ICCJ. Decizia nr. 343/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 343/2015

Dosar nr. 47551/3/2012

Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2012, reclamantul P.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin M.F.P. şi A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că din titlul de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008 (in cuantum de 4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 i-a fost valorificată doar suma de 2.894.576,88 lei, prin conversie în acţiuni la F.P.; să se constate că mai deţine împotriva Statului Român o creanţă de 1.850.631,21 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 1.850.631,21 lei, reprezentând creanţa deţinută de acesta împotriva Statului Român în baza Deciziei emise de C.C.S.D. nr. 3053 din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul său după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acţiuni la F.P., conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 a C.C.S.D., în favoarea reclamantului a fost emis titlul de despăgubire în cuantum de 4.745.208,09 lei.

Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi normele de aplicare, reclamantul arată că putea exercita două opţiuni pentru valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv să opteze pentru emiterea de titluri de valoare pentru partea din titlu de despăgubire de până la 500.000 lei şi pentru diferenţă, să opteze pentru emiterea de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P.; a doua variantă era aceea de a opta direct doar pentru titluri de despăgubire, în vederea emiterii de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P.

Reclamantul a mai învederat că procedura anterior descrisă era total ineficientă, întrucât în lege nu sunt prevăzute termene certe pentru soluţionarea cererilor de opţiune şi emiterea a titlurilor de plată, dar şi având în vedere că s-a prevăzut că plăţile se vor face în funcţie de disponibilităţile băneşti ale A.N.R.P.

S-a arătat de către reclamant că acesta a optat doar pentru emiterea de titluri de conversie în acţiuni la F.P..

Urmare a acestei opţiuni, prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., s-a emis în favoarea reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 4.745.208 acţiuni la F.P.

Conversia a fost efectuată având în vedere valoarea nominală pentru o acţiune, respectiv 1 leu (valoarea impusă de legiuitor prin dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 247/2005, teza a doua, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din actul constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. 1581/2007); în plus, la momentul emiterii titlului de conversie, nu erau finalizate formalităţile de listare la bursă a F.P.

La data de 16 decembrie 2010 C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacţionare pe B.V.B. a acţiunilor F.P.. Acestea au putut fi tranzacţionate pe piaţa reglementată începând cu data de 25 ianuarie 2011, iar valoarea iniţială de tranzacţionare era de 0,61 lei/acţiune.

Reclamantul a evidențiat existenţa unei diferenţe de valoare între acţiunile F.P. la care s-a făcut conversia titlului de despăgubire şi valoarea reală a acestor acţiuni, modalitatea de valorificare a titlului de despăgubire prin conversie pentru acţiuni ale F.P. fiind cea prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Prin dispoziţiile acestui act normativ (astfel cum a fost modificat), ca şi prin normele de aplicare a legii, s-au stabilit două etape distincte ale acestui proces de despăgubire: prima vizează constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, evaluarea proprietăţii deposedate abuziv şi emiterea titlului de despăgubire şi cea de-a doua, care vizează valorificarea titlurilor de despăgubire, aceasta din urmă reprezentând finalitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, respectiv despăgubirea efectivă a persoanei îndreptăţite, persoana care, după prima etapa, deţine un titlu constatator al unei creanţe împotriva Statului Român.

Se invocă dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, conform cărora titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi.

Astfel, din momentul în care sunt emise titlurile de despăgubire şi acestea nu sunt atacate în instanţa, deţinătorul acestor titluri deţine o creanţă împotriva Statului Român.

Prin dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate posibilităţile de valorificare a acestor titluri de despăgubire, ceea ce, în opinia reclamantului reprezintă o îngrădire a dreptului de dispoziţie cu privire la creanţă.

Pe de altă parte, se arată că opţiunea pentru emiterea titlurilor de conversie pentru acţiuni la F.P. a dat naştere şi problemei valorii acţiunilor F.P. la care se face conversia.

Acest aspect a fost reglementat prin dispoziţiile art. 18⁷ şi art. 18⁸ din Legea nr. 247/2005, dispoziţii care aveau la baza concepţia că F.P. va fi admis la tranzacţionare pe o piaţa reglementată şi astfel se va putea stabili o valoare reală, dictată de piaţă, a fiecărei acţiuni a F.P.

S-a mai precizat că, deşi F.P. a fost înfiinţat încă din anul 2005, admiterea la tranzacţionare a fost întârziată, astfel că a fost nevoie ca legiuitorul să stabilească prin dispoziţiile art. 18⁷ alin. (1) din Legea nr. 247/2005 teza a doua, că până la momentul admiterii la tranzacţionare a acţiunilor F.P., conversia se va face la valoarea nominală a acţiunilor, valoare de 1 leu/acţiune (conform dispoziţiilor art. 7 pct. 1 din actul constitutiv al F.P., aprobat prin H.G. nr. 1581/2007).

Aceasta valoare nominală a fost stabilită de legiuitor la momentul adoptării actului constitutiv printr-un act de voinţă propriu al acţionarului unic iniţial, Statul Român, însă această valoare nominală nu a avut o corespondenţă în realitatea economică, nefiind o valoare de piaţă, de tranzacţionare.

În consecinţă, Statul Român şi deţinătorul titlurilor de despăgubire, (adică debitorul şi creditorul obligaţiei rezultând din titlul de despăgubire), se supuneau cererii şi ofertei din piaţă, care stabilea valoarea acţiunilor F.P.

În mod neîndoielnic, această valoare putea fluctua, astfel încât era posibil să fie favorabilă oricărei părţi a raportului obligaţional şi putea aduce avantaje mai mici sau mai mari deţinătorului de titluri de despăgubire.

Însă, în condiţiile în care s-a stabilit că valoarea acţiunilor la care se face conversia este valoarea nominală, respectiv 1 leu pe acţiune, deţinătorii titlurilor de despăgubire au fost „forţaţi” să accepte aceste condiţii de valorificare a titlurilor deţinute, la această valoare, care nu avea corespondenţă în valoarea de piaţă şi care contravenea voinţei legiuitorului la momentul conceperii procedurii de stabilire şi acordare a despăgubirilor.

Faptul că valoarea de 1 leu pe acţiune era total diferită de valoarea reală de piaţă, rezultă şi din aceea că valoarea de tranzacţionare la momentul primei zile de tranzacţionare a acţiunilor F.P., a fost de 0,61 lei, aceasta fiind valoarea reală la momentul tranzacţionării; pe de altă parte, această valoare a fost cea mai mare valoare de tranzacţionare a acţiunilor până în prezent, acţiunile oscilând între 0,4 şi 0,6 lei/ acţiune de la momentul listării şi până în prezent.

Având în vedere că situaţia conversiei anterior listării a apărut din culpa exclusivă a Statului Român, care nu a îndeplinit formalităţile de admitere la tranzacţionare, reclamantul a apreciat că valoarea reală a acţiunilor la care s-a făcut conversia anterior listării F.P. la Bursa de Valori Bucureşti, este valoarea din prima zi de tranzacţionare, primul moment în care acţiunile puteau fi liber valorificate de deţinătorii lor.

Plecând de la aceasta premisă, rezultă că fiecare leu din titlul de despăgubire a fost convertit într-o acţiune a F.P., care, deşi la valoarea nominală era de 1 leu, în realitate, aceasta era de 0,61 lei, ceea ce presupune că din fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost valorificată o valoare de 0,39 lei.

S-a mai învederat că titlul de despăgubire reprezintă un act constatator al unei creanţe deţinute de beneficiarul titlului de despăgubire împotriva Statului Român şi,,un bun” în înțelesul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în condiţiile în care Statul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a acestei creanţe în integralitate şi, în consecinţă, lipseşte parţial de efecte titlul de despăgubire, se ajunge la un nou abuz al statului, prin încălcarea dreptului de proprietate asupra acestui titlu de despăgubire (drept de creanţă).

Reclamantul a invocat aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

O, în cazul de faţă, prin faptul că a fost obligat prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 să accepte valorificarea creanţei de 4.745.208,08 lei prin conversie în acţiuni la F.P., la valoarea nominală a acestora, (la momentul primei zile de tranzacţionare acţiunile având cea mai mare valoare - de 0,61 lei/acţiune) s-a produs o încălcare a dreptului său de proprietate decurgând din creanţa deţinută împotriva Statului Român.

Această valorificare obligatorie a avut drept consecinţă neîndeplinirea integrală de către debitorul Statul Român a obligaţiei de plată a creanţei rezultând din titlul de despăgubire deţinut de reclamant, întrucât, prin conversie, a fost îndeplinită de către debitor numai obligaţia de plată a sumei de 2.894.576,88 lei.

În concluzie, cu toate că prin titlul de conversie emis prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 s-a stabilit valorificarea în totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008, în fapt, s-a valorificat doar suma de 2.894.576,88 lei, astfel încât, reclamantul pretinde că deţine în continuare, în baza titlului sau de despăgubire, o creanţă împotriva Statului Român în cuantum de 1.850.631,21 lei, respectiv diferenţa dintre creanţa din titlul de despăgubire şi valoarea reală acţiunilor F.P. care au făcut obiectul conversiei prin titlul de conversie din 22 octombrie 2008.

Reclamantul a mai învederat că la momentul manifestării opţiunii de emitere a titlului de conversie a fost obligat, în baza art. 18³ din Legea nr. 247/2005, să predea către A.N.R.P., în original, decizia prin care a fost emis titlul de despăgubire, anume Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D., înscrisul care constata creanţa sa împotriva Statului; ca atare, în urma emiterii titlului de conversie nu mai deţine niciun înscris care să ateste existenţa unei creanţe împotriva Statului Român, fiind obligat să predea originalul înscrisului constatator al creanţei, deşi obligaţia de plată nu a fost stinsă în întregime.

În opinia sa, singura cale de recunoaştere a existenţei acestei creanţe este pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să consfinţească existenţa dreptului de creanţă împotriva Statului Român pentru suma de 1.850.631,21 lei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1091 C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile Actului Constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007.

La data de 11 noiembrie 2013, reclamantul P.M. a depus la dosar cerere de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate faptul că prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,09 lei) a fost doar parţial valorificat, anume pentru suma de 1.423.562 lei, prin conversie în acţiuni la F.P.; să se constate că acesta mai deţine împotriva Statului Român o creanţă de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 3.321.646,09 lei, reprezentând creanţa deţinută de acesta în baza deciziei emise de C.C.S.D. nr. 3053 din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acţiuni la F.P. conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008, emisă de A.N.R.P. şi valorificarea efectivă a acţiunilor prin cesiune către terţi; cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a precizat că această majorare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată s-a efectuat prin raportare la faptul ca a înstrăinat acţiunile dobândite prin conversia ce a avut loc conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008 la preţul de 0,30 lei/acţiune, depunând documente doveditoare în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 2022 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a apreciat următoarele:

Primele două capete de cerere nu constituie veritabile solicitări ale reclamantului, cu privire la care instanța să se pronunțe în mod distinct. Astfel, s-a constatat că reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor (acțiune în realizarea dreptului de creanţă pretins de reclamant), urmând ca, în cazul admiterii acțiunii, în cadrul considerentelor sentinței, să se constate faptul că din titlul de despăgubire nr. 3053/14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, i-a fost valorificat doar parţial, prin conversie în acţiuni la F.P. în sumă de 1.423.562 lei; totodată, s-a solicitat să se constate că reclamantul mai deţine împotriva Statului Român o creanţă de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.

În caz contrar, primele două capete de cerere (în constatare) ar fi inadmisibile, întrucât reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului de creanţă menționat, valorificată prin cel de-al treilea capăt de cerere.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, nu asigură o despăgubire efectivă a persoanelor cărora li s-au preluat abuziv imobilele, invocând culpa Statului Român prin listarea la bursă cu întârziere a F.P. şi, ca atare, reclamantul solicită obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumelor reprezentând echivalentul prejudiciului suferit.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că pârâtul Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, în baza dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar şi având în vedere argumentele reclamantului din cererea de chemare în judecată, precum şi invocarea prevederilor C. civ., a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului (care, în opinia reclamantului, înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005).

În această situație, au fost considerate ca nerelevante susţinerile pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin au fost invocate dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi efectele Deciziei nr. 27/2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit cărora nu are atribuţii în emiterea titlurilor de despăgubiri, a titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie, precum şi pentru plata despăgubirilor.

De asemenea, au fost înlăturate ca neîntemeiate şi susţinerile pârâtului Statul Român prin M.F.P. referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, întrucât reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor în altă modalitate decât cea reglementată de legea specială (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), ci a susţinut că atitudinea culpabilă a pârâtului constă în tergiversarea listării la bursă a F.P., cu consecința scăderii valorii acțiunilor deținute de acesta, ceea ce a determinat vânzarea acestora la o cotaţie inferioară celei de 1 leu/acțiune şi, implicit, încasarea unor sume de bani inferioare valorii creanței garantate asupra statului.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca fiind admisibilă cererea de faţă şi, în plus, că nu se circumscrie ipotezei avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D. în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului P.M. şi a numitului C.N., în cuantum total de 9.490.416,17 lei.

Pentru suma de 4.745.208,09 lei, în favoarea reclamantului a fost emis de către A.N.R.P. titlul de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, reprezentând un număr total de 4.745.208 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.

Astfel cum a rezultat din înscrisurile emise de Depozitarul Central (depuse în copie la filele 60-63), la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul a cesionat un număr de 4.195.208 acţiuni la F.P., primind de la cesionar contravaloarea acţiunilor, la preţul de 0,30 lei/acţiune. Așadar, prin vânzarea unui număr de 4.195.208 acţiuni la F.P. în cadrul B.V.B., reclamantul a obținut suma totală de 1.423.562 lei.

Prima instanţă a mai reţinut că potrivit informațiilor ce au fost făcute publice în ianuarie 2011, la momentul listării la bursă a acţiunilor SC. F.P. SA Bucureşti (25 ianuarie 2011), preţul mediu al acţiunilor a fost de 0,641 lei/acţiune.

Ca atare, prin prezenta cerere, reclamantul a susţinut că este îndreptăţit la plata sumei reprezentând diferenţa dintre suma de 4.745.208,09 lei, sumă pentru care a obţinut titlul de conversie Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 şi suma de 1.423.562 lei, ce reprezintă valoarea acţiunilor vândute prin tranzacția efectuată în cadrul Bursei de Valori Bucureşti.

Tribunalul a constatat însă că, în cauză, Statul Român, prin instituţiile sale, a respectat întocmai prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea că acţiunile F.P. au fost listate la bursă la o valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1 leu/acţiune) s-a apreciat că nu poate fi imputată Statului Român prin M.F.P.

În sensul dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a reţinut că în ceea ce priveşte valoarea nominală de 1 leu/acţiune a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. şi potrivit art. 18.7. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 - „procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. va fi suspendată de la data înregistrării la C.N.V.M. a F.P. ca societate de investiţii de tip închis şi până la data stabilită conform prevederilor alin. (2) al prezentului articol; până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală.”

În speţă, pentru suma de 4.745.208,09 lei, ca urmare a opţiunii reclamantului, acestuia i-a fost eliberat titlul de conversie din 22 octombrie 2008, prin emiterea unui număr de 4.745.208 acţiuni.

S-a reţinut însă că reclamantul avea posibilitatea de a-şi exprima opţiunea, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, ulterior momentului tranzacţionării la bursa de valori a acţiunilor F.P., când, potrivit dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, caz în care conversia se realiza în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare.

De asemenea, s-a constatat că reclamantul nu a contestat Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu toate că avea la dispoziţie această cale de atac, dacă era nemulţumit de numărul de acţiuni menţionate în titlul de conversie; în consecinţă, s-a apreciat că, în această situaţie, nu pot fi analizate în litigiul de faţă susţinerile referitoare la modalitatea de stabilire a valorii nominale de 1 leu/acţiune, criticile sub acest aspect fiind inadmisibile.

Pe de altă parte, cotaţia acţiunilor la bursă variază în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, astfel încât, chiar dacă la momentul listării acţiunilor F.P. la bursă, valoarea acestora a fost inferioară celei de 1 leu/acţiune, această împrejurare nu este imputabilă Statului Român, care nu avea posibilitatea să anticipeze evoluţia valorii acţiunilor la bursă.

În plus, reclamantul a cesionat o mare parte din acțiuni la data de 05 noiembrie 2009, anterior momentului listării la bursă a acţiunilor SC F.P. SA Bucureşti (25 ianuarie 2011), primind contravaloarea acțiunilor la un preţ de 0,30 lei/acțiune; dacă însă reclamantul ar fi vândut acțiunile în luna ianuarie 2011, la momentul listării acţiunilor F.P. la bursă, valoarea acestora de 0,641 lei/acţiune era superioară preţului obţinut de reclamant în noiembrie 2009 (0,30 lei/acțiune).

În ceea ce privește restul acțiunilor, tribunalul a apreciat că prejudiciul invocat de reclamant nu este cert, atât timp cât acesta nu a vândut toate acţiunile menționate în Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, aflându-se şi în prezent în posesia unui număr de 550.000 de acțiuni. În această situaţie, chiar dacă acesta nu fi avut posibilitatea de a încasa suma de 550.000 lei la data listării acţiunilor la bursă sau la momentul la care a vândut celelalte acțiuni, motiv pentru care a decis să nu vândă un număr de 550.000 acţiuni, în funcţie de evoluţia viitoare a valorii acţiunilor F.P., acesta va putea să le tranzacţioneze, existând posibilitatea ca, în viitor, valoarea acţiunilor să se majoreze.

Prin urmare, prima instanţă a apreciat că pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata către reclamant a sumei de 3.321.646,09 lei, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu se poate cunoaşte, la acest moment, care va fi în viitor valoarea celor 550.000 acţiuni deţinute încă de reclamant, respectiv la data la care acesta va decide să le vândă, iar pe de alta parte, Statul Român s-a conformat dispozițiilor legale şi opțiunii reclamantului, prin emiterea unui număr de 4.745.208 acțiuni, potrivit titlului de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamantul a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 387A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 privind scutirea de plata taxei de timbru, s-a respins excepţia netimbrării apelului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, întrucât s-a reţinut că, în esenţă, reclamantul a pretins recunoaşterea anumitor drepturi legate de procedurile reglementate de această lege în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist.

În raport de criticile formulate, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Prejudiciul invocat de reclamant constă în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 lei, stabilite prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, întrucât există o diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire şi valoarea lor reală (de 0,61 lei/ acțiune).

Pentru aceasta diferență de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanță împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanță.

Contrar celor reţinute de tribunal, instanţa de apel a apreciat că nu se poate ”imputa” reclamantului modul în care şi-a exercitat opțiunea între realizarea creanței prin obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei şi emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P. pentru suma care depășește acest prag, însă curtea de apel a constatat că exercitarea acestei opţiuni este lipsită de relevanţă din perspectiva soluţiei în cauza de faţă.

Astfel, s-a constatat că reclamantul şi-a fundamentat pretențiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din perspectiva C.E.D.O. pentru suma de 4.745.208,08 lei, pentru care i-a fost eliberat titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, susținând că acest drept nu s-a realizat, astfel încât i s-a încălcat dreptul asupra bunului, prin faptul că mecanismul juridic reglementat în acest scop a prevăzut o valoare nominală a acțiunii de 1 leu, nereală, de vreme ce valoarea reală a fost inferioară (cel mult 0,641 lei/ acțiune, valoarea iniţială de tranzacţionare).

Instanţa de apel a înlăturat ca nefondate criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, întrucât, în realitate, creanța recunoscută împotriva statului a fost realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acțiunilor la F.P.

Astfel, s-a apreciat că toate considerațiile referitoare la plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate prin raportare la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma de 4.745.208,08 lei a fost convertit în acțiuni la F.P.

Titlul de despăgubire inițial emis încorpora, aşa cum şi reclamantul a aratat, dreptul de creanță împotriva Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate de suma de 4.745.208,08 lei; aceste despăgubiri au fost determinate cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare (cuantumul acestor despăgubiri fiind un aspect tranșat şi care nu mai poate fi repus în discuție la acest moment).

Or, această creanță a fost convertită, transformată, realizată, ”plătită” de către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/ acțiune. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că la momentul conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, statul ”plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța recunoscută prin titlul de despăgubire.

Curtea de apel a observat că acest aspect este confirmat expres şi de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care prevede ca acțiunile la F.P. vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie şi că ”realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri.”

Prin urmare, s-a apreciat că este de necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea apelantului de persoană îndreptățită la despăgubiri, precum şi valoarea acestor despăgubirilor la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei; în plus, textul anterior menţionat prevede expres că eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/de conversie.

În consecință, s-a apreciat că prin eliberarea către reclamant a unui număr de acțiuni având o valoare ce totalizează creanța constatată şi garantată prin titlul de despăgubire, obligația statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acestuia sau dispozițiile Legii nr. 10/ 2001, ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 81/ 2007 sau alte dispoziții legale.

Instanţa de apel a înlăturat ca nefondate susţinerile apelantului în sensul că şi după emiterea acestor acțiuni statul are în continuare calitatea de debitor obligat să garanteze creanța la valoarea de 4.745.208,08 lei.

Pe de o parte, au fost avute în vedere dispoziţiile exprese ale art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anterior citate, astfel că la momentul emiterii acțiunilor în favoarea apelantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată, stinsă integral; mecanismul ulterior reprezintă cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai există vreun raport juridic între reclamant şi statul român, întrucât reclamantul urma să îşi realizeze drepturile ce decurgeau din calitatea de acționar, potrivit regulilor specifice acestei calităţi, astfel că, vânzarea acţiunilor la bursă a fost efectuată după regulile pieței de investiții.

Ca atare, la momentul la care reclamantul a devenit titularul acţiunilor la F.P., acesta nu mai deţinea vreo creanţă de despăgubire împotriva statului, iar valoarea pe piața de investiții a acțiunilor nu mai intră în obligația de garantare de către stat.

Instanţa de apel a mai constatat că statul nu şi-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acţiunilor pe piață, astfel încât creşterea sau scăderea valorii acestora decurge din jocul bursei şi este pe seama titularului lor; pe de altă parte, s-a apreciat că reclamantul nu era obligat să vândă acțiunile, fiind în interesul său şi propria sa decizie să le înstrăineze la un anumit moment.

Curtea de apel a constatat că, în realitate, reclamantul critică însuși mecanismul legal adoptat pentru realizarea acestor despăgubiri, considerând că acesta a condus pentru sine la o realizare parțială a despăgubirilor la care era îndreptăţit.

În esenţă, a susţinut că prin acest mecanism legal a fost obligat să accepte conversia titlului de despăgubire în acțiuni la F.P., dar la o valoare nereală de 1 leu/acțiune; s-a precizat că prin formularea cererii nu au fost criticate dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ci ineficienţa F.P. şi modul defectuos în care Statul Român a aplicat dispoziţiile Legii nr. 247/2005 - întârzierea în listarea la bursă a F.P. şi supraevaluarea acţiunilor F.P.; s-a invocat aplicarea prioritară a dispoziţiilor C.E.D.O.

În evaluarea acestor susţineri, instanţa de apel a constatat că acestea reprezintă aprecieri referitoare la felul în care Statul Român a înțeles să reglementeze modalitățile concrete de acordare a măsurilor reparatorii, ceea ce constituie o critică directă împotriva dispozițiilor legale, astfel încât s-a apreciat că acestea excedează atribuţiilor de analiză ale instanţei de judecată, dată fiind regula de bază a statului democratic referitoare la separația puterilor în stat.

Astfel, în ce privește opțiunea unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de dezdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la F.P., ca şi în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18⁷ alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, curtea de apel a constatat că acestea intră în atribuţiile exclusive ale puterii legiuitoare, exprimate prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005; în consecinţă, instanţa de judecată nu poate evalua corectitudinea legii şi nici nu poate proceda la ”amendarea” în vreun fel a acestor mecanisme legale pentru a ajunge la o altă soluție decât cea care decurge din aplicarea acestor texte legale.

Or, sub aspectul aplicării, instanţa de apel nu a identificat nicio încălcare a legii sub acest aspect, mecanismul de despăgubire prevăzut de lege fiind pe deplin respectat în ce-l priveşte pe reclamant. Astfel, de vreme ce pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a apreciat că nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare faţă de cele astfel recunoscute prin aceste texte (sub pretextul ca această normă nu era ”corectă”), pentru că, de fapt, pe piața de investiții nu putea fi obținut acest preț nominal de 1 leu/acțiune.

S-a mai constatat că, în concret, statul a recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie dreptul de despăgubire la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, anume la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei, iar plata acestor despăgubiri s-a făcut prin mecanismul legal reglementat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/ 2005, anume prin eliberarea de acțiuni la F.P., la valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, totalul valorii nominale a acestor acțiuni fiind de 4.745.208,08 lei.

Apelantul reclamant a susţinut însă că, de fapt, plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acțiunilor (care putea fi ”validată” pe piață era cu mult mai mică).

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că apelantul critică în mod direct faptul că la momentul emiterii acțiunilor s-a stabilit o valoare nominală de 1 leu/acțiune, prin urmare, se critică faptul că realizarea conversiei titlurilor de despăgubire în acțiuni s-a făcut cu respectarea art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin aceasta, s-a apreciat că reclamantul critică în mod direct dispozițiile legale în discuție care au prevăzut valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, contrar celor pretinse de acesta că nu critică legea însăși.

Or, în condiţiile în care apelantul nu a susţinut că aplicarea textului menţionat a fost făcută în mod greşit, ci însuşi faptul că acest text, în opinia sa, este contrar altor dispoziții legale (C.E.D.O.) şi altor drepturi (dreptul de proprietate), rezultă că acesta critică actul normativ în sine.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că reclamantul a solicitat instanței să îi acorde anumite drepturi care ar fi deduse nu din aplicarea corectă a textelor incidente, ci din înlăturarea de către instanţă a acestor norme, solicitându-se în mod irect instanţei să analizeze, să verifice şi să intervină direct asupra însuși mecanismului legal, pe care să nu îl aplice astfel cum este reglementat, critică ce priveşte în special dispoziţiile art. 18⁷ din Legea nr. 247/2005 care dispune în sensul că acțiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, astfel încât instanţa să îi acorde drepturi neprevăzute de lege, adăugând la dispoziţiile legale.

Nici aplicarea prioritară a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu permite o astfel de soluţie, întrucât potrivit jurisprudenţei instanţei europene, în cazul constatării încălcării vreunui drept sau libertăţi dintre cele prevăzute de convenţie, nu judecătorului naţional îi revine sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne, ci statului însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz).

În acelaşi timp, curea de apel a arătat că este important a se distinge între cauzele şi modalitățile în care se poate produce o încălcare a dreptului garantat de C.E.D.O., anume dacă această încălcare intervine la momentul edictării legii naţionale (neconformă cu C.E.D.O.) sau la momentul interpretării şi aplicării legii naţionale. Or, judecătorul naţional poate interveni în procesul de interpretare şi aplicare a legii naţionale - conform atribuțiilor sale, însă nu poate interveni de o asemenea manieră care să constituie o ignorare efectivă a legii naţionale, sub pretextul neconvenționalității.

Or, în cauza de faţă, apelantul pretinde ca judecătorul naţional să încalce în mod direct art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi să ”creeze” pentru cazul concret dedus judecăţii ”legea” care să guverneze acest raport juridic.

În subsidiar, instanţa de apel a constatat că prin jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat în mod constant că statelor li se recunoaşte o largă marjă de apreciere a în adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră adecvate în privința acordării şi stabilirii despăgubirilor pentru abuzurile săvârşite de regimul comunist, neexistând o obligație specifică în acest sens; încălcările constatate de instanța europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci doar nefuncționării mecanismelor adoptate.

De altfel, validarea de către C.E.D.O. a mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 (inclusiv prin acordarea de despăgubiri) a avut loc prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010); prin această hotărâre a fost stabilită în sarcina statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu ”plata” despăgubirilor sub forma acțiunilor.

În ce privește listarea la bursă cu întârziere a acţiunilor F.P., instanţa de apel a apreciat că diferența de valoare invocată de apelant nu decurge în mod necesar din această întârziere, ci din evaluarea inițială la 1 leu/acțiune.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecăţii, îndepărtându-se de la înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, s-a apreciat că reclamantul, în fapt, prin acţiunea formulată a criticat în mod direct sau implicit mecanismul de despăgubire instituit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, solicitând instanţelor de drept comun cenzurarea dispoziţiilor legale prin aplicarea cărora s-a produs o încălcare a său de proprietate.

Or, deşi s-a respins ca nefondat apelul, rezultă fără echivoc că s-a reţinut drept unic argument inadmisibilitatea acţiunii formulate, pe considerentul că se solicită cenzurarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, alte Legii nr. 247/2005 şi, în special, ale art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentul arată că, la nivel de principiu, instanţa de apel a reţinut că există o obligaţie a instanţei naţionale de a sancţiona orice încălcare a dreptului său de proprietate (obiectul sesizării prin cererea de chemare în judecată), sancţionare ce constă în aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar cu toate acestea a apreciat că o atare sancţionare, în sensul celor susţinute de reclamant, ar lipsi de efecte dispoziţiile art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage inadmisibilitatea acţiunii.

În opinia recurentului, această concluzie greşită a instanţei de apel are la bază o greşită premisă, anume, aceea că prin cererea de chemare în judecată s-a criticat întregul mecanism de despăgubire reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Recurentul susţine că nu a criticat dispoziţiile legale prin care s-a instituit acest mecanism de despăgubire, dacă acesta ar fi fost aplicat conform voinţei legiuitorului şi la termenele stabilite, întrucât doar într-un astfel de caz despăgubirea ar fi fost reală şi incontestabilă.

Dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pot da naştere unor interpretări contradictorii şi subiective cu privire la limitele controlului instanţelor naţionale (respectiv unde se finalizează „recursul intern” şi unde începe „recursul naţional în convenționalitate”), însă, în opinia recurentului, este atributul instanţelor de judecată să stabilească această limită şi să interpreteze dispoziţiile C.E.D.O. şi jurisprudența europeană, fără teama de eventuale „atingeri” aduse legislaţiei interne.

Recurentul susţine că în speţa de faţă a solicitat instanţei să verifice dacă a existat o încălcare a dreptului său de proprietate, prin modul de aplicare a dispoziţiilor legilor speciale reparatorii, având în vedere că dreptul de creanţa împotriva Statului Roman, prin efectul legii (art. 3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă un „bun” în înţelesul legislaţiei şi jurisprudenței europene, bun ce este ocrotit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale.

Or, instanţa de apel a apreciat că nu ar putea analiza dacă a existat o încălcare a dreptului său de proprietate prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi, în special, a dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că, într-o atare situaţie, s-ar ajunge la lipsirea de efecte a dispoziţiilor legale interne.

Aşadar, prin raţionamentul său, instanţa de judecată nu neagă dreptul reclamantului de a sesiza instanţele naţionale cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, însa acest drept este recunoscut doar la nivel de principiu, pentru că, practic, pentru argumentul imposibilităţii înlăturării dispoziţiilor legii interne contrare Convenţiei, instanţa nu a cercetat încălcarea sau nu a dreptului de proprietate.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, atât în accepţiunea de act normativ intern (cu referire la dispoziţiile Legii nr. 247/2005), cât şi a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., parte integrantă a dreptului intern.

Astfel, recurentul invocă o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că instanţa de apel nu a reţinut că această normă i-a îngrădit dreptul de valorificare a titlului de despăgubire, în condiţiile în care a fost obligat să accepte valorificarea lui prin conversie în acţiuni la F.P., conversie ce urma a avea loc la valoarea nominala a acţiunilor.

În ce priveşte jurisprudenţa europeană, recurentul reclamant invocă hotărârea-pilot Atanasiu şi alţii contra României, care a fost interpretată în mod greşit şi doar în parte de instanţa de apel.

În cazul supus judecăţii, curtea de apel a invocat dispoziţiile acestei hotărâri reţinând că C.E.D.O., prin pronunţarea acestei hotărâri, ar fi validat dispoziţiile legale interne în materie (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), inclusiv „plata” despăgubirilor sub forma acţiunilor.

Ceea ce omite însă instanţa de apel este cel mai important aspect, anume că prin această hotărâre, instanţa europeană a constatat faptul că F.P. este nefuncţional, motiv pentru care a dispus obligarea Statul Român să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

Pe de altă parte, instanţa de apel a omis să de eficienţă chiar constatărilor Curţii Europene din cuprinsul hotărârii-pilot (care sunt în sensul susţinerilor recurentului), anume că instanţa europeană „şi-a manifestat surprinderea cu privire la lentoarea cu care înaintează cotarea la bursă a F.P.” (parag. 227 ), în condiţiile în care acesta ar fi trebuit să fie înfiinţat şi listat încă din anul 2005.

Or, tocmai acest aspect a fost invocat de recurent prin cererea de chemare în judecată - ineficienţa F.P. şi modul defectuos în care Statul Român a aplicat dispoziţiile Legii nr. 247/2005, întârziind listarea la bursă a F.P. (Fondul fiind înfiinţat în anul 2005 şi listat la bursă abia la data de 25 ianuarie 2011).

Pe de altă parte, aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, s-a manifestat şi prin supraevaluarea acţiunilor F.P., respectiv stabilirea unei valori de 1 leu/ acţiune, în condiţiile în care valoarea de piaţă a acestor acţiuni nu a atins această valoare în niciun moment ulterior tranzacţionării la bursă.

Dacă Statul Român ar fi respectat dispoziţiile legilor reparatorii, ar fi dus la îndeplinire obligaţia de listare a acţiunilor la bursă la momentul emiterii titlului de despăgubire 3053/14 octombrie 2008, astfel încât recurentul ar fi avut posibilitatea de a-şi valorifica creanţa împotriva Statului Român, cu respectarea dispoziţiilor legale, prin conversie în acţiuni la F.P., dar nu la valoarea nominală (valoarea fără acoperire economică), ci la valoarea reală, de piaţă, stabilită de cerere şi ofertă.

Statul Român (debitor al recurentului în urma emiterii titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008), a avut deplina putere de control şi decizie cu privire la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, însă a aplicat defectuos aceste acte normative speciale cu caracter reparatoriu, încălcând dreptul de proprietate al reclamantului, obligat să accepte conversia în acţiuni la F.P., la valoarea nominală; în acest condiţii, este rolul instanţelor naţionale să constate aceste încălcări ale dreptului de proprietate, dând eficienţă reală (şi nu pur teoretică) dreptului la un recurs intern, conferit de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel (mascând motivarea respingerii apelului pentru considerentul inadmisibilităţii acţiunii) nu a analizat obiectul real al cererii deduse judecăţii, expunând trunchiat afirmaţiile sale.

Se mai arată de către recurent că s-a conformat întocmai tuturor dispoziţiilor mecanismului de despăgubire instituit de Statul Român prin legile adoptate în acest domeniu şi nu ar fi avut cum să critice acest mecanism, ci ceea ce a criticat a fost tocmai modul defectuos în care statul, în tripla sa calitate (debitor, acţionar la F.P. şi cea de legiuitor) a întârziat deplina aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, prin amânarea listării F.P. şi stabilirea măsurii pe cale legislativă, că până la momentul listării, conversia va avea loc la valoarea nominală.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 299 şi urm C. proc. civ., Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), dispoziţiile C.E.D.O. şi Protocoalelor adiţionale, Hotărârea-pilot în cauza Athanasiu şi alţii vs. România, Cauza Păduraru etc.

În termen legal, intimata pârâtă A.N.R.P. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând motivat menţinerea deciziei instanţei de apel, întrucât criticile recurentului nu sunt fondate.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

Recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea primelor două motive de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecăţii, îndepărtându-se de la înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum şi că, în realitate, deşi instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, motivarea deciziei demonstrează, în esenţă, inadmisibilitatea acţiunii pentru considerentul că se solicită cenzurarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005 şi, în special, ale art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (critică prin care se tinde a se susţine fie contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aceste două motive de recurs nu poate fi reţinut.

Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate cere modificarea unei hotărâri „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit sau vădit neîndoilenic al acestuia”.

Textul invocat presupune verificarea premisei ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie un act juridic în sens de negotium - manifestare de voinţă în sensul de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic - astfel încât, prin formularea pretenţiei concrete deduse judecăţii, instanţa de judecată să fie învestită cu o cerere care să presupună fie verificarea validităţii acelui act juridic (cerere de anulare sau în constatarea nulităţii), fie o altă cerere care să atragă o operaţiune tehnico-juridică de interpretare a clauzelor acelui act juridic (acţiune în răspundere contractuală, în interpretarea clauzelor etc.), deoarece în aceste situaţii instanţa ar putea da o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Nu cererea de chemare în judecată este actul juridic dedus judecăţii, cererea de chemare în judecată fiind forma de procedură prin care se declanşează acţiunea civilă ce are conţinutul prescris de prevederile art. 112 C. proc. civ.

Formulând critica pe temeiul acestui motiv de recurs, Înalta Curtea constată că recurentul se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operaţiunea de calificare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, iar în cazul în care atare calificare ar fi eronată ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste susţineri ale recurentului pe temeiul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, prima instanţă a calificat cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că a fost învestită cu o cerere în realizarea dreptului prin care reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata diferenţei valorice de 3.321.646,09 lei, întrucât din titlul de despăgubire nr. 3053/14 octombrie 2008 (emis pentru suma de 4.745.208,09 lei), conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008, a obţinut doar valorificarea parţială a acestuia, anume în limita sumei de 1.423.562 lei, urmare a conversiei titlului de despăgubire în acţiuni la F.P.

Se constată că referitor la temeiul juridic al cererii reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a invocat dispoziţiile art. 1091 C. civ. fără a menţiona dacă C. civ. de la 1865 sau cel actual (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile Actului Constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007, solicitând însă aplicarea prioritară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - art. 1 Protocolul 1.

Referitor la acelaşi aspect, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul invocat de reclamant constă în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 lei, stabilite prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, întrucât există o diferenţă între valoarea nominală a acţiunilor ce i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire şi valoarea lor reală.

Pentru aceasta diferenţă de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanţă împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanţă.

În sfârşit, prin prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentul invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia 27/2011 a Înaltei Curte de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), dispoziţiile C.E.D.O. şi Protocoalelor adiţionale, Hotărârea-pilot în Cauza Athanasiu şi alţii vs. România, Cauza Păduraru etc.

Calificarea cererii de chemare în judecată este o operaţiune logico-juridică prin care se determină dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Înalta Curte constată că niciuna dintre instanţele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic de analiză a cererii de chemare în judecată, însă din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum reclamantul a solicitat şi în acord cu finalitate urmărită de acesta.

Prin urmare, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (potrivit recalificării date de instanţă).

Totodată, se constată că fie că a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fie pe dispoziţiile art. 13 din Convenţie rap. la art. 1 din Protocolul 1, cererea de chemare în judecată este de natura celor enumerate în teza a II-a a Deciziei nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit căreia: „A cţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceasta convenţie, sunt inadmisibile.”

Având în vedere însă că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a fost respinsă la prima instanţă şi că niciunul dintre pârâţii cauzei nu a formulat apel incident prin care să provoace controlul judiciar asupra soluţiei date de tribunal asupra acestei excepţii, Înalta Curte reţine, că în această etapă procesuală, această excepţie nu poate fi reapreciată, dezlegarea dată de tribunal acesteia fiind deja intrată sub autoritatea de lucru judecat.

O excepţie de ordine publică poate fi invocată de părţi sau din oficiu pentru prima dată în orice fază procesuală, însă, odată ce a fost invocată, soluţia dată asupra acesteia (şi chiar nesoluţionarea excepţiei) nu poate fi readusă în dezbatere în căile de atac decât prin promovarea căii de atac de către partea care are interes să susţină o astfel de critică, limitare ce este opozabilă şi instanţei.

Faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât (astfel cum va rezulta şi din analiza criticilor încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanţa de apel a analizat pe fond pretenţiile reclamantului, în mod legal nereluând în dezbatere chestiunea admisibilităţii cererii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză s-a reţinut deja admisibilitatea cererii, astfel încât, necesitatea evaluării criticilor formulate şi în legătură cu fondul pretenţiilor recurentului, susţinute pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este premisa de la care se va porni.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte constată că în temeiul art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea recurentului reclamant, în baza Deciziei nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D., s-a emis de către A.N.R.P titlul de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 - pentru un număr de 4.745.416 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu/acţiune.

Din acest număr total de acţiuni recurentul reclamant, la 5 noiembrie 2009, a cesionat 4.195.208 acţiuni (filele 60-63 dosar primă instanţă), în schimbul cărora a primit de la cesionar suma de 1.423.562 lei, preţul de cesionare fiind de 0,30 lei/acţiune.

Prejudiciul pe care recurentul reclamant îl pretinde în cauza de faţă constă în diferenţa dintre suma de 4.745.416 lei pentru care i s-a emis titlu de despăgubire şi suma de 1.423.562 lei la care a fost posibilă valorificarea a 4.195.208 acţiuni (un rest de 550.000 acţiuni fiind în continuare în posesia sa) la data de 5 noiembrie 2009, înainte de listarea la bursă a F.P. (25 ianuarie 2011); astfel cum s-a reţinut, chiar şi la prima listare la bursă valoarea acţiunilor a fost de 0,641 lei/acţiune, iar nu la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, potrivit titlului de conversie.

Această valoare nominală de 1 leu/acţiune a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007 şi potrivit art. 18⁷ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.

Prin urmare, reclamantul a pretins că urmare a emiterii titlului de despăgubire pentru suma de 4.745.416 lei conform Deciziei nr. 3053 din 14 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmat de titlul de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P, în baza opţiunii sale, pentru un număr de 4.745.416 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, este titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de protecţie al art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În litigiul de faţă, pretinde, în esenţă, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut, că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcţionarea în timp util a F.P. şi nu a asigurat valorificarea acţiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, având în vedere că acţiunile la F.P. au fost cotate sub această valoare (0,641 lei/acţiune) încă de la prima zi de tranzacţionare (25 ianuarie 2011).

Or, în condiţiile în care, în ce-l priveşte pe recurent, procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanţa sa împotriva statului) şi ulterior, titlul de conversie prin care a primit acţiuni la F.P., în mod legal instanţa de apel a constatat că recurentul şi-a realizat integral dreptul de creanţă la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, aşadar, a unui număr de 4.745.416 acţiuni la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 4.745.416 lei.

Ca atare, şi obligaţia corelativă a statului s-a stins conform celor expres prevăzute de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de F.P. determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri.”

În consecinţă, recurentul nu poate afirma o „ingerinţă” în respectarea dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană.

Ulterior dobândirii acestor acţiuni de către cel îndreptăţit, creşterea sau scăderea valorii acţiunilor ţine de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de capital, care, implicit comportă şanse de câştig, dar şi riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piaţa bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent şi Statul Român.

Mecanismul de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 989 a fost reglementat, în principal, prin Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, regula fiind restituirea în natură, iar dacă restituirea în natură nu era posibilă, măsurile reparatorii se stabileau în echivalent; una dintre aceste măsuri de restituire în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 era şi cea a despăgubirilor acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; aceste despăgubiri puteau consta în despăgubiri în numerar, în limita a 500.000 lei, conform O.U.G. nr. 81/2007 (dacă titularul opta pentru aceasta) ori în acţiuni la F.P. (integral sau diferenţa dintre valoarea despăgubirilor şi plafonul valoric în limita sumei de 500.000 lei).

Nefuncţionalitatea F.P. şi întârzierea listării la B.V.M. a acestuia au constituit cauzele a numeroase condamnări ale României de către C.E.D.O., întrucât echivalau cu neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiei asumate de stat în sensul despăgubirii efective a celor îndreptăţiţi potrivit mecanismului adoptat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acestea culminând cu pronunţarea Hotărârii-pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010.

Având în vedere că recurentul invocă garanţiile art. 1 Protocolul 1 şi se prevalează inclusiv de această cauză a Curţii europene, este util a se preciza că î n paragr. 180 - 183 din hotărâre, Curtea a concretizat posibile „ingerinţe” în dreptul la respectarea bunurilor, în contextul legislaţiei din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorităţii locale competente prin care i se recunoaşte părţii interesate un drept la reparaţie („interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea şi Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22, 27 mai 2010) - paragr. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol ( Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).

Astfel cum se poate constata, î n oricare dintre situaţii, „ingerinţa” este generată de neexecutarea obligaţiei asumate de Stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea 247/2005), sens în care în paragr. 189, Curtea statuează că: „Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege”, în timp ce în parag. 235 şi 236, Curtea apreciază:

„Refundamentarea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.

Ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.”

Urmare a obligaţiilor stabilite în sarcina Statului Român prin procedura hotărârii-pilot, ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ care a făcut obiect de analiză a Curţii europene în Cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.

Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată şi la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esenţiale nici in privinţa modului de eşalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât şi de multitudinea de cereri.

Totodată, prin Hotărârea din Cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv şi accesibil, şi, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că, în antrenarea garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, recurentul susţine ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor în urgentarea listării la bursă a acţiunilor la F.P., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală.

În mecanismul de aplicare a Convenţiei europene, a Protocoalelor sale adiţionale ca şi a jurisprudenţei C.E.D.O., judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile litigante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei „ingerinţe” din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O.) şi care nu a trecut testul de proporţionalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenţiei.

Drept urmare, odată ce s-a constatat în mod legal de instanţele de fond că în situaţia de fapt dedusă judecăţii dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 18⁷ din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea nr. 165/2013), recurentul reclamant neindicând în concret vreun alte text din conţinutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră), Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva Deciziei nr. 387/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 342/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 349/2015. Civil. Partaj judiciar.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 342/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 349/2015. Civil. Partaj judiciar. Grăniţuire. Recurs ICCJ. Decizia nr. 350/2015. Civil. Drepturi băneşti. Recurs ICCJ. Decizia nr. 363/2015. Civil