pârâtă, prin memoriu de recurs, s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, pentru susţinerea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), recurenta pârâtă a invocat următoarele argumente:

S-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, întrucât la termenul de dezbatere a apelurilor (23 octombrie 2012), a invocat lipsa contractelor de distribuire presupus a fi fost încheiate între reclamante în anii 2007 şi, respectiv 2009; totodată, a precizat că intimatele reclamante s-au referit la aceste două contracte numai cu ocazia concluziilor scrise depuse la prima instanţă şi apoi în cuprinsul întâmpinării depuse la motivele de apel.

Or, deşi aceste contracte nu se aflau în dosarul cauzei, tribunalul a motivat hotărârea pronunţată prin trimitere la aceste două înscrisuri; instanţa de apel a procedat de o manieră similară, motivându-şi decizia tot prin trimitere la aceste contracte.

Nelegalitatea săvârşită de instanţa de apel priveşte primirea acestor înscrisuri ca probe, deşi ele au fost depuse de intimatele-reclamante alăturat notelor scrise depuse în apel, aşadar, după închiderea dezbaterilor; primirea la dosar în aceste condiţii a contractelor menţionate (probe care au format convingerea instanţei), reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Recurenta menţionează că instanţa de apel ar fi trebuit fie să dispună repunerea cauzei pe rol pentru discutarea în contradictoriu a acestor probe, fie să nu le ia în considerare în ansamblul probator al cauzei; se mai susţine de către recurentă că, în acest fel, a fost lipsită de posibilitatea contestării acestor înscrisuri, având în vedere că există indicii temeinice că acestea sunt rezultatul unui fals intelectual, întrucât acestea prezintă o situaţie mincinoasă cu privire la data întocmirii.

Astfel, în opinia recurentei, contractele nu puteau fi încheiate la momentele la care se pretinde a fi fost încheiate, întrucât firma de traduceri - S.L. - a fost înfiinţată ulterior datei semnării contractelor; pe de altă parte, această societate nu a tradus la un moment ulterior acele contracte, ci a atestat exactitatea traducerii la pretinsul moment al semnării.

Ca atare, acest fals necesită o cercetare conform art. 184 din C. proc. civ. ("prin orice mijloc de dovadă"), cercetare ce nu poate fi realizată în recurs, astfel încât recurenta consideră oportună efectuarea acestei cercetări de instanţa de apel, în urma casării cu trimitere spre rejudecare, soluţie pe care o solicită instanţei de recurs, întrucât vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei.

Recurenta pârâtă mai impută instanţei de apel şi încălcarea principiului oralităţii, tot pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se precizează că la termenul de dezbatere a apelurilor din 23 octombrie 2012, intimatele reclamante s-au limitat la a solicita respingerea apelurilor ca nefondate; ulterior însă, acestea au depus note scrise "în completarea concluziilor orale".

Recurenta arată că notele scrise se depun pentru a relua concluziile orale, potrivit art. 146 din C. proc. civ. şi nu pentru a le completa, iar pe de altă parte, se constată că notele scrise formulate de către intimate cuprind apărări ce nu au fost dezbătute verbal la termenul din 23 octombrie 2012, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., întrucât a preluat în cuprinsul motivării deciziei, susţinerile intimatelor din notele scrise, apărări ce nu au fost dezbătute contradictoriu de părţi.

Şi în acest caz, pentru a se evita vătămarea sa, recurenta pretinde că instanţa de apel ar fi trebuit să repună cauza pe rol pentru dezbaterea acestor noi aspecte sau să nu le ia în considerare în motivarea deciziei; în caz contrar, decizia este susceptibilă de casare pe acelaşi temei al art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât i s-a cauzat recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei, în aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2).

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii -, recurenta pârâtă susţine următoarele:

În marea lor majoritate, argumentele folosite de instanţa de apel se contrazic între ele, ceea ce nu poate conduce logic la nicio concluzie corectă asupra acelor analize.

Astfel, curtea de apel a oscilat între a susţine că nu este important să se analizeze măsura în care societatea bulgară a folosit numele său comercial pe teritoriul României, pentru ca într-un paragraf imediat următor să remarce că de fapt utilizarea numelui comercial de către societatea bulgară constituie însăşi "premisa situaţiei de fapt", susţinere pe care o exemplifică prin reluarea a două dintre paragrafele motivării.

În aceste condiţii, în opinia recurentei, rezultă în mod cert că instanţa de apel nu este hotărâtă dacă şi în ce măsură ar avea importanţă folosirea de către societatea bulgară a numelui sau comercial raportat la înregistrarea mărcii D. de către recurenta însăşi.

Recurenta pârâtă semnalează şi o altă contradicţie constatată în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, anume cea referitoare la subiectul/subiectele în legătură cu care se analizează buna/reaua-credinţă şi relevanţa acestora în analiza făcută de instanţă.

Astfel, s-a reţinut de instanţa de apel că din perspectiva anulării mărcii, singurul aspect ce interesează în speţă este atitudinea pârâtei (ca titular al cererii de înregistrare a mărcii), iar nu a altor comercianţi (de ex. a pârâtului L.V. şi activitatea acestuia).

Or, acest considerent vine în contradicţie cu un altul anterior prin care s-a susţinut că un element care completează raţionamentul primei instanţe (pe care îl confirmă, fără a se explica şi pe baza căror probe) este faptul că pârâtul L.V. a înregistrat o societate la sfârşitul anului 2009 având o denumire pe care instanţa a considerat-o similară cu denumirea comercială a societăţii bulgare.

Tot în opoziţie cu paragraful anterior menţionat, instanţa de apel a subliniat, dintr-o altă perspectivă, necesitatea analizei doar a atitudinii recurentei pârâte SC S.T. SRL, atunci când susţine că nu este necesară analiza înscrisurilor privind folosirea mărcii D. de către pârâtul reclamant L.V. "întrucât ceea ce se analizează nu este legitimitatea cesiunii, ci a înregistrării de marcă"; în acest context, recurenta observă inconsecvenţa instanţei de apel în susţinerea sau infirmarea necesităţii analizării şi a acţiunilor altor comercianţi (respectiv a şi a pârâtului L.V.) în afara de cea a SC S.T. SRL.

Tot pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că, pe de altă parte, instanţa de apel nu a motivat soluţia pe care a pronunţat-o.

Astfel, se arată că motivarea hotărârii trebuie să convingă părţile şi instanţa de control judiciar că soluţia dată este fundamentată pe adevărul juridic ce reiese din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei, iar dacă a admis susţinerile uneia dintre părţi, trebuie să arate exact de ce a admis/respins o probă şi/sau de ce şi-a format convingerea că probele uneia dintre părţi prevalează celor ale părţii adverse, sens în care sunt interpretate în mod constant dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În apel, instanţa procedează la o nouă judecată asupra fondului în limitele criticilor formulate de apelant, potrivit regulii tantum devolutum quatum apellatum.

Prin motivele de apel pe care le-a formulat, mai arată recurenta, a criticat în întregime hotărârea primei instanţe, ridicând probleme legitime a căror tranşare necesita reanalizarea fondului raportului juridic dedus judecaţii; pe de altă parte, a solicitat, iar instanţa de apel a încuviinţat, administrarea unor probe noi în apel.

Deşi instanţa de apel reţine cu mai multe ocazii criteriile care ar fi trebuit avute în vedere la analizarea eventualei relei-credinţe la momentul înregistrării mărcii D., nu a şi făcut aplicarea regulilor pe care le enunţase spre a fi urmate.

Totodată, dat fiind efectul devolutiv al apelului, curtea de apel avea obligaţia să analizeze probele administrate de părţi la prima instanţă şi, din perspectiva motivelor de apel şi a probelor depuse în apel, să dea o soluţie pe care să o demonstreze în întregime cu propriile argumente, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Rolul instanţei de apel este diferit de cel al instanţei de recurs şi recurenta consideră că simpla îmbrăţişare a soluţiei primei instanţe exclusiv în baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară reprezintă de fapt o nemotivare a soluţiei; în plus, instanţa de apel nu a apreciat în contextul probator al cauzei probele noi administrate în apel, nefăcând referire la acestea şi neconexându-le la probele existente în dosarul de la tribunal.

Recurenta pârâtă dezvoltă critici şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.

În opinia recurentei, acest motiv de nelegalitate nu este limitat la dispoziţiile legale de drept material, astfel că, pe acest temei, susţine greşita aplicare de instanţa de apel a prevederilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de apel a înlăturat nelegal apărările sale privind transliterarea numelui comercial al reclamantei din caractere slave în caractere romane, considerând ca acestea sunt apărări noi, aflate sub interdicţia expresă a art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Or, aceste apărări au fost fost formulate prin motivele de apel, ceea ce art. 292 permite în mod expres; ca atare, aplicând greşit dispoziţiile procedurale menţionate, instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat apărări relevante în speţă şi a neglijat ansamblul probatoriului administrat în faza apelului.

În plus, pentru că a încercat să acopere această neglijenţă prin trimitere la contractele de distribuire ce au fost depuse nelegal odată cu notele scrise, după închiderea dezbaterilor, în opinia recurentei, nu poate fi înlăturată aplicarea greşită a legii prin aceste considerente ulterioare ale instanţei de apel care a constatat ca fiind constantă forma în care reclamantele au transliterat denumirea societăţii comerciale sau a produsului pe care s-a aplicat semnul în conflict.

Recurenta mai susţine că deşi instanţa a admis în întregime probele noi solicitate în apel, nu a păşit la stabilirea situaţiei de fapt ce rezultă din acestea.

Or, această aplicare greşită a art. 292 alin. (1) C. proc. civ. a condus la necercetarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, urmată de nerespectarea art. 295 alin. (1), ceea ce atrage necesitatea casării deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut că numele comercial este protejat şi că această constatare reprezintă un element important pentru reţinerea relei-credinţe.

Recurenta pretinde că a intenţionat să arate forma în care este protejat numele comercial, că acesta nu este de natură a conferi societăţii bulgare dreptul de a folosi elementul "D.", dar şi că numele comercial nu a fost folosit de către societatea bulgară înainte de înregistrarea mărcii de către SC S.T. SRL; concluzia către care tindea prin invocarea acestor critici în apel, era aceea că societatea bulgară nu este denumită "D.".

Din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material, recurenta susţine următoarele:

Deşi în cuprinsul considerentelor s-a pretins că analiza instanţei de apel este limitată la a constata existenţa/inexistenţa relei-credinţe a pârâtei SC S.T. SRL la momentul înregistrării mărcii "D.", s-a motivat respingerea apelului prin aceea că reclamantele folosesc în activitatea lor, numele comercial al societăţii bulgare, protejat de art. 8 din Convenţia de la Paris.

Prin urmare, s-a făcut o analiză a existenţei unui drept anterior, cu o motivare ce nu este specifică unei cereri de chemare în judecată întemeiate pe art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Pe de altă parte, dacă instanţa de apel a apreciat utilă o astfel de analiză, era obligată să cerceteze subiectul în ansamblu său, nu doar în privinţa intimatelor reclamante.

Recurenta pretinde şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei de la Paris.

Textul invocat protejează numele comercial aşa cum este el înregistrat în ţările Uniunii, ceea ce, în speţa de faţă, reprezintă numele comercial în limba bulgară (caractere slave), astfel cum apare în registrul comerţului; or, necercetându-se apărările pârâtei cu privire la transliterarea acestui nume comercial, aplicarea legii este şi ea viciată de această necercetare.

În sfârşit, recurenta afirmă că instanţa de apel nu a cercetat fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în speţă, părţile au formulat diverse apărări, iar întregul material probator a fost încuviinţat, în lipsa unei menţiuni exprese a instanţei în sens contrar; cu toate acestea, din considerentele deciziei reiese că pricina a fost tratată cu superficialitate, fără a fi avute în vedere toate probele şi apărările formulate de părţi; se mai arată de către recurentă că nu a solicitat analiza fiecărei critici pe care a formulat-o împotriva sentinţei tribunalului, în sensul de a fi primită sau respinsă cu o motivare specială, ci doar analiza tuturor probelor administrate şi reţinerea acelor susţineri care au convins instanţa.

2. Recurentul pârât-reclamant L.V. s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5).

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut că trebuie realizată o analiză privind reaua-credinţă la momentul înregistrării mărcii naţionale "D.", dar a omis să efectueze o cercetare judecătorească completă raportată la materialul probator relevant şi să facă aplicarea în cauză a noţiunii de rea-credinţă sub aspectul intenţiei frauduloase.

Curtea de apel a concluzionat corect asupra cunoaşterii de către pârâţi atât a produsului, cât şi a semnului aplicat pe produs, dar a omis să procedeze şi la analiza elementelor privind existenţa unei intenţii frauduloase la momentul înregistrării mărcii.

Contrar aprecierii instanţei de apel, recurentul arată că simpla cunoaştere a existenţei şi folosirii unui semn anterior, respectiv a numelui comercial invocat, nu este suficientă pentru întrunirea relei-credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă; or, acest aspect nu a fost analizat de instanţa de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Astfel, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, respectiv cunoaşterea "faptului relevant", care presupune existenţa şi folosirea efectivă a semnului opus, dar şi intenţia frauduloasă (cea din urmă cerinţă nefiind analizată de către instanţa de apel).

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, iar reţinerea cunoaşterii "faptului relevant" nu determină excluderea din cadrul analizei judecătoreşti a intenţiei frauduloase la înregistrarea mărcii.

Pentru a putea analiza cunoaşterea şi folosirea efectivă a numelui comercial invocat de către intimată - E.D.S.D.I., instanţa de apel era obligată să efectueze o analiză şi o cercetare a probatoriului sub aspectul utilizării efective a acestei denumiri.

Având în vedere că acest conflict este determinat de existenţa unui nume comercial anterior înregistrării mărcii, a cărui existenţă a fost identificată de către instanţa de apel ca factor principal în stabilirea relei-credinţe la înregistrarea mărcii, recurentul consideră că trebuia efectuată o verificare consistentă şi exigentă a utilizării efective a acestuia, în speţă nefiind vorba despre un conflict între drepturi de marcă, ci între drepturi protejate distinct, fiecare cu o utilizare ce prezintă caracteristici şi modalităţi diferite.

Recurentul arată că, într-adevăr, denumirea comercială beneficiază de protecţia acordată prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, dar pentru ca această denumire să poată determina aprecierea existenţei unei rele-credinţe la înregistrarea unei mărcii, trebuie efectuată analiza "utilizării publice".

Instanţa de apel reţine "utilizarea publică", dar în acelaşi timp exclude din cadrul analizei probatoriul relevant sub aspectul acestei utilizări de către intimate, considerând că nu interesează în speţă înfiinţarea de către administratorul societăţii comerciale bulgare a unor societăţi cu nume apropiate, nici capacitatea economică prin comparaţie a acestora; s-a mai reţinut că probele depuse chiar în apel, sub aspectul dezvoltării actuale a afacerilor pârâţilor, promovării produsele lor, atitudinea clientelei, excedează obiectului verificării instanţei, care trebuie să clarifice doar atitudinea solicitantei de la momentul înregistrării mărcii.

Sub aspectul ipotezei prevăzute de dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, instanţa de apel trebuia să procedeze la o analiză a tuturor elementelor şi circumstanţelor factuale ale cauzei, pentru a putea determina existenţa relei-credinţe la momentul înregistrării mărcii.

Or, instanţa de apel a omis să cerceteze utilizarea efectivă a numelui comercial E.D.S.D.I. pe teritoriul României şi, în neefectuării acestei verificări, s-a reţinut în mod nefondat utilizarea publică a numelui comercial.

Recurentul susţine că ceea ce este important în speţă este faptul că nu înregistrarea numelui comercial prezintă importanţă sub aspectul determinării relei-credinţe, ci utilizarea efectivă a acestuia şi gradul de utilizare şi promovare al acestui semn protejat.

Intimatele nu au făcut însă dovada utilizării numelui comercial pe teritoriul României, fiind depuse în susţinerea cunoaşterii de către SC S.T. SRL numai facturi fiscale în care este menţionată societatea distribuitoare - SC A.S.I. SRL, precum şi nişte facturi fiscale, ca şi materiale de prezentare care nu pot indica cu certitudine promovarea numelui comercial; pe de altă parte, era relevantă şi situaţia înregistrării societăţii SC G. SRL raportat la anul 2002 (prin care au fost comercializate produsele invocate) a cărei cifră de afaceri este de doar 20.638 RON cu pierderi înregistrate aproape la nivelul dublului cifrei de afaceri.

Recurentul susţine că în dovedirea lipsei utilizării numelui comercial vine şi împrejurarea că societatea bulgară şi distribuitorii A. nu au folosit denumirea comercială sub niciuna dintre formele ei pe ambalajele produselor, decât în urma notificării pe care recurentul L.V. i-a adresat-o în sensul solicitării de încetare a folosirii denumirii "D.".

Pe de altă parte, niciuna dintre instanţele de fond nu avut în vedere că intimatele nu au probat utilizarea denumirii comerciale (care ar fi fost de natură a determina cunoaşterea faptului relevant) şi nici intenţia pârâtei SC S.T. SRL de a obţine beneficii de pe urma protecţiei semnului intimatelor (relevantă sub aspectul intenţiei frauduloase).

Recurentul solicită instanţei de recurs a constata că determinarea şi stabilirea unei utilizări efective a denumirii comerciale la momentul înregistrării mărcii "D.", prezenta importanţă sub următoarele aspecte: cunoaşterea de către SC S.T. SRL la momentul înregistrării mărcii a acestei denumiri comerciale; pentru stabilirea intenţiei frauduloase la înregistrarea mărcii, în condiţiile existenţei unui semn care beneficiază de o valoare dobândită, urmare a utilizării efective; modalitatea de utilizare a semnului opus constând în denumirea comercială E.D.S.D.I. în condiţiile desfăşurării activităţii prin intermediul distribuitorilor pe teritoriul României.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de apel nu a cercetat toate condiţiile pentru analiza relei-credinţe, anume cerinţa intenţiei frauduloase a solicitantului la înregistrarea mărcii.

Simpla cunoaştere a existenţei unei denumiri comerciale similare pe piaţă, nu este suficientă pentru a determina anularea înregistrării unei mărci, ci doar intenţia frauduloasă poate conduce la aplicarea sancţiunii anulării înregistrării, aşadar, numai dacă se reţinea că intenţia pârâtei SC S.T. SRL nu a fost aceea de a dobândi o marcă înregistrată care să îşi îndeplinească funcţiile specifice, pe care să o folosească şi apoi să o impună pe piaţă.

Dacă instanţa de judecată ar fi procedat la o analiză a materialul probator prezentat şi nu ar fi realizat o cenzurare a acestuia, ar fi putut constata că recurentul a procedat la dezvoltarea valorii mărcii "D." fiind exclusă orice intenţie de a bloca accesul intimatelor pe piaţa, fără a profita de semnul preexistent, care nu deţinea nicio valoare reală şi considerabilă de natură a determina justificarea săvârşirii vreunui fapt ilicit.

Totodată, recurentul arată că modalitatea de analiza a relei-credinţe este prezentată de C.J.U.E. în cadrul deciziei pronunţate la data de 11 iunie 2009 în cauza C- 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG v. Tranz Hauswirth GmbH).

Or, în considerarea criteriilor arătate în jurisprudenţa instanţei de la Luxemburg, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare, intenţie ce trebuie apreciată în funcţie de toate elementele speţei, în special, prin raportare la atitudinea ulterioară a deponentului cererii de înregistrare, aşadar de comportamentul exteriorizat al acestuia, după înregistrarea mărcii.

Pentru a conchide asupra incidenţei art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel avea obligaţia de a efectua o analiză a probatoriului administrat în faţa tribunalului, dar şi în apel, iar nu să procedeze la o cenzurare a probatoriului.

Recurentul mai susţine că în mod evident instanţa de apel trebuia să efectueze o cercetare a probelor cauzei sub aspectul modalităţii de utilizare a semnului invocat de către intimate, dar şi a modalităţii ce utilizare a mărcii de către recurent; de asemenea, existenţa unei cesiuni a dreptului la marcă între S.T. şi recurentul L.V. trebuia să determine efectuarea unei cercetări amănunţite de către instanţa de judecată sub aspectul intenţiei frauduloase la înregistrarea mărcii.

Totodată, acelaşi recurent mai precizează că în cadrul analizei relei-credinţe, C.J.U.E. mai introduce o cerinţă necesară pentru reţinerea relei-credinţe, distinctă de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură semnul opus.

Altfel cum instanţa de apel a indicat, semnul anterior generator de drepturi este reprezentat de denumirea comercială E.D.S.D.I., dar a realizat o raportare şi o analiză eronată a acestuia.

Deşi atât marca, dar şi numele comercial fac parte din sfera drepturilor de proprietate industrială, acestea au funcţii şi natură juridică diferite. Or, astfel cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa de apel a calificat ambele semne ca beneficiind de protecţie identică.

Denumirea comercială are doar funcţia de a diferenţia comercianţii între ei, astfel încât instanţa de apel a procedat în mod nelegal la o extindere a acestei funcţii, reţinând că aceasta ar servi şi la identificarea produselor şi serviciilor vizate de către aceasta.

Funcţia de identificare a produselor şi serviciilor este recunoscută de lege doar mărcii, iar nu şi numelui comercial.

În raport de aceste motive, instanţa de apel, în opinia recurentului a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză - Legea nr. 84/1998 şi art. 8 din Convenţia de la Paris (care conferă protecţie numelui comercial ), ceea ce determină reţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel, în cadrul analizei conflictului pe baza căruia s-a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 era ţinută să efectueze o analiză completă a probatoriului prin determinarea corectă a semnului anterior invocat pentru anularea mărcii, urmare a cunoaşterii acestuia de către recurent; de asemenea, era necesar să se identifice şi să se aplice dispoziţiile legale specifice fiecărui semn în parte, în raport de modalitatea de utilizare efectivă.

Însă, instanţa de apel a refuzat să ia în considerare aspectele descrise în cadrul motivelor de apel, anume că intimata reclamantă este o persoană juridică înregistrată în Bulgaria (fiind astfel supusă legislaţiei bulgare), astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiilor legale privind numelui comercial incidente pe teritoriul statului în care a fost înregistrat, respectiv dispoziţiile art. 7 - 11 Capitolul III din legea comercială a statului Bulgar.

Or, aceste dispoziţii legale prevăd că numele comerciale sunt înregistrate în limba bulgară (caractere slave); pe de altă parte, din registrul public privind înregistrarea societăţilor comerciale (Camera de Comerţ a Bulgariei), rezultă că numele comercial al societăţii bulgare este G.S.D.I.; din acelaşi registru public, se poate observa transliterarea numelui comercial din caractere slave în caractere romane, conform celor deja menţionate.

Având aceste informaţii publice, instanţa ce apel trebuia să constate că numele comercial al societăţii bulgare este: G.S.D.I. - (forma transliterată a numelui comercial), iar nu D.S.D.I., cum în mod fraudulos pretinde intimata; ca atare, numele comercial al reclamantei nu cuprinde elementul "D.".

În opinia recurentului, spre aceeaşi concluzie conduce şi încercarea societăţii bulgare (prin asociatul său unic) de a desfăşura activităţi comerciale în România prin înregistrarea de către D.I. în anul 2002 a unei societăţi comerciale purtând denumirea: SC G. SRL.

În consecinţă, cum societatea bulgară nu conţine în numele comercial cuvântul "D.", se poate constata că în cauză nu există un conflict între denumirea comercială a reclamantei (astfel cum apare în registrul public din Bulgaria) şi marca ce îi aparţine, urmare a cesiunii.

Toate aceste elemente au fost prezentate instanţei de apel care trebuia să le ia în considerare în analiza efectuată asupra existenţei unui drept anterior invocat de către intimate constând într-un nume comercial, cu atât mai mult cu cât acest semn prezintă anumite particularităţi faţă de un drept la marcă.

Recurentul solicită Înaltei Curţi a constata că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor legale, refuzând să efectueze o analiză a materialului probator administrat şi, ca atare, reţinând în mod greşit existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii.

Plecând de la o analiză eronată a materialului probator administrat şi fără a analiza toate condiţiile pentru existenţa relei-credinţe, instanţa nu a realizat o cercetare a încălcării drepturilor de proprietate industrială aparţinând recurentului (acţiunea în contrafacere formulată de acesta).

Recurentul susţine că în mod evident intimatele aduc atingere sale drepturilor de proprietate industrială prin utilizarea unor semne care conţin elemente protejate, întrucât semnul înregistrat ca marcă şi asupra căruia deţine drepturi exclusive este utilizat fără niciun drept de către intimate prin aplicarea pe produsele comercializate de acestea; pe de altă parte, dovada comercializării seminţelor de floarea-soarelui în ambalaje asemănătoare nu a fost contestată de către intimate, care au şi prezentat dovezi ale acestei utilizări (facturi, ambalaje) care confirma pretenţiile recurentului L.V.

Pentru soluţionarea cererii în contrafacerea mărcii sale, recurentul se prevalează de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Se mai susţine că utilizarea în cadrul produselor comercializate de către intimate a mărcii "D." ce îi aparţine este de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor; identitatea semnelor aflate în conflict se apreciază având în vedere şi elementele extrinseci precum modalitatea de folosire a semnului pe produse; intimata foloseşte neautorizat semnul, pe produse identice, în acelaşi fel în care este folosită şi marca recurentului, fapt ce este de natură a spori riscul de confuzie; în consecinţă, instanţa de apel trebuia să constate identitatea auditivă, fonetică şi conceptuală între cele două semne aflate în conflict, ca şi faptul că existenţa unor elemente de reprezentare grafică nu sunt de natură să înlăture confuzia creată în rândul consumatorilor.

Recurentul invocă şi aplicarea greşită de instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind soluţionarea capătului de cerere privind anularea înregistrării desenului industrial (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Înregistrarea desenului industrial "P." de către recurentul L.V. a fost realizată cu respectarea legii, nefiind încălcate prevederile art. 22 din Legea nr. 129/1992. Astfel, la momentul depunerii cererii de înregistrare a desenului industrial intitulat "Eticheta", desenul îndeplinea condiţiile esenţiale pentru înregistrare, respectiv noutatea şi caracterul individual.

În aceste condiţii instanţa de judecată a reţinut în mod greşit elementul distructiv de noutate, anume cererea de înregistrare a mărcii comunitare depusă de intimata reclamantă la O.S.I.M. în data de 3 iulie 2009, publicată la 14 septembrie 2009; în sensul celor pe care le susţine invocă dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 129/1992 care prevăd astfel:

"În examinarea cererii, se vor lua în considerare fondul documentar de desene şi modele existent la O.S.I.M., înregistrările internaţionale de desene şi modele la O.M.P.I., desene/modele comunitare, precum şi orice alte documente relevante pentru procedurile de examinare depuse ce persoanele interesate. În procedurile de examinare, O.S.I.M. poate solicita orice completări necesare, iar în cazul desenelor, chiar specimene"; prin urmare, în opinia recurentului, cererea de înregistrare a mărcii comunitare nu poate avea ca efect distrugerea noutăţii desenului înregistrat de acesta.

Pe de altă parte, expertul a stabilit că există numeroase diferenţieri între desenul industrial şi marca comunitară "P." aparţinând reclamantei D.S.D.I., astfel că între cele două semne se realizează o diferenţiere semnificativă, sens în care invocă şi decizia Tribunalului de Mare Instanţă Paris, a 3-a Cameră din 4 decembrie 1991.

În plus, instanţa de apel nu a realizat o analiză nici a cererii privind anularea desenului industrial cu denumirea "Grafica ambalaj", înregistrat de către A.; aprecierea greşită privind anularea desenului "P." deţinut de recurent a determinat instanţa de apel să dispună, de asemenea, în mod greşit, şi cu privire la cererea recurentului privind anularea desenului "Grafica ambalaj" înregistrat de A., depozit reglementar din 10 februarie 2010, motivarea instanţei de apel preluând în totalitate considerentele primei instanţe.

La data de 7 aprilie 2014, pentru termenul din 11 aprilie 2014, intimatele reclamante E.D.S.D.I. şi SC A.I. SRL au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenţii SC S.T. SRL şi L.V., invocând nulitatea recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, respingerea ambelor recursuri ca nefondate, răspunzându-se argumentat la motivele de recurs susţinute de fiecare dintre recurenţi; în ce priveşte excepţia nulităţii recursurilor, potrivit precizărilor de la termenul când au avut loc dezbaterile asupra recursurilor (16 ianuarie 2015), intimatele au arătat că nu invocă nulitatea recursurilor în întregul lor, ci doar a anumitor critici dezvoltate de către recurenţi; în aceste condiţii, Înalta Curte nu va examina distinct excepţia nulităţii recursurilor, întrucât invocarea neîncadrării unora dintre critici în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. este susceptibilă de neanalizare din perspectiva controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs; în plus, recursul are un caracter unitar, astfel încât nu este posibilă sancţionarea cu nulitatea doar a unora dintre critici, date fiind dispoziţiile art. 306 C. proc. civ.

Tot pentru termenul de judecată din 11 aprilie 2014, recurenta-pârâtă SC S.T. SRL a formulat o cerere incidentală prin care a solicitat Înaltei Curţi adresarea unor întrebări preliminare C.J.U.E. cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. d) şi art. 4 alin. (4) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci; la termenul menţionat, cauza a fost amânată pentru ca şi intimatele să ia cunoştinţă de conţinutul cererii şi să fie în măsură a-şi exprima punctul de vedere argumentat asupra acestei solicitări de trimitere preliminară; intimatele reclamante au formulat un punct de vedere scris cu privire la această cerere care a fost comunicat recurentelor la termenul din 13 iunie 2014

La acelaşi termen, Înalta Curte, prin încheierea de şedinţă a respins ca inadmisibilă cererea recurentelor privind înscrierea în fals împotriva contractelor de distribuire din 3 martie 2007 (încheiat între intimata reclamantă E.D.S.D.I. şi distribuitorul de la acea dată - SC A.S. SRL) şi din 1 februarie 2009 (încheiat între intimatele E.D.S.D.I. şi SC A.S.I. SRL), înscrisuri aflate la dosar apel, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii; având în vedere că în legătură cu momentul depunerii la dosar a acestor înscrisuri recurenta pârâtă SC S.T. SRL a susţinut critici prin motivele de recurs pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de precizat că asupra acestei chestiuni se va reveni în cuprinsul considerentelor ce urmează; dat fiind acest aspect, alte evaluări ale instanţei de recurs la termenul din 13 iunie 2014 de dezbatere asupra probelor în recurs, ar fi fost susceptibile de a antrena o antepronunţare a instanţei asupra unora dintre criticile recurentei.

Cu acelaşi prilej, a fost încuviinţată părţilor proba cu înscrisuri, iar în susţinerea cererii lor de probe, intimatele, în combaterea motivelor de recurs, în şedinţa publică de la aceeaşi dată, au depus un set de facturi emise de societatea bulgară pentru comercializarea în România a unor cantităţi de seminţe prin intermediul distribuitorilor săi anterior menţionaţi, sub semnul D.; aceste facturi, la momentul depunerii lor nu erau atestate de parte ca fiind conforme cu originalul [în condiţiile art. 112 pct. 5 alin. (1) C. proc. civ.]; setul de înscrisuri a fost comunicat recurentelor în şedinţa publică din 13 iunie 2014, iar cauza a fost amânată pentru a se lua cunoştinţă de acestea.

Facturile purtând menţiunea conformităţii cu originalul se regăsesc la dosar, fiind depuse pentru termenul din 17 octombrie 2014 când pricina a fost amânată pentru termenul din 14 noiembrie 2014, pentru lipsă de apărare la solicitarea uneia dintre intimate.

La termenul din 14 noiembrie 2014, Înalta Curte s-a pronunţat asupra cererii de trimitere preliminară la C.J.U.E., cererea recurentei SC S.T. SRL fiind respinsă pentru motivele redate în cuprinsul încheierii de la termenul menţionat; în aceeaşi şedinţă publică, apărătorul recurentului pârât L.V. s-a prevalat de dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. civ., solicitând instanţei să dispună a-i fi puse la dispoziţie de către intimate, originalele acestor facturi pentru a putea efectua verificarea conformităţii lor reale cu cele depuse în copie la dosar, atestate ca fiind conforme cu originalul; cererea a fost încuviinţată de instanţă, iar îndeplinirea obligaţiei procesuale stabilite prin dispoziţiile textului menţionat, avându-le asupra sa, apărătorul intimatelor le-a prezentat instanţei şi le-a pus la dispoziţia părţii adverse pentru a proceda la verificarea copiilor conforme cu originalul, depuse deja la dosar; pentru acest motiv, pricina a fost amânată pentru termenul din 16 ianuarie 2015, Înalta Curte punând în vedere recurentelor să comunice în timp util atât instanţei cât şi intimatelor rezultatul acestor verificări, în cazul în care va constata inadvertenţe între originale facturilor şi copiile acestora depuse ca probe în dosarul de recurs.

În şedinţa publică din 16 ianuarie 2015, recurenta pârâtă SC S.T. SRL a depus la dosar o cerere prin care a solicitat Înaltei Curţi să reţină din oficiu ca motiv de casare necesitatea administrării de probe noi (expertiză tehnică judiciară asupra înscrisurilor depuse în recurs, interogatoriul intimatelor cu privire la fapte personale în legătură cu aceste înscrisuri), probe ce nu pot fi administrate în recurs, dar fără de care nu se pot stabili faptele relevante pentru aplicarea corectă a legii; totodată, în cuprinsul aceleiaşi cereri, deşi motivul amânării cauzei pentru termenul din 16 ianuarie 2015 a fost exclusiv acela de a se acorda recurentelor posibilitatea de a confrunta originalul facturilor cu cele depuse în copie la dosar, recurenţii au invocat pretinse neregularităţi de fond cu privire la conţinutul facturilor originale, prin raportare la alte elemente, extrinseci cauzei, şi care nu au fost dezbătute în acest dosar (reprezentarea legală societăţilor semnatare, identitatea sau lipsa de identitate în privinţa unora dintre semnăturile de pe facturi etc.).

Potrivit celor consemnate de Înalte Curte în încheierea de dezbatere asupra recursurilor, ambele recurente, prin apărătorii prezenţi, au precizat în mod expres că facturile depuse la dosar în copii certificate nu prezintă diferenţe faţă de originalele ce le-au fost puse la dispoziţie în condiţiile art. 139 alin. (2) C. proc. civ.; în plus, deşi au fost interpelaţi în acest sens, recurenţii, prin apărătorii prezenţi, nu au învestit instanţa cu o cerere procedurală prin care să se supună analizei aspectele de conţinut ale facturilor originale, eventual, o cerere de înscriere în fals ori să solicite instanţei de recurs efectuarea altor verificări (cu privire la reprezentarea legală a intimatelor şi calitatea celor care puteau angaja prin propria semnătură în mod legal societăţile etc.), ci au înţeles să formuleze în scris o cerere prin care s-a solicitat reţinerea din oficiu ca motiv de ordine publică a necesităţii administrării unor probe noi, cu referire la administrarea unei probe cu expertiză de specialitate în privinţa înscrisurilor depuse în recurs, interogatoriul intimatelor cu privire la fapte personale în legătură cu aceste înscrisuri etc., fără a se preciza temeiul juridic al unei astfel de cereri.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reţine că facturile în discuţie, din punct de vedere procedural, reprezintă înscrisuri sub semnătură privată ce pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul civil şi a căror condiţie generală de valabilitate este semnătura părţii sau, după caz, semnăturile părţilor de la care emană înscrisul.

Recurentele pârâte au calitatea de terţi faţă de respectivele înscrisuri, astfel încât aveau posibilitatea să conteste aceste înscrisuri în faţa instanţei de recurs, date fiind dispoziţiile art. 177 C. proc. civ. care prevăd că acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul sau semnătura, dispoziţiile invocate fiind aplicabile şi în cazul în care înscrisul emană de la un terţ, ca în speţă.

Textul citat este aplicabil şi în recurs, dată fiind admisibilitatea probei cu înscrisuri în această etapă procesuală prevăzută de art. 305 C. proc. civ.; ca atare, sunt admisibile şi în această etapă procesuală şi incidentele procedurale în legătură cu înscrisurile noi administrate în recurs, aşadar, verificarea de scripte ori, după caz, procedura înscrierii în fals.

Având în vedere însă că în procedura verificării de scripte (proprie înscrisurilor sub semnătură privată) ori în cea de înscriere în fals (posibil a fi declanşată în legătură cu constatările personale ale agentului instrumentator care a întocmit un act autentic, ceea ce nu este cazul în speţă), dacă aceasta din urmă este în competenţa instanţei civile (conform celor prevăzute de art. 184), metodele de cercetare pot fi scrierea sau semnătura în faţa instanţei executată de cel căruia i se atribuie semnătura, confruntarea înscrisului tăgăduit cu alte înscrisuri necontestate etc., dar şi expertiza de specialitate, dacă instanţa nu se consideră lămurită doar pe baza acestor verificări (ori când acestea nu sunt posibile), rezultă că, instanţa de recurs nu va putea uza de cea din urmă metodă de cercetare date fiind dispoziţiile imperative, de ordine publică ale art. 305 C. proc. civ.

Însă, dacă incidentul procedural vizând verificarea de scripte, invocat în recurs în legătură cu un înscris depus în această etapă procesuală, nu ar fi putut fi soluţionat de instanţa de recurs fără efectuarea unei expertize de specialitate, doar într-un astfel de caz, ar fi fost necesară (în cazul recursului dat competenţa Înaltei Curţi) soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa care devoluează fondul şi care nu este supusă limitărilor decurgând din dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., pentru lămurirea aspectelor relevante ale cauzei.

Într-un atare caz, cerinţa esenţială însă era aceea că înscrierea în fals să fi fost declanşată în faţa instanţei de recurs în legătură cu un înscris administrat în faţa sa; totodată (deşi nu este incidentă pentru situaţia recursului dat în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi), este util a se preciza că administrarea unei expertize de specialitate este admisibilă şi în cazul unei casări cu reţinere spre rejudecare, în cazul proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, conform celor dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 14/2013, pronunţată în recurs în interesul legii pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865.

În consecinţă, date fiind şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii aveau obligaţia de a adopta conduita procesuală prevăzută de art. 177 alin. (1) C. proc. civ. la momentul la care li s-au opus înscrisurile pe care intenţionau să le conteste, ceea ce în cazul de faţă, se verifica la momentul termenului din 16 ianuarie 2015.

Or, recurenţii nu au înţeles să adopte o astfel de soluţie, ci au solicitat instanţei de recurs să reţină din oficiu, ca motiv de ordine publică, necesitatea administrării unor probe noi, în condiţiile în care cele două cereri nu sunt echivalente şi nici nu pot genera aceleaşi efecte în privinţa finalităţii urmărite de recurente (casarea cu trimitere spre rejudecare în vedere efectuării unei expertize de specialitate referitoare la facturile în discuţie).

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în absenţa contestării la momentul prescris de lege prin solicitarea verificării de scripte cu care să fi fost învestită de recurente, înscrisurile în discuţie rămân dobândite cauzei, iar cu referire la momentul până la care acest incident procedural putea fi invocat în faţa instanţei civile, în rejudecare (dispusă pentru motivele ce vor fi arătate în continuare), va opera autoritatea de lucru judecat, recurentele neputând fi repuse în termenul de a contesta aceste înscrisuri, întrucât nu au făcut uz de dispoziţiile art. 177 alin. (1) C. proc. civ., ci au optat pentru o soluţie neprevăzută de lege - reţinerea din oficiu, ca motiv de ordine publică, a necesităţii unor noi probe; nimic nu se opune însă ca, în măsura în care vor considera necesar şi adecvat strategiei lor procesuale, recurentele pârâte să formuleze plângere penală prin care să valorifice şi să verifice îndoielile cu privire la semnatarii facturilor şi orice alte vicii vor fi identificate cu privire la acestea.

În ce priveşte cererea care (în opinia recurentelor) era alternativă pentru invocarea unor pretinse nereguli, reţinerea din oficiu, ca motiv de ordine publică, a necesităţii administrării unor probe noi, Înalta Curtea urmează a constata că o astfel de soluţie excedează dispoziţiilor procedurale.

În primul rând, exercitarea rolului activ în termenii normei de la art. 129 C. proc. civ. este de atributul exclusiv al instanţei care este învestită cu soluţionarea unei cauze, astfel încât părţile nu pot să solicite instanţei să îşi însuşească o cerere sau un motiv pe care ele însele nu le-au formulat sau valorificat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege ori, mai mult, o cerere pe care legea nu o permite sau să califice ca fiind motive de ordine publică alte pretinse neregularităţi cărora legea nu le recunoaşte un astfel de regim juridic.

Motivele de ordine publică sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 1 - 5 C. proc. civ., dar şi orice alte motive care permit valorificarea încălcării unor dispoziţii imperative, de ordine publică, prevăzute de C. proc. civ.; ele pot fi invocate de părţi prin motivele de recurs în condiţiile art. 306 rap. la art. 303 C. proc. civ. sau în orice stare a pricinii, chiar şi din oficiu; pe de altă parte, excepţiile procesuale al căror regim juridic primite invocarea lor în orice fază a procesului, pot fi invocate de părţi sau de instanţă din oficiu chiar în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) teza finală.

Or, necesitatea administrării de probe noi nu constituie un atare motiv de ordine publică, astfel încât nici instanţei de recurs din oficiu şi nici recurentelor nu le este permis a le invoca în acest stadiu procesual; în plus, alegerea probelor pe care le consideră utile pentru dovedirea poziţiei lor în proces, este un aspect al procesului civil care este reglementat prin norme de ordine privată, reflex al principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Alta este însă perspectiva procedurală, dacă Înalta Curtea ar aprecia, în evaluarea criticilor formulate în termenul legal de către recurenţi, că în cauză nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt relevante ale cauzei, casarea în acest caz fiind atrasă de incidenţa art. 314 C. proc. civ., iar nu de necesitatea administrării de probe noi, întrucât părţile au beneficiat la nivelul celor două jurisdicţii anterioare de toate garanţiile procesuale pentru dovedirea susţinerilor lor; în plus, situaţia de fapt poate fi incomplet stabilită de instanţele de fond, chiar în condiţiile în care au administrat un probatoriu suficient, însă acestea au ignorate anumite aspecte de fapt, considerate în mod greşit nerelevante.

Astfel, dacă intimatele s-au prevalat ori doar au invocat anumite înscrisuri pentru dovedirea susţinerilor lor, recurentele aveau posibilitatea să solicite primei instanţe sau celei de apel ca aceasta să le depună la dosar în materialitatea lor sau într-o formă completă, pe temeiul art. 172 C. proc. civ. (cu referire atât la contractele de distribuire din 2007 şi 2009 - aspect asupra căruia se va reveni, dar şi cu privire la aceste facturi); or, recurentele, deşi aveau la îndemână şi aceste dispoziţii legale nu au procedat în sensul celor prevăzute de textul menţionat, norma fiind una de ordine privată, edictată de legiuitor în favoarea părţii.

În sfârşit, este util a se menţiona că prin aceste facturi depuse în recurs, intimatele reclamante au intenţionat a confirma situaţia de fapt reţinută încă de la prima instanţă şi confirmată, din acest punct de vedere, şi de instanţa de apel, anume împrejurarea că începând din anul 2007 (şi, în continuare, în 2009) au existat raporturi de distribuire a produselor intimatei E.D.S.D.I. prin intermediul unor distribuitori autorizaţi pentru teritoriul României - SC A.S. SRL (în 2007) şi, ulterior, SC A.S.I. SRL (din 2009); cum această concluzie este susţinută nu doar prin aceste înscrisuri, ci şi din contractele de distribuire din 2007 şi 2009, dar şi din facturile ce se regăsesc (în special) la Dosar primă instanţă nr. 12934/3/2010, ceea ce reprezintă acte de executare a convenţiei de distribuire (facturi emise de distribuitor către terţi pentru comercializarea produselor D.), Înalta Curte constată şi lipsa unei mize probatorii reale a recurentelor în intenţia de contestare a acestor facturi, preconizată în mod eronat pentru faza rejudecării apelurilor, astfel cum s-a arătat.

Recursurile formulate vor fi însă admise pentru cele ce succed.

Recurenta pârâtă SC S.T. SRL, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a susţinut încălcarea principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare, ca şi a principiului oralităţii de către instanţa de apel, neregularităţi sancţionate cu nulitatea deciziei, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, s-a pretins că cele două contracte de distribuire încheiate de intimata E.D.S.D.I. cu SC A.S. SRL la 3 martie 2007 şi, respectiv cu intimata SC A.S.I. SRL la 1 februarie 2009, nu ar fi fost depuse la dosarul cauzei decât odată cu concluziile scrise formulate de intimate în apel, astfel încât recurenta nu ar fi avut cunoştinţă de aceste probe şi, ca atare, nu le-a putut contesta.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, aceste contracte se regăsesc în materialitatea lor la dosar apel, însă, cu toate acestea, se constată că intimatele-reclamante, titulare ale cererii de chemare în judecată iniţiale (Dosar 12934/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), în motivarea acţiunii principale au făcut referire expresă la aceste contracte, chiar citând din clauzele acestor convenţii; mai important decât atât este faptul că, prin întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâta SC S.T. SRL în acelaşi dosar, la data de 27 august 2010, aceasta a arătat că "la dosar există un contract de distribuire (fără număr şi fără dată) care nu a fost notificat la Consiliul Concurenţei"; pe de altă parte, prima instanţă, în cuprinsul considerentelor sentinţei se referă în mod explicit la aceste două contracte cu individualizarea şi a părţilor contractante şi a datei încheierii acestora; în consecinţă, toate aceste împrejurări, coroborate, conduc la concluzia că aceste contracte s-au regăsit la dosarul cauzei încă de la prima instanţă, fiind probe dobândite judecăţii şi necontestate în condiţiile legii de către recurentă, neputându-se reţine depunerea lor de către reclamante pentru prima dată împreună cu notele scrise formulate la instanţa de apel; pe de altă parte, şi în ipoteza în care aceste înscrisuri în mod real nu s-ar fi regăsit la dosar, iar prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea pe acestea, pârâtele ar fi trebuit să invoce prin motivele de apel această neregularitate în condiţiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., în caz contrar neregularitatea fiind acoperită, potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nu se verifică dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. referitoare la încălcarea formelor de procedură de instanţa de apel, săvârşită cu ocazia pronunţării deciziei recurate, întrucât curtea de apel în mod legal s-a raportat la aceste înscrisuri, ca probe administrate încă de la prima instanţă, acestea nefiind depuse după închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de control judiciar.

Ca atare, instanţa de recurs urmează a înlătura ca nefondate şi celelalte susţineri ale recurentei prin care tinde a invoca pretinse neregularităţi de formă şi de fond ori vicii extrinseci cu privire la aceste înscrisuri, precum traducerea lor de către o societate de traducători autorizaţi înfiinţată după încheierea contractelor, în condiţiile în care legea nu prevede o concomitenţă a momentelor realizării acordului de voinţă şi cel al efectuării traducerii, un act tradus fiind, ca regulă, preexistent operaţiunii traducerii etc.

În plus, fiind deja reţinută depunerea acestor înscrisuri încă de la prima instanţă, Înalta Curte, în aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 129 alin. (1) şi art. 177 alin. (1) C. proc. civ., constată că recurenta trebuia să uzeze de mijloacele procedurale adecvate în faţa primei instanţe pentru invocarea acestor neregularităţi sau contestarea acestor înscrisuri sub semnătură privată, ceea ce aceasta nu a făcut.

Susţinerea din întâmpinarea formulată de către pârâta SC S.T. SRL la tribunal, la data 27 august 2010, nu a fost însoţită sau urmată şi de o atare solicitare, astfel încât, la acest moment procesual, pârâta este decăzută din acest drept, iar solicitarea de casare a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a putea să se înscrie în fals este contrară dispoziţiilor legale, întrucât recurenta se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, ceea ce art. 108 alin. (4) C. proc. civ. nu permite; pe de altă parte, în faţa instanţei de recurs, părţile supun procedura urmată în faţa instanţelor de fond unui control de legalitate, recursul nefiind o cale devolutivă de atac.

Aceste motive se adaugă celor arătate de Înalta Curte prin încheierea din data de 13 iunie 2014 cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii recurentelor de a se înscrie în fals împotriva acestor înscrisuri în faţa instanţei de recurs, înscrisuri administrate în fazele procesuale anterioare.

Aceeaşi recurentă, tot pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., impută instanţei de apel încălcarea principiului oralităţii, întrucât deşi intimatele au susţinut concluzii orale lapidare, au prezentat instanţei de apel ample concluzii scrise.

Încălcarea principiului oralităţii şi, implicit a dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., poate fi invocată de către cel al cărui cuvânt este limitat de instanţă în alte condiţii decât cele permise de lege [art. 128 alin. (3)] sau de către partea căreia nu i se acordă cuvântul asupra chestiunilor litigioase care se dezbat într-o cauză, constatare identică şi pentru dezbaterea asupra fondului; prin urmare, în contextul susţinut de recurentă, rezultă că intimatele reclamante sunt cele care ar fi avut un interes procesual pentru invocarea unei astfel de încălcări, în situaţia unei pretinse limitări a cuvântului lor pe fond, iar nu recurenta.

Or, recurenta, susţinând încălcarea principiului oralităţii, în realitate, invocă şi de această dată, în ce o priveşte, încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, perspectivă din care va fi analizată această critică.

Critica este însă nefondată întrucât, pe temeiul principiului disponibilităţii procesului civil, fiecare parte are deplina alegere a modalităţii în care îşi susţine cauza şi îşi prezintă poziţia procesuală în cadrul dezbaterilor pe fond.

Pe de altă parte, deşi corectă susţinerea recurentei, în sensul că nu este permis ca pe calea concluziilor scrise una dintre părţi să formuleze apărări, să invoce excepţii, să anexeze înscrisuri etc., altele decât cele care au fost deja discutate în contradictoriu şi de celelalte părţi până la închiderea dezbaterilor asupra fondului în faţa instanţei, atare situaţie nu se verifică în speţă, deoarece, prin concluziile scrise intimatele au reluat susţinerile pe care le formulaseră deja în cuprinsul întâmpinării formulate la motivele de apel, neinvocând chestiuni noi, după cum nu au depus nici probe care să nu fi fost deja prezentate în cauză, astfel cum s-a arătat.

Deşi recurenta-pârâtă a dezvoltat criticile cu privire la greşita aplicare de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. în baza motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9, Înalta Curte apreciază că o astfel de critică, prin care se invocă o neregularitate procedurală, trebuie a fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sens în care se va proceda, prin recalificarea acestui motiv.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a constatat inadmisibilitatea susţinerii sale din motivele de apel cu privire la transliterarea pretins greşită a numelui comercial al reclamantei din alfabetul slav în cel latin (a cărei sancţiune era neanalizarea criticii de către instanţa de apel), date fiind cele statuate de prin art. 292 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Or, astfel cum susţine recurenta, aceasta invocase prin motivele de apel atare susţinere; or, nu este necesar ca aceste susţineri ale părţii formulate prin motivele de apel să fie identice cu cele invocate la prima instanţă, întrucât cel care declară apel, în principiu, poate invoca şi alte motive sau dovezi decât cele arătate la prima instanţă, având în vedere că motivele de apel sunt concepute pentru a combate soluţia atacată şi argumentele redate de instanţă în considerentele hotărârii, cu condiţia ca aceste motive de apel să nu conducă la schimbarea părţilor, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată şi să nu conţină cereri noi faţă de cele deduse judecăţii la prima instanţă, astfel cum dispune art. 294 alin. (1) C. proc. civ. (limita devoluţiunii în apel determinată de ceea ce s-a judecat la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum).

Înalta Curte constată însă că deşi curtea de apel a apreciat că ar fi inadmisibilă această susţinere pe temeiul art. 292 alin. (1) C. proc. civ., în cuprinsul considerentelor deciziei a analizat-o pe fondul ei, astfel încât, recurenta nu are interes a susţine acest motiv de recurs, în lipsa unei vătămări pe care ar fi atras-o neexaminarea acestui motiv de apel ca efect al interdicţiei desprinse din prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în evaluarea acestei critici, instanţa de apel a reţinut ca fiind constantă forma în care reclamantele au transliterat denumirea comercială a societăţii bulgare, încă de la nivelul înscrisurilor datate din anul 2007; pe de altă parte, s-a arătat că şi dacă s-ar accepta existenţa unei alte transliterări, instanţa de apel a considerat că raţionamentul apelantelor nu este unul complet, câtă vreme acesta nu include şi referirea la fonetica denumirii; ca atare, această critică a fost înlăturată ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă.

Reaprecierea acestei împrejurări de fapt nu poate fi realizată de această instanţă de recurs, întrucât nu este posibilă o cenzură cu privire la temeinicia deciziei atacate; în consecinţă, o atare reevaluare nu se impune nici în rejudecare, întrucât aspecte de nelegalitate în legătură cu această dezlegare dată de instanţa de apel nu pot fi reţinute în prezenta decizie; mai mult decât atât, semnul folosit, prin intermediul distribuitorilor săi, pe teritoriul României de către intimata reclamantă de naţionalitate bulgară a fost semnul D., iar nu G.

Înalta Curte urmează a reţine însă ca fiind întemeiate motivele de recurs dezvoltate de recurenta pârâtă SC S.T. SRL în baza art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., ca de altfel, şi motivele de recurs susţinute pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de către recurentul-pârât L.V., potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în judecată formulată în Dosarul nr. 12934/3/2010 de către intimatele reclamante E.D.S.D.I. şi SC A.S.I. SRL a avut ca obiect anularea înregistrării mărcii verbale D. din 2 aprilie 2009 pentru clasele de produse şi servicii 29, 31 şi 35, înregistrare efectuată de către recurenta-pârâtă SC S.T. SRL, ulterior cesionată recurentului-pârât L.V.; astfel cum s-a reţinut, cesiunea a fost perfectată la 8 decembrie 2009 şi publicată în B.O.P.I. la 28 ianuarie 2010.

Temeiul cererii de anulare a înregistrării mărcii îl constituie dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (formă a legii anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 66/2010, cum corect a reţinut şi instanţa de apel), anume - înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; acestei cereri de chemare în judecată i s-au adăugat cererile formulate în dosarele conexate, astfel cum au fost redate în expozeul deciziei de faţă, criticile formulate prin motivele de apel referitoare la anularea înregistrării mărcii fiind analizate în mod prioritar de instanţa de apel.

Astfel, curtea de apel a constatat că legea nu conţine o definiţie a noţiunii de rea-credinţă şi nici criterii obiective de determinare a acesteia, astfel încât s-a apreciat că reaua-credinţă trebuie analizată prin raportare la datele concrete ale speţei, în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale.

Înalta Curte constată că deşi porneşte de la o corectă premisă (lipsa unei definiţii legale), instanţa de apel a ignorat criteriile de evaluare a relei-credinţe la înregistrarea mărcii enunţate de C.J.U.E. în Hotărârea din 11 iunie 2009, pronunţată în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), stabilind în acest fel, pentru analiza sa, criterii insuficiente şi neconcordate cu jurisprudenţa instanţei de la Luxemburg ca şi cu cele decurgând dintr-o constantă jurisprudenţă a instanţelor naţionale cu privire la cauze având un obiect identic.

Recurentul pârât-reclamant L.V., prin motivele sale de recurs, invocă neaplicarea tuturor criteriilor ce decurg din această hotărâre, critici susţinute pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se apreciază că aplicarea criteriilor privind evaluarea relei-credinţe nu se circumscrie unor critici de netemeinicie, ci este susceptibilă de verificare sub aspectul legalităţii întrucât, în dreptul mărcilor, noţiunea de rea-credinţă are un conţinut conceptual propriu, date fiind şi cele dezlegate de C.J.U.E. în hotărârea invocată.

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în cauza C-529/07, C.J.U.E. a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere;

- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi

- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Chiar dacă hotărârea instanţei europene vizează mărcile comunitare întrucât a fost pronunţată în interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 noiembrie 1993 privind marca comunitară [succedat de Regulamentul CE nr. 207/2009 care are dispoziţii identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ce priveşte anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă], criteriile ce definesc conceptul de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci sunt pe deplin incidente şi în speţa de faţă, având în vedere că prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 transpun în legea naţională dispoziţiile similare ale art. 3.2 lit. d) din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre nr. 89/104/EEC (ce se regăsesc şi în actuala formă codificată a acesteia - Directiva nr. 2008/95/CE).

România şi-a îndeplinit obligaţia de armonizare a legislaţiei sub acest aspect, astfel că, în mod subsecvent, funcţionează şi obligaţia de respectare a jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg, acceptată în mod expres prin Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană; prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create în interpretarea Regulamentului mărcilor comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale.

În raport cu criteriile ce trebuiau a fi aplicate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că în mod corect a fost identificat momentul relevant pentru evaluarea relei-credinţă, anume cel al depunerii cererii de înregistrare a mărcii - 2 aprilie 2009.

De asemenea, deşi s-a observat că, în principal, interesează atitudinea subiectivă a solicitantului înregistrării mărcii, anume a recurentei-pârâte SC S.T. SRL, instanţa de apel a ignorat faptul că existenţa relei-credinţe trebuie a se aprecia în mod global, ţinând seama de toţi factorii relevanţi în speţă (parag. 37 din Hotărârea C.J.U.E.).

În aceste condiţii, curtea de apel a reţinut în mod contradictoriu că se analizează atitudinea pârâtei SC S.T. SRL, iar nu a altor comercianţi (cum ar fi, cea a pârâtului L.V. pentru că nu se analizează legitimitatea cesiunii mărcii, ci a înregistrării mărcii), pentru ca într-un alt considerent să constate că pârâtul L.V. a înregistrat o societate la sfârşitul anului 2009 având o denumire pe care a considerat-o similară cu denumirea comercială a intimatei reclamante E.D.S.D.I., aspect pe care l-a reţinut ca fiind pertinent în evaluarea relei-credinţe; prin urmare, se constată a fi fondată această critică a recurentului, susţinută pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Trebuie menţionat că simpla cunoaştere a faptului relevant (folosirea unui semn identic de către un terţ în legătură cu produse identice), nu este suficientă în sine pentru a stabili existenţa relei-credinţe a solicitatului, fiind necesar (astfel cum corect a susţinut recurentul L.V.), a se lua în considerare intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare; or, intenţia solicitantului la momentul pertinent este un element subiectiv care trebuie stabilit prin trimitere la circumstanţele obiective ale speţei. De ex., intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite împrejurări, să constituie un element al relei-credinţe, iar pe de altă parte, unicul scop al înregistrării unei mărci doar pentru a împiedica intrarea pe piaţă a unui terţ, iar nu în acela de a-l utiliza, constituie elemente ce pot fi relevante în aprecierea rele-credinţe. (parag. 43 şi 44 din Cauza Lindt).

Nu în ultimul rând, nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită era o cerinţă ce trebuia analizată în mod distinct de instanţa de apel.

În verificarea aplicării acestor criterii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut două aspecte din acest punct de vedere: anume, protecţia numelui comercial al intimatei-reclamante (persoană juridică bulgară) din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris, precum şi împrejurarea că intimata- reclamantă era prezentă pe piaţa din România încă din anul 2007 prin distribuirea produselor sale prin intermediul unor distribuitori autorizaţi, în baza contractului de distribuire din 3 martie 2007 încheiat cu SC A.S. SRL şi a contractului de distribuire a aceloraşi produse (gama de produse - seminţe D.) încheiat la 1 februarie 2009 cu intimata-reclamantă SC A.S.I. SRL.

Or, deşi esenţiale în speţă cele două elemente probatorii, instanţa de apel nu le-a dat efectele prevăzute de lege (cu referire la funcţia numelui comercial şi funcţiile mărcii) şi nici relevanţa necesară din perspectiva criteriilor de evaluare a relei-credinţe a solicitantului înregistrării mărcii (nivelul de protecţie juridică a semnului terţului), substituind şi chiar unificând funcţiile şi regimul juridic al acestor două drepturi de proprietate industrială distincte.

Astfel cum s-a menţionat, intimata-reclamantă E.D.S.D.I. este o persoană juridică bulgară, ce invocă pe teritoriul României protecţia numelui său comercial (înregistrat în Bulgaria), în virtutea prevederilor art. 8 din Convenţia de la Paris; în plus, în susţinerea cererii de chemare în judecată a invocat şi prezenţa produselor sale ce poartă semnul D. pe piaţa din România, anterior înregistrării mărcii de către SC S.T. SRL, fără ca aceasta să fie titulara unei mărci înregistrate pe teritoriul României (marcă naţională, comunitară ori marcă înregistrată internaţional) şi fără a invoca notorietatea semnului său pe teritoriul României, în condiţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Cu toate acestea, având în vedere că obiectul cererii nu priveşte protejarea unei mărci anterioare, ci sancţionarea relei-credinţe a pârâtei SC S.T. SRL la înregistrarea mărcii, întrucât, în absenţa acestei înregistrări, intimata-reclamantă nu ar fi fost confruntată cu exclusivitatea folosirii semnului ce operează în favoarea titularului mărcii şi, prin urmare, nu ar fi fost împiedicată să comercializeze în continuare pe teritoriul României, prin intermediul distribuitorilor săi, produsele proprii pe care aplică semnul D., în aceleaşi condiţii cu cele practicate până la 2 aprilie 2009, instanţa de apel era ţinută să delimiteze nivelul de protecţie juridică al semnului intimatei pe teritoriul României şi să conchidă dacă o atare folosire (chiar reunită cu o anumită durată şi intensitate a utilizării), este aptă prin ea însăşi (ori cu luarea în considerare şi a celorlalte circumstanţe de fapt ale cauzei, între care şi protecţia numelui comercial), să fundamenteze reţinerea relei-credinţe a pârâtei la înregistrarea în favoarea sa acestui semn ca marcă.

În acest sens, este necesar ca instanţa de rejudecare să stabilească, între premisele de analiză a cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, dacă reclamanta opune folosirea numelui său comercial (E.D.S.D.I.) pe teritoriul României şi/sau folosirea acestui nume ori a unui semn identic sau similar (D.) "pentru produse" (în sensul dezlegărilor C.J.U.E. din Cauza Celine), întrucât această dezlegare este utilă şi în evaluarea cerinţei intenţiei frauduloase a solicitantului înregistrării mărcii, fiind necesar a se determina drepturile legitime a căror fraudare s-ar fi produs prin înregistrarea mărcii.

Astfel, deşi potrivit dispoziţiilor art. 8 din Convenţia de la Paris intimata reclamantă E.D.S.D.I. beneficiază şi pe teritoriul României de protecţia numelui său comercial în condiţiile stabilite de legea internă pentru naţionalii români, instanţa de apel nu a indicat temeiul legal incident care ar permite ca atare protecţie să fie recunoscută dincolo de limitele sale legale ori dacă protecţia juridică a numelui comercial poate fi opusă în mod singular unui solicitant de înregistrare ca marcă a unui semn identic sau similar cu numele comercial, imputându-i acestuia intenţia de a-i frauda drepturile, întrucât, în principiu, folosirea unei mărci de către titularul ei (înregistrată ulterior dobândirii protecţiei numelui comercial de către terţ), nu este de natură a aduce atingere drepturilor asupra numelui comercial al terţului, prin ipoteză, nume comercial identic sau similar cu marca, date fiind efectele juridice diferite ale acestor două drepturi de proprietate industrială.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută a stabili dacă prin simpla invocare a protecţiei conferite de art. 8 din Convenţia de la Paris, intimata reclamantă poate susţine în mod valabil că drepturile sale asupra denumirii sociale ori asupra numelui comercial ar fi fraudate prin înregistrarea mărcii de către pârâtă; pentru o atare evaluare, în rejudecare, curtea de apel va avea în vedere că funcţia principală a mărcii de a distinge produsele sau serviciile unui comerciant de cele identice sau similare ale altuia şi, deci, de a garanta utilizatorului final identitatea originii produsului ori serviciului respectiv, permiţându-i să distingă, fără vreun risc de confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă provenienţă (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Henkel/OAPI, C-456/01).

De asemenea, instanţa de rejudecare va trebui să expliciteze conţinutul conceptual a sintagmei "utilizare publică" a numelui comercial, precum şi dispoziţiile legale care ar permite concluzia în sensul "aproprierii anterioare înregistrării din România, prin utilizare publică, ca nume comercial, a acestei denumiri de către reclamantă", dar şi să plaseze această noţiune în contextul criteriilor de analiză a relei-credinţe, în special, cel referitor la nivelul de protecţie juridică al semnului utilizat pe teritoriul României de către intimata-reclamantă.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 8 din Convenţia de a Paris, este cert că intimatei-reclamante E.D.S.D.I. îi este aplicabil acelaşi tratament juridic ca oricărui titular de nume comercial înregistrat în România.

Ca atare, este de precizat că potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990: "Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează"; în acest context, este util a se avea în vedere şi cele stabilite de C.J.U.E. în Hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2007 în Cauza Celine (C-17/06), anume că o denumire socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ; în rejudecare, curtea de apel va avea în vedere şi celelalte dezlegări date de C.J.U.E. în Cauza Celine cu privire la conţinutul conceptual (cu valoare normativă) al noţiunilor de "utilizare", "utilizare pentru produse", distincţia funcţiilor legale ale celor două drepturi distincte de proprietate intelectuală etc., precum şi împrejurarea că această hotărâre este relevantă pentru conflictul marcă/nume comercial, în timp ce conflictul din cauza de faţă apare a fi inversat.

Date fiind şi celelalte susţineri ale recurenţilor din motivele de recurs circumscrise necercetării fondului cauzei pe temeiul tuturor criteriilor de analiză a relei-credinţe la înregistrarea mărcii şi neanalizării probatoriilor administrate şi în faţa instanţei de apel, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, Înalta Curte constată că în mod fondat se invocă şi contradicţiile din cuprinsul considerentelor deciziei recurate cu privire la pertinenţa analizei şi a conduitei recurentului-pârât L.V., cesionar al mărcii, critici ce demonstrează caracterul fondat al motivelor de recurs prevăzute art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, reaua-credinţă se analizează global, pe baza tuturor factorilor pertinenţi ai cauzei - Cauza Lindt, parag. 37.

Or, în condiţiile în care recurenta-pârâtă, la scurtă vreme după înregistrarea mărcii, a procedat la cesionarea acesteia către recurentul pârât- reclamant L.V., el însuşi terţ faţă de această înregistrare la momentul relevant, nu se poate susţine cu real temei că această împrejurarea este una lipsită de relevanţă în contextul factual al cauzei.

Această pertinenţă rezultă cel puţin din necesitatea evaluării obiectivului legitim al pârâtei SC S.T. SRL la înregistrarea mărcii, însă această legitimitate a scopului înregistrării trebuie a fi analizată cu observarea calităţii de terţ şi a recurentului-pârât L.V. (posibil a fi fost fraudat prin înregistrarea mărcii), aceeaşi calitate având-o şi intimata-reclamantă, societate comercială de naţionalitate bulgară.

În aceste condiţii, nu apare a fi lipsită de relevanţă analizarea cauzei juridice a cesiunii mărcii (pertinenţă infirmată de instanţa de apel), cu atât mai mult cu cât la termenul de judecată din 25 septembrie 2012, curtea de apel a pus în vedere pârâtului L.V. să depună la dosar originalul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, precum şi originalele ambalajelor folosite în comercializarea produsului în perioada 1997 - 2000; or, deşi pârâtul şi-a îndeplinit această obligaţie procesuală, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar apel, instanţa nu le-a acordat nicio semnificaţie în contextul probatoriului cauzei, cum în mod întemeiat susţin ambii recurenţi, după cum nici celelalte probe corelative acestei împrejurări nu au fost analizate, toate fiind înlăturate printr-un considerent generic.

Înalta Curte constată că deşi recurenţii cauzei (în special, SC S.T. SRL, solicitantul înregistrării), nu au formulat critici cu privire la prima cerinţă de analiză a relei-credinţe, anume cunoaşterea faptului relevant la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii - utilizarea unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare s-a cerut (în circumstanţele speţei - prezenţa pe piaţa din România a intimatei-reclamante încă din anul 2007 cu gama de produse - seminţe ce purtau semnul D.), acceptabil a fi stabilit şi pe bază de prezumţii (parag. 39 din Cauza Lindt, durata utilizării fiind un indiciu relevant în acest sens), instanţa de apel urmează a aprecia dacă este necesară reevaluarea şi a acestui criteriu în contextul dezlegărilor date prin decizia de faţă.

Din acest punct de vedere, se constată că în mod corect recurentul L.V. susţine că în demonstrarea relei-credinţe nu este suficientă reţinerea doar a acestui criteriu, pentru că, în caz contrar, s-ar da eficienţă unei prezumţii de rea-credinţă ori s-ar ajunge la stabilirea relei-credinţe doar pe baza culpei, iar nu a intenţiei frauduloase; deşi intenţia este un element volitiv intern, psihologic al subiectului de drept, ea poate fi stabilită prin elemente conexe, concludente şi neechivoce, prin care se obiectivează; pe de altă parte, aşa cum deja s-a arătat, cerinţele de analiză a relei-credinţe sunt interdependente.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curtea constată că instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a fondului cauzei în ce priveşte cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, ceea ce determină imposibilitatea efectuării de către instanţa de recurs a controlului de legalitate, astfel că, reţinându-se a fi fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi admise, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ. se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

Având în vedere că prin pronunţarea deciziei de faţă anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă nu este soluţionată şi cum de dezlegarea acestei cereri atârnă soluţia ce se va da cererilor în contrafacerea acestei mărci formulate de reclamantului-pârât L.V. din dosarele conexe (Dosar nr. 17401/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă - împotriva pârâtei-reclamante SC A.S.I. SRL şi nr. 17408/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă - împotriva pârâtei E.D.S.D.I.), urmează ca acestea să fie soluţionate de instanţa de apel cu ocazia rejudecării apelurilor.

Totodată, prin cererile conexe anterior menţionate, reclamantul-pârât a învestit instanţa şi cu cererea în contrafacerea desenului industrial înregistrat în favoarea sa la 28 ianuarie 2010 ("Etichetă" constând în reprezentarea unui papagal plasat într-o elipsă albă, pe fond albastru), îndreptată împotriva aceloraşi pârâte.

Cum în Dosarul conex nr. 17401/3/2010, pârâta SC A.S.I. SRL a formulat cerere reconvenţională împotriva reclamantului-pârât L.V. prin care a contestat validitatea acestui titlu al reclamantului, solicitându-se anularea desenului industrial (pe lângă anularea înregistrării mărcii, identică cererii formulate în Dosarul nr. 12934/3/2010 alături de societatea comercială din Bulgaria), rezultă că Înalta Curte va trebui să analizeze cu prioritate criticile recurentului cu privire la anularea desenului industrial (confirmată de instanţa de apel), susţinute în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a se putea conchide şi cu privire la cererea în contrafacerea desenului industrial şi, implicit, asupra limitelor rejudecării.

Astfel, din acest punct de vedere, recurentul a susţinut că a procedat la înregistrarea acestui desen industrial cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 129/1992, întrucât la data depunerii cererii de înregistrare (13 octombrie 2009 - data constituirii depozitului reglementar), acesta îndeplinea condiţiile esenţiale pentru înregistrare, respectiv noutatea şi caracterul individual.

În evaluarea acestei cereri, ambele instanţe de fond au reţinut că cererea de înregistrare a mărcii comunitare înregistrată de intimata E.D.S.D.I. depusă la O.S.I.M. la data de 3 iulie 2009 reprezintă elementul distructiv de noutate a desenului înregistrat în România de către recurent.

Înalta Curte urmează a observa că recurentul, din eroare, se referă la marca comunitară nr. x, în realitate, fiind vorba despre marca comunitară nr. y, solicitată la înregistrare de intimata E.D.S.D.I. la 3 iulie 2009, astfel cum rezultă din extrasul de pe site-ul O.S.I.M. de la dosar primă instanţă, aceasta fiind o marcă combinată, cu element figurativ - un papagal într-o elipsă pe fond albastru, cu acelaşi iniţiale pe coadă - D.S., dar şi conţinând elementul verbal D. deasupra elementului figurativ, în partea dreaptă; pe de altă parte, marca comunitară este combinată, având ca element figurativ un papagal pe fond galben având literele D.S. pe coadă, aceasta având ca dată a depozitului comunitar din 2 martie 2009, data înregistrării cererii la O.S.I.M.

Contrar celor susţinute de recurent, se apreciază că dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 129/1992 nu interzic a se statua, chiar la momentul examinării cererii de înregistrare, asupra lipsei noutăţii unui desen industrial faţă de existenţa unei mărci comunitare, deoarece textul prevede că se vor lua în considerare (între altele) nu numai desenele şi modelele industriale, ci şi orice "documente relevante pentru procedurile de examinare depuse de persoanele interesate"; în plus, invalidarea desenului industrial al recurentului nu a avut loc în procedura de examinare, ci urmare a unei cereri în justiţie prin care s-a cerut anularea acestuia pentru motivul că încorporează un alt drept de proprietate industrială protejat, sens în care prevede expres art. 22 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 129/1992, republicată.

Celelalte susţineri ale recurentului relative la soluţionarea acestei cereri sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi analizate de această instanţă de recurs.

În consecinţă, faţă de confirmarea soluţiei date cu privire la cererea reconvenţională din Dosarul conex nr. 17401/3/2010 prin care s-a solicitat anularea desenului industrial din 28 ianuarie 2010, înregistrat în favoarea recurentului L.V., rezultă că, în rejudecare, instanţa de apel nu va reaprecia asupra cererii în contrafacerea acestuia (capăt de cerere principal distinct de contrafacerea mărcii verbale D.), formulat de reclamantul L.V. în dosarele conexe menţionate.

Înalta Curte constată că, dată fiind anularea desenului industrial al reclamantului-pârât L.V. din 21 ianuarie 2010, se confirmă şi soluţia asupra cererii conexe formulate de acesta în Dosar nr. 39385/3/2010 prin care a solicitat anularea desenului industrial "Grafică ambalaj" protejat în favoarea pârâtei SC A.S.I. SRL în baza cererii depuse la 10 februarie 2010, depozit reglementar (admis la înregistrare prin Hotărârea O.S.I.M. nr. 21616/2010), nefiind îndeplinite condiţiile art. 22 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 129/1992, dar şi dată fiind întinderea protecţiei conferite de lege pentru desenul industrial - reprezentările grafice ale desenelor sau modelelor înregistrate, astfel cum prevede art. 31 alin. (1) din Legea nr. 129/21992; în consecinţă, şi aceste critici ale recurentului L.V. urmează a fi înlăturate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii SC S.T. SRL şi L.V. împotriva Deciziei nr. 164A din 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 340/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi...		ICCJ. Decizia nr. 346/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 338/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 339/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 340/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 346/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 348/2015. Civil. Expropriere. Recurs