ICCJ. Decizia nr. 40/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 40/2015

Dosar nr. 6220/30/2012

Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 6220/30/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad şi Primarul Comunei Cenad în contradictoriu cu pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL Dumbrăviţa, s-a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor şi pârâta reclamantă, în calitate de executant, a fost obligată pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, s-a respins în rest acest petit ca neîntemeiat, s-a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că între părţi a fost încheiat contractul de lucrări din 22 martie 2010, reclamanta pârâtă în calitate de achizitor şi pârâta reclamantă în calitate de executant şi având ca obiect executarea construcţii „Casă de cultură Cenad” într-un termen de 6 luni începând cu data menţionată în ordinul de începere al lucrărilor, cu un preţ de 3.063.653 lei inclusiv TVA, precum şi mai multe acte adiţionale prin care s-a prelungit succesiv termenul de execuţie al lucrărilor.

Fiind chemată să constate rezilierea de drept a contractului încheiat de părţi, instanţa de fond a constatat că potrivit art. 27.3 din contract, în cazul neexecutării obligaţilor din culpa executantului, acesta se desfiinţează de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără nici o formalitate prealabilă.

Această clauză reprezintă un pact comisoriu de ultim grad care drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului şi cum în speţă, expertul a concluzionat că începând cu data de 23 decembrie 2011 pârâta reclamantă nu a mai efectuat nici o lucrare la obiectivului contractat, rezilierea de drept se impune de la sine.

Ca o consecinţă a rezilierii deplin drept, reclamanta pârâtă a solicitat obligarea pârâtei reclamante la plata unor penalităţi de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere începând cu data de 30 august 2011 şi până la data de 22 mai 2012, data rezilierii deplin drept.

Strâns legat de acest aspect dar şi cu o eventuală lipsă a culpei, pârâta reclamantă a invocat în apărare excepţia de neexecutare datorită faptului că reclamanta pârâtă nu a alocat sume de bani necesare continuări lucrărilor, apărare în legătură directă cu pretenţia reconvenţională în sensul constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale reglementate de art. 13.1 şi art. 19.

Instanţa de fond a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor şi pârâta reclamantă, în calitate de executant şi a obliga pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalităţi de întârziere deoarece pe perioada 26 decembrie 2011 - 30 martie 2012 părţile au stabilit de comun acord întreruperea lucrărilor datorită timpului nefavorabil.

În ce priveşte obligarea pârâtei reclamante la plata dobânzii legale începând cu 23 mai 2012, după constatarea rezilierii de drept a contractului, instanţa a apreciat că nu le poate acorda deoarece dobânda legală este înlăturată de clauza penală însuşită de părţi în condiţiile în care potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat şi la plata de daune interese, de se cuvine, în caz de neexecutare, daune interese care nu pot cuprinde decât dobânda legală în situaţia în care obligaţia are ca obiect o sumă oarecare conform art. 1088 C. civ. or, în condiţiile în care părţile au evaluat convenţional prejudiciul în caz de neexecutare a contractului, art. 1082 C. civ. nu poate fi aplicat.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL, solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

De altfel toate discuţiile legate de încheierea contractului s-au purtat pe modelul cadru al acestuia, iar la semnarea lui s-au adăugat aceste clauze fără ştirea administratorului societăţii apelante de la acea vreme.

Prin decizia nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei SC C.P.S.J.M.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 6220/30/2012, pe care a schimbat-o în sensul că a fost respinsă acţiunea principală a reclamanţilor privind obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 1.498,35 lei către pârâta apelantă, cheltuieli de judecată în apel.

S-a reţinut că sunt întemeiate criticile cuprinse în motivele de apel, şi anume că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit clauzele contractuale înscrise la art. 13.1 şi 13.2 din convenţia părţilor şi vizează corecta aplicare a dispoziţiilor art. 969, art. 977 şi următoarele C. civ. (1865).

Prin contractul de lucrări din 22 martie 2010, părţile au convenit executarea, finalizarea şi întreţinerea unei construcţii „Casa de cultură Cenad” de către pârâtă, în calitate de executant, în schimbul unui preţ aflat în sarcina reclamantei, în calitate de achizitor.

În cadrul clauzelor care fixează sancţiunile aplicabile pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor părţilor, prin art. 13.1 s-a convenit că „în cazul în care din vina sa exclusivă, executantul nu reuşeşte să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, atunci achizitorul este îndreptăţit de a deduce din preţul contractului, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu 0,5 % din preţul contractului pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

Tot astfel, prin art. 13.2 din contract părţile au convenit că „nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una dintre părţi, în mod culpabil şi repetat, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul de drept reziliat şi de a pretinde daune interese”.

Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, la data de 31 mai 2012 reclamanta a notificat pârâta asupra desfiinţării de drept a contractului, în cazul în care pârâta nu va relua lucrările pe şantier şi nu va finaliza lucrările până la data de 15 octombrie 2012.

Lucrările nu au mai fost puse în operă, astfel că prin acţiunea introductivă de primă instanţă reclamanta a solicitat să se constate rezilierea de plin drept a contractului de lucrări şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.309.569,91 lei reprezentând penalităţi de întârziere în executarea lucrărilor şi dobânzi legale (neprecizate).

Prima instanţă a apreciat că în cauză îşi produce efectele clauza contractuală înscrisă la art. 13.2 cu privire la rezilierea contractului şi art. 13.1 referitor la penalităţile de întârziere, considerând că toate clauzele trebuie interpretate „unele prin altele” pentru a le da eficienţă.

Curtea constată că cele două clauze sancţionatorii privesc situaţii juridice distincte şi se aplică în dreptul şi în contra părţilor în mod diferit după cum este prezentă situaţia întârzierii (nereuşitei) executării lucrărilor de către pârâtă, în termenele convenite dar cu continuitatea executării contractului sau situaţia nerespectării obligaţiilor asumate prin contract şi încetării contractului prin rezilierea de plin drept a acestuia.

Sancţiunile contractuale sunt diferite în fiecare dintre cele două ipoteze examinate.

în primul caz, contractul continuă să se deruleze, însă cu penalizarea executantului cu un procent de 0,5 % din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, valoare sau preţ pe care achizitorul îl poate reţine şi să nu îl plătească pentru lucrările efectuate sau care urmează a fi executate. Această sancţiune se repercutează exclusiv asupra preţului contractului, în defavoarea pârâtei-executant.

în cel de-al doilea caz, contractul încetează iar partea în culpă poate fi supusă la plata unor daune interese. Această sancţiune priveşte rezilierea de plin drept a convenţiei şi plata daunelor interese în sarcina părţii vinovate de ruperea raportului contractual.

Reclamanta a solicitat să se constate intervenirea celui de-al doilea caz, şi anume al rezilierii de plin drept a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă.

Invocând clauza contractuală care conţine sancţiunea rezilierii contractului, reclamanta avea dreptul de a solicita daune interese, prevăzute de aceeaşi clauză, iar nu penalităţi de întârziere de 0,5 % din preţul contractului, sancţiune specifică altei clauze sancţionatorii pentru o altă abatere contractuală.

Aplicarea penalităţilor de întârziere, ca procent dedus din preţul contractului, este posibilă pe durata executării contractului iar nu pentru rezilierea sa. Aceasta întrucât părţile au prevăzut penalitatea pentru simpla întârziere a executării contractului, iar nu cu titlu de compensaţie a daunelor interese suferite de reclamantă în caz de reziliere a contractului (art. 1069 C. civ.).

Pentru ipoteza rezilierii contractului părţile au convenit expres posibilitatea obligării debitorului culpabil de încetarea contractului la daune interese. Aceste daune interese nu se juxtapun cu penalităţile de întârziere în executarea contractului deoarece au alt izvor contractual şi se fondează pe prejudiciul suferit de partea contractantă datorită încetării contractului. De altfel, în ipoteza rezilierii contractului, executarea obligaţiilor contractuale în continuare nu mai este posibilă, cel puţin în temeiul convenţiei iniţiale a părţilor, astfel că impunerea unor penalităţi pentru întârzierea executării contractului împreună cu rezilierea contractului, potrivit celor două clauze, nu pot primi incidenţă deodată.

Valorificarea clauzei sancţionatorii privind penalitatea este posibilă, însă, în temeiul efectelor obligaţiilor contractuale, iar nu pe fondul rezilierii contractului.

Cu privire la interpretarea celor două clauze sancţionatorii convenite de părţi, instanţa de apel a considerat că interpretarea trebuie făcută după intenţia comună a părţilor. Or, intenţia comună a părţilor este neechivocă, astfel: să sancţioneze prin clauza înscrisă la art. 13.1 întârzierea dar continuarea executării contractului, cu o anumită penalitate; să sancţioneze prin clauza înscrisă la art. 13.2 neexecutarea contractului prin rezilierea acestuia şi plata daunelor interese.

Combinarea celor două tipuri de clauze, cu consecinţa creării unor sancţiuni contractuale cumulate asupra cărora părţile nu au convenit, nici expres, nici prin subînţelegerea lor, este străină instituţiei juridice a interpretării contractului.

Optând pentru rezilierea contractului, reclamanta avea opţiunea pentru obligarea pârâtei la daune interese, în mod unitar, conform clauzei convenită de părţi, iar nu pentru penalităţi de întârziere, ca o consecinţă a rezilierii contractului.

Pentru aceste considerente, cererea de chemare în judecată sub petitul obligării pârâtei la penalităţi de întârziere ca efect al rezilierii contractului este neîntemeiată.

în ceea ce privesc celelalte critici ale pârâtei apelante, instanţa de apel Ie-a considerat nefondate, astfel: nu a avut loc nici o viciere a consimţământului pârâtei, pe motiv că reprezentantul acesteia nu cunoaşte limba română. Pârâta are o sucursală în loc. Dumbrăviţa, jud. Timiş, structură societară de naţionalitate română care trebuia şi putea să-i asigure înţelegerea contractului; clauzele contractului nu sunt abuzive ci, clauze obişnuite în practica contractelor de execuţie de lucrări pe care le încheie profesioniştii operatori în acest domeniu.

împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanţii au declarat recurs.

Recurenţii susţin că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică din următoarele motive:

Contrar motivării instanţei de apel, recurenţii precizează că nu au cerut plata unor penalităţi de întârziere ca efect al rezilierii contractului, ci au formulat doua cereri distincte.

Având în vedere că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, a solicitat penalităţi de întârziere doar până la data de 22 mai 2012 în temeiul art. 13.1 din contract, şi văzând că pârâta şi-a luat toate utilajele de la locul lucrării, ceea ce dovedea faptul ce nu doreşte să continue lucrarea, la data de 11 iulie 2012 a solicitat constatarea rezilierii contractului.

Sancţiunea rezilierii contractului nu poate anula penalităţile de întârziere ce le datorează parata pentru întârzierea în derularea lucrării de peste 170 de zile anterioare datei rezilierii.

Pe de alta parte părţile pot stabili anticipat sub forma daunelor interese convenţionale aşa numitele clauze penale, întinderea despăgubirilor ce le vor suporta în cazul în care una din părţi nu - şi execută sau execută necorespunzător sau cu întârziere obligaţiile, iar daunele convenţionale pot fi stabilite şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei.

Motivarea instanţei de apel, ca nu se pot solicita penalităţi de întârziere şi ulterior rezilierea contractului, este nelegală deoarece ar duce la soluţia în care reclamanţii ar fi în situaţia să nu solicite rezilierea contractului niciodată pentru a avea posibilitatea de a solicita penalităţile de întârziere.

în ipoteza prezentată, recurenţii învederează instanţei că părţile au stabilit de comun acord întinderea daunelor interese sub forma penalităţilor de întârziere, iar instanţa nu putea să reducă sau să majoreze valoarea acestor penalităţi consimţite de comun acord de părţi.

Pe de alta parte, recurenţii arată că la data de 22 mai 2012 valoarea penalităţilor de întârziere datorate de pârâtă erau de 2.309.569,91 lei şi contravaloarea lucrărilor efectuate deja de pârâtă şi achitate de recurentă sunt în valoare de 859.202,16 lei, care depăşeau cumulat valoarea contractului care este de 3.068.653 lei, ceea ce Ie-a întărit bănuială că pârâta nu îşi va continua lucrarea la care s-a angajat.

Recurenta precizează că prin raportul de expertiza efectuat în cauză, s-a stabilit că pârâta a efectuat lucrări în valoare de 818.831 lei, iar suma achitată de recurentă este de 859.202,16 lei, iar în situaţia menţinerii soluţiei instanţei de fond, pârâta s-ar îmbogăţi fără justă cauză cu suma achitata de reclamanţi în plus faţă de contravaloarea lucrărilor efectuate. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Din analizarea criticilor formulate de recurenţi, constată că recurenţii invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Din analizarea criticilor formulate în susţinerea recursului, recurenţii critică soluţia din apel din perspectiva greşitei interpretări a clauzelor contractuale sancţionatorii convenite de părţi în contractul de lucrări din 22 martie 2010, respectiv art. 13.2 şi art. 13.1 din contractul părţilor, critici ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în ce priveşte motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., după cum se poate observa, recurenţii le-au indicat formal, fără să motiveze în drept în ce constă nelegalitatea deciziei atacate. Şi, de altfel, din modul în care au fost formulate criticile - aşa cum s-a arătat la alineatul anterior - acestea pot fi încadrate numai în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din examinarea criticilor formulate în raport de motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte că recursul este fondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Prealabil examinării motivului de recurs, înalta Curte constată că instanţele anterioare au reţinut că, cităm:

„Instanţa de fond a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor şi pârâta reclamantă, în calitate de executant şi a obliga pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalităţi de întârziere deoarece pe perioada 26 decembrie 2011 - 30 martie 2012 părţile au stabilit de comun acord din 22 decembrie 2011 întreruperea lucrărilor datorită timpului nefavorabil.

Valorificarea clauzei sancţionatorii privind penalitatea este posibilă, însă, în temeiul efectelor obligaţiilor contractuale, iar nu pe fondul rezilierii contractului.

Pentru aceste considerente, cererea de chemare în judecată sub petitul obligării pârâtei la penalităţi de întârziere ca efect al rezilierii contractului este neîntemeiată.”

Soluţia conform căreia optând pentru rezilierea contractului, reclamanta avea opţiunea pentru obligarea pârâtei la daune interese, în mod unitar, conform clauzei convenită de părţi, iar nu pentru penalităţi de întârziere, ca o consecinţă a rezilierii contractului este greşită.

Părţile au convenit în art. 13.2 din contract, că nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract de către una din părţi, în mod culpabil şi repetat, dă dreptul de a considera contractul de drept reziliat şi de a pretinde daune interese, respectiv penalităţile de întârziere care reprezintă un mod evaluare al daunelor interese - despăgubiri - această clauză trebuie interpretată prin coroborare cu cea prevăzută la art. 13.1, unele prin altele conform art. 984 C. civ.

Rezultă, aşadar, că soluţia Curţii de Apel Timişoara este în deplină contradicţie cu dispoziţiile legale mai sus evocate, dar şi cu voinţa părţilor expres exprimată contractual.

Clauza privind rezilierea de drept a contractului încheiat între părţi, reprezintă un pact comisoriu de ultim grad şi cum în speţă expertul a concluzionat că începând cu data de 23 decembrie 2011 pârâta nu a mai efectuat nicio lucrare la obiectivul contractat, în temeiul art. 969 C. civ., părţile au convenit ca urmare a rezilierii deplin drept, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere începând cu data de 30 august 2011 şi până la data de 22 mai 2011 data rezilierii deplin drept.

Dar, dacă instanţele judecătoreşti au stabilit pe baza probatoriului administrat că situaţia de fapt este contrară afirmaţiilor pârâtei, atunci concluzia firească este aceea că aceasta a nu şi-a mai continuat executarea lucrărilor, deşi părţile au încheiat acte adiţionale succesive cu privire la prelungirea termenului de finalizare a acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a interpretat greşit că cele două clauze sancţionatorii - art. 13.2 şi art. 13.1 din contractul părţilor -, privesc două situaţii juridice distincte. Sub acest aspect, în mod vădit nelegal instanţa anterioară a statuat că atâta timp cât reclamanţii au solicitat rezilierea deplin drept avea dreptul să ceară numai daune interese nu şi penalităţi de întârziere motiv pentru care decizia nr. 27 din 3 februarie 2014 este una vădit nelegală.

După cum se poate observa, motivarea instanţei de apel este lipsită de conţinut logico - juridic, deoarece face o distincţie între cele două sancţiuni contractuale, fiecare vizând o altă abatere contractuală. Este surprinzător modul de interpretare şi implicit de soluţionare a problemei de drept de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte greşita distincţie între daunele interese şi penalităţile de întârziere şi, nu numai dar viziunea falsă a acesteia că cele două clauze reglementează „ două abateri contractuale”.

Or, potrivit art. 316 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata de apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. „De asemenea, potrivit art. 294 C. proc. civ., aflat în Titlul IV, care reglementează apelul: „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Din conţinutul clauzei înserată la art. 13.2. trebuie coroborată - cum în mod corect a stabilit instanţa de fond - cu cea prevăzută la art. 13.1., respectiv unele prin altele conform art. 984 C. civ.

Desigur, trebuie de reamintit că judecătorul învestit cu soluţionarea unei pricini, având ca obiect un contract, în temeiul art. 969 C. civ., nu poate interpreta contractul părţilor decât prin perspectiva voinţei comune a acestora. A proceda în sens contrar, ar însemna destabilirea securităţii raporturilor juridice în statul de drept, şi nu numai dar, intervenţia forţată a judecătorului în asemenea pricini, ar încălca principiul forţei obligatorii a contractului şi voinţei părţilor.

Raţionamentul instanţei de apel este într-o vădită contradicţie: pe de-o parte, cu interpretarea sistematică a contractului şi cu interpretarea acestuia în favoarea debitorului; pe de altă parte, cu interpretarea literală şi gramaticală a art. art. 13.1 şi art. 13.2. din contractul părţilor.

Instanţa de apel nu a efectuat o interpretare sistematică a contractului, conform art. 982 C. civ. şi nu a interpretat prevederile art. 20 alin. (2) din Contractul de locaţiune în favoarea debitorului, conform art. 983 C. civ.

Apreciind că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităţilor şi distincţia confuză a instanţei de apel dintre daune interese şi plata penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a încălcat cele două reguli de interpretare prevăzute în mod expres în art. 982 şi 983 C. civ.: (1) regula interpretării sistematice a contractului (Art. 982 -”Toate clauzele convenţiilor se interpelează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”); (2) regula in dubio pro reo (Art. 983 - Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă”).

Din conţinutul contractului încheiat de părţile din litigiu, rezultă că atunci părţile au convenit în art. 13.2. nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract de către una din părţi, în mod culpabil şi repetat, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul de drept reziliat şi de a pretinde daune interese. în această ipoteză, în mod clar părţile au avut în vedere penalităţile care reprezintă un mod de evaluare a daunelor interese, aşa încât interpretarea acesteia se face în coroborare cu cea prevăzută la art. 13.1., adică în unele prin altele în considerarea dispoziţiilor art. 984 C. civ., adică daunele interese să fie în caz de reziliere deplin drept sunt sub forma penalităţilor de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere din preţul contractului.

Este adevărat că există o ordine a aplicării regulilor de interpretare şi că regula stabilită de art. 977 C. civ. (interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor) prevalează faţă de regula stabilită de art. 938 (in dubio pro reo), dar faţă de conţinutul clauzelor evocate şi faţă de interpretarea sistematică a contractului, apreciem că singurul înţeles al clauzei nu poate fi decât acela că daunele interese vor fi acordate sub forma penalităţilor.

Pentru toate aceste considerente, hotărârea recurată este nelegală, Curtea de Apel Timişoara nefăcând o interpretare sistematică a contractului, conform art. 982 C. civ. şi neinterpretând prevederile art. 13.1 şi art. 13.2 din contractul părţilor.

Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanţii Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad şi Primarul Comunei Cenad împotriva Deciziei nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va fi modificată decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanţii Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad şi Primarul Comunei Cenad împotriva Deciziei nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 4/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1328/2015. Civil. Constatare nulitate act.... →

ICCJ. Decizia nr. 40/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 40/2015. Civil. Pretenţii. Recurs