ICCJ. Decizia nr. 342/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 342/2015
Dosar nr. 30015/3/2009*
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1244 din 08 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul București, secția V-a civilă, în dosarul nr. 30015/3/2009*, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.S. Bucureşti, s-a respins cererea formulată de reclamanta PAROHIA B.V., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Parohia B.V.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului situat în Bucureşti, Str. Dr. Alexandru Locuşteanu şi, pe cale de consecinţă a fost obligată pârâta P.M. Bucureşti prin P.G. la plata către reclamantă a sumei de 227.769,82 Eur, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, Str. Dr. Alexandru Locuşteanu (teren + construcţie).
Prin sentinţa civilă nr. 4270 din 18 mai 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. 343/302/2007, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a J.S. Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Parohia B.V., în contradictoriu cu pârâtele P.S. Bucureşti prin P. şi P.M. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 540 din 21 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 30015/3/2009, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.M. Bucureşti; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.S. Bucureşti; a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia B.V., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia B.V. în contradictoriu cu pârâta P.M. Bucureşti, ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 261/ A din 10 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Parohia B.V. împotriva sentinţei civile nr. 540 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost anulată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.S. Bucureşti, tribunalul a reţinut următoarele:
În speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor P.S. Bucureşti şi P.M. Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, Str. Dr. Alexandru Locuşteanu şi să-i plătească despăgubiri pentru construcţia demolată, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru întregul imobil, teren şi construcţie.
În cauza dedusă judecăţii, terenul revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâtei P.S. Bucureşti, astfel încât această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea.
Din probele administrate în cauză rezultă că terenul în litigiu se află în proprietatea şi posesia P.M. Bucureşti, care a preluat imobilul din patrimoniul reclamantei, în baza Decretului de expropriere nr. 405/1986.
În ceea ce priveşte acţiunea personală, având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobil, tribunalul a apreciat că în cadrul acesteia justifică legitimare procesuală pasivă tot P.M. Bucureşti, care a preluat imobilul şi a demolat construcţia de pe teren.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.S. Bucureşti.
Pe fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29136 din 30 august 1941 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numita S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. Prof. Dr. A.L., compus din teren şi construcţii.
Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 405 din 11 decembrie 1986 nu poate constitui un titlu valabil de dobândire a proprietăţii de către stat în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, întrucât contravine Constituţiei din 1986, în vigoare la acea dată, care prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit (art. 36).
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că Decretul nr. 405/1986 este contrar şi Declaraţiei universale a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948), la care România era parte semnatară şi care prevede în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
În ceea ce priveşte construcţia de pe terenul în litigiu, aceasta a fost demolată, nemaiexistând în prezent.
Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită la plata de despăgubiri pentru întreg imobilul, format din teren şi construcţie, în cuantumul stabilit prin rapoartele de expertiză, topo şi imobiliară efectuate în cauză.
Pentru considerentele reţinute, tribunalul a admis în parte acţiunea, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului situat în Bucureşti, Str. Dr. Alexandru Locuşteanu ca neîntemeiat şi a obligat pârâta P.M. Bucureşti prin P.G. la plata către reclamantă a sumei de 227.769,82 Eur, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, Str. Dr. Alexandru Locuşteanu (teren + construcţie).
Ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.S. Bucureşti, tribunalul a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinței civile nr. 1244 din 08 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul București, secția V-a civilă, în dosarul nr. 30015/3/2009* (526/2013) a formulat apel M. București prin P.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea, văzând intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (M. Of. nr. 278/17 mai 2013), privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a pus în vedere părţilor să-şi prezinte un punct de vedere cu privire la incidenţa în cauză a noii legi, în plus, reclamanta să vină cu precizări pe aspectul temeiului de drept al cererii de chemare în judecată faţă de criticile apelantului vizând aspecte legate de temeiurile invocate de reclamantă în cauză.
Curtea de Apel a considerat că acesta critică privind neutilizarea procedurii speciale prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, nu este fondată, întrucât dimpotrivă, s-a formulat cerere în temeiul acestui act normativ special, care însă nu a primit soluţionare.
Analizând apelul formulat, Curtea a constatat că acesta este fondat, potrivit următoarelor considerente:
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii prin raportare la neuzarea de calea legilor speciale de către reclamantă, fără a reveni asupra soluţiei intrată sub autoritatea de lucru judecat, Curtea a constatat că temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată l-au reprezentat deopotrivă art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, iar potrivit precizării din apel şi Legea nr. 455/2006.
S-a reţinut că primează procedura specială administrativă (cu plenitudine de competenţă a Comisiei Speciale de retrocedare), pentru terenuri din intravilan şi construcţii existente, altele decât lăcaşele de cult.
Se observă că pentru terenul în litigiu, sunt aplicabile prevederile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002 cu modificări prin Legea nr. 48/2004, având competenţă de soluţionare Comisia specială de retrocedare susmenţionată, iar controlul judiciar este atras de către instanţele de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat potrivit art. 7 din O.U.
Din reglementarea susmenţionată rezultă însă, că pentru construcţiile demolate, nu există reglementare în O.U.G. nr. 94/2000, deşi au constituit parte a imobilului pentru care s-a formulat cerere, atât la comisia specială de retrocedare pentru cultele religioase, cât şi la instanţă, în pricina pendinte, şi care trebuie să beneficieze de o soluţionare pe fond, având în vedere dreptul de acces la justiţie, dar şi reglementarea specială în materie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Se mai constată că la fond nu s-a avut în vedere la acordarea de despăgubiri reglementarea anterioară specială prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2007, ci dreptul comun în materie de revendicare, art. 480 – art. 481 C. civ., pentru imposibilitatea restituirii în natură, revendicarea fiind convertită în acordarea de despăgubiri, constând în contravaloarea de piaţă a imobilului.
Cum însă apelul este devolutiv (evocă fondul), iar Legea nr. 165/2013 este direct aplicabilă în ceea ce priveşte rejudecarea fondului cauzei, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată este admisibilă şi întemeiată în parte, cu privire la clădirile demolate.
Curtea a constatat astfel, că apelul M. Bucureşti prin P.G. este fondat, dar pentru considerentele reţinute şi pentru criticile vizând acordarea fără motivarea în fapt şi în drept a despăgubirilor pentru întregul imobil ce a făcut obiectul acţiunii.
S-a considerat că nu suntem în prezenţa unui bun efectiv şi actual şi nici a unei speranţe legitime, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., invocat de către reclamantă şi care să deschidă, calea acţiunii în revendicare potrivit art. 480 C. civ., dreptul comun, respectiv acordarea de despăgubiri în condiţiile dreptului comun, după caz.
Având în vedere considerentele reţinute, prevederile art. 296 şi dispozițiile de drept substanţial analizate la cauza pendinte, Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată şi pe fond a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 297 mp. situat în Bucureşti, str. Dr. Al. Locuşteanu, identificat prin raportul tehnic de expertiză din apel, ca neîntemeiată.
A obligat pe pârâtul M. București prin P.G. să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri compensatorii prin puncte pentru construcţia expropriată care s-a aflat pe terenul susmenţionat, cu suprafaţa utilă de 143,60 mp, identificată şi descrisă de expertul tehnic H.F. la dosarul ataşat al Judecătoriei sectorului 5 București nr. 143/302/2007, potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu Legea nr. 165/2013.
Au fost menţinute celelalte dispoziții ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei nr. 381/ A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta Parohia B.V., invocându-se următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală faţă de împrejurarea că încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Bucureşti 261A/2011 pronunţată în primul ciclu procesual în dosarul 30015/3/2009.
Se susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece a trecut la reanalizarea excepţiei inadmisibilității acţiunii în revendicare faţă de dispoziţiile O.G. nr. 94/2000 şi a decis ca reclamanta nu are altă posibilitate decât să urmeze procedurile legii speciale şi că nelegalitatea hotărârii este evidentă în condiţiile în care Curtea de Apel nu a respectat hotărârea instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate.
Instanţa a încălcat principiul contradictorialității aducând atingere dreptului la apărare al intimatei-reclamante şi a depăşit limitele rolului sau activ [(art. 129 alin. (4) C. proc. civ.)], precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 88/2014 publicata în M. Oficial 281 din 16 aprilie 2014, apreciind că Legea nr. 165/2013 este direct aplicabilă, deşi a fost admisă excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua, raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
Se precizează că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţie coroborate cu cele prevăzute de art. 6 din alin. (1) din Convenţie, dispoziţiile art. 21 din Constituţia României care garantează accesul la justiţie şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pronunţată în recurs în interesul legii).
Se mai arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziţii legale, apreciind că recurenta nu deţine niciun bun sau o speranţă legitimă deoarece nu este în posesia unei hotărâri irevocabile care să-i constate dreptul de proprietate.
Exproprierea imobilului prin Decretul nr. 405/1986 fără nicio despăgubire, aspect necontestat de apelanta P.M. Bucureşti prin motivele de apel este considerată de lege abuzivă fără a mai fi necesară altă dovadă.
În condiţiile în care apelanta P.M. Bucureşti nu a invocat în apel nicio critică referitoare la reţinerea de către instanţa de fond a împrejurării că nu s-au achitat despăgubiri ca urmare a Decretului de expropriere 405/1986, ci doar a criticat, prin motivul de apel, faptul că existenţa decretului de expropriere atrage inadmisibilitatea acţiunii conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 53/2007, rezultă că acest aspect al plăţii despăgubirilor a intrat în puterea lucrului judecat, el neputând fi analizat în recurs.
În concluzie, se apreciază că reclamantul are o hotărâre irevocabilă care constată că are un bun şi deci un interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat sau de a primi despăgubiri (echivalentul valoric al acestui bun).
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevăd că se poate solicita modificarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a legii sau când este lipsită de temei legal.
Criticile recurentei reclamante vizează, în esenţă, greşita aplicare şi interpretare a art. 315 C. proc. civ., a art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a deciziei Curţii Constituţionale nr. 88/2004 a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. şi a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Susținerile recurentei reclamante în sensul că instanța ar fi încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., prin reanalizarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare faţă de dispoziţiile O.G. nr. 94/2004 nu pot fi primite. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prevăd obligativitatea pentru instanţa de trimitere de a respecta îndrumările instanţei de casare, obligaţie pe care Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată a respectat-o întocmai.
Astfel, s-a menţionat în mod expres în considerentele deciziei atacate că reiterarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii nu mai poate face obiect de dezbatere deoarece prin decizia anterioară, nr. 261/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel s-a pronunţat în sensul respingerii ei.
Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente constatând că s-a adoptat o reglementare specială în materia dedusă judecăţii, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult şi că anterior sesizării instanţei (22 martie 2007), potrivit relaţiilor depuse la dosar de Comisia Specială de retrocedare cu adresa nr. 581/ C din 04 iunie 2014, s-a reţinut că reclamanta Parohia B.V. a formulat cerere de despăgubiri privind imobilul din litigiu situat în Bucureşti str. Alexandru Locuşteanu, înregistrată sub nr. 681593/ C din 17 noiembrie 2005, soluţionarea acestei cereri fiind suspendată până la judecarea prezentului litigiu.
Astfel, s-a statuat că pentru partea de imobil vizând terenul de 297 mp identificat prin raportul de expertiză, se impune a se relua procedura administrativ stabilită de O.U.G. nr. 94/2000.
Curtea a constatat în mod legal că, prin noua Lege nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu referire la Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, dar şi la O.U.G. nr. 94/2000, articolele corespunzătoare pentru acordarea de despăgubiri din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-au abrogat, fiind introduse, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, măsurile compensatorii prin puncte.
Corect s-a dispus sub acest aspect obligarea pârâtului M. Bucureşti la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte pentru construcţia expropriată.
Drept urmare, instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al exercitării rolului activ deoarece, în virtutea caracterului devolutiv al apelului a considerat în mod corect că cererea de chemare în judecată este admisibilă în parte, cu privire la clădirile demolate, dată fiind aplicabilitatea directă a Legii nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului preluat în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, deoarece conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Criticile recurentei reclamante ce vizează încălcarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 88/2014 nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, deoarece această decizie nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecăţii. Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, neprezentând relevanţă pentru cauza pendinte dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013.
Nici susţinerile recurentei reclamante privind încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., coroborate cu art. 6 alin. (1) din Convenţie, art. 21 din Constituţie şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 (pronunţată în recurs în interesul legii) nu se justifică.
Pentru imobilul teren, corect s-a reţinut că, pentru a se justifica admiterea acţiunii în revendicare, trebuie clarificată noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., care trebuie să fie actual şi efectiv, iar dreptul de proprietate să fi fost reconfirmat, analiză pe care instanţa de apel a efectuat-o, considerând că prima instanţă în mod corect a respins acţiunea în revendicarea terenului, dar în mod greşit a admis cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul de 297 mp şi a concluzionat că se impune acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru construcţii şi continuarea procedurii administrative în faţa Comisiei speciale de retrocedare, pentru terenul în litigiu.
De altfel, după adoptarea Legii nr. 165/2013, C.E.D.O. a validat în jurisprudenţa sa (hotărârea din cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014) măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat „termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii”.
Totodată, având în vedere marja de apreciere a S.R. şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, Curtea a considerat că „Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor”.
Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia B.V. împotriva deciziei nr. 381/ A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta Parohia B.V. împotriva deciziei nr. 381/ A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 271/2015. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 343/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
