ICCJ. Decizia nr. 662/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 662/2015
Dosar nr. 34/1/2015
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la 05 ianuarie 2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, contestatorul P.Ş.O. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, P.G.I., M.M.C., Consiliul general al municipiului Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti, retractarea deciziei nr. 898 din 18 martie 2014 a acestei instanţe.
În motivarea căii extraordinare de atac promovate, s-a arătat că decizia menţionată se întemeiază pe o greşeală materială care a dus la o altă dezlegare în cauză decât cea corectă.
S-a susţinut că greşeala materială constă în aprecierea instanţei de recurs potrivit căreia recurenţii ar fi invocat puterea de lucru judecat a deciziei pronunţate în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 al Tribunalului Bucureşti, apărare nefondată întrucât, potrivit petitelor acţiunii anterior soluţionate, s-a cerut obligarea primăriei să răspundă reclamanţilor la notificare, precum şi obligarea la plata daunelor cominatorii calculate pe zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la primirea deciziei de restituire.
În realitate, obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006 a fost obligarea la plata de daune interese constând în lipsa de folosinţă a imobilului calculată de la data sentinţei de obligare a primăriei să răspundă la notificare până la data la care pârâta va pune în aplicare sentinţa civilă nr. 5998 din 25 octombrie 2004.
Rezultă că eroarea materială este evidentă, întrucât petitele acţiunii indicate de către instanţă în motivare sunt ale Dosarului nr. 2909/2004 şi nu ale Dosarului nr. 7767/302/2006.
Consecinţa săvârşirii acestei erori materiale a constat în respingerea puterii de lucru judecat prin raportare la o altă sentinţă decât cea avută în vedere de către recurenţi.
În situaţia descrisă, nu este vorba ca instanţa de recurs să fi interpretat diferit decizia pronunţată în Dosarul nr. 7767/302/2006, ci, pur şi simplu, de confundarea celor două decizii, ceea ce corespunde noţiunii de greşeală materială în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, modificarea deciziei atacate şi respingerea prescripţiei dreptului la acţiune iar pe fond, obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamantului pentru perioada 2002-2006.
Intimaţii nu au depus întâmpinare la dosar, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia nr. 898 din 18 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ce face obiectul contestaţiei în anulare de față, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.Ş.O., P.G.I., M.M.C. împotriva deciziei nr. 16/A din 24 ianuarie 2013 şi a încheierii de şedinţă din 06 martie 2013 (prin care s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul sentinţei) pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a reţinut în considerente că, potrivit acţiunii ce a învestit prima instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.635.467 RON reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului - retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, prin dispoziţie a primarului din 16 iunie 2009 - pe perioada 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea ca prescrisă, pentru perioada 15 ianuarie 2002-septembrie 2006 şi ca neîntemeiată, pentru perioada octombrie 2006-octombrie 2009.
Sentinţa a fost schimbată în parte în apel (prin decizia nr. 16A din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) în sensul respingerii, ca prescrise şi a pretenţiilor pentru perioada 01 octombrie 2006-05 octombrie 2006 şi admiterii în parte a acţiunii, cu obligarea pârâtului Primarul municipiului Bucureşti la plata sumei de 312.225,975 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 05 octombrie 2006-30 iunie 2009.
A reţinut instanţa de apel, că pentru perioada menţionată sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită constând în emiterea cu întârziere a dispoziţiei primarului şi în încălcarea obligaţiei negative de a nu dispune de bunurile pentru care se formulaseră cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, prejudiciul fiind reprezentat de lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al atributului ius utendi al dreptului de proprietate, iar legătura de cauzalitate fiind evidentă, câtă vreme omisiunea pârâtului de a soluţiona favorabil notificarea, corelată cu păstrarea imobilului, a generat lipsirea reclamantului de folosinţa imobilului.
În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, faţă de caracterul patrimonial al pretenţiei, de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi de data introducerii cererii de chemare în judecată, a fost menţinută soluţia de primă instanţă, constatându-se în plus, că prescripţia operează şi pentru intervalul 01 octombrie 2006-04 octombrie 2006.
Criticile pe care le-a formulat reclamantul P.Ş.O. în recurs au vizat modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, pretinzându-se admiterea în tot a acţiunii, ca efect al respingerii acestei excepţii, reţinute în mod eronat de instanţele fondului.
Prin decizia (atacată în prezent pe calea contestaţiei în anulare) s-a stabilit caracterul nefondat al acestor critici întrucât, faţă de termenul general de prescripţie reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul nu poate valorifica pretenţii constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru întreg intervalul solicitat, 15 ianuarie 2002-30 iunie 2009. În plus, Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte foştilor proprietari un drept la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă corespunzătoare perioadei de timp în care imobilele au fost în administrarea statului.
Susţinând greşita dezlegare dată de instanţa de recurs aspectului de nelegalitate referitor la prescripţia extinctivă, reclamantul a pretins, pe calea contestaţiei în anulare promovate, că aceasta ar avea la bază o eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apreciind asupra momentului de la care începe cursul prescripţiei, instanţa a reţinut greşit obiectul judecăţii anterioare (din Dosarul nr. 7767/302/2006) în care s-a pus şi s-a tranşat această chestiune. Consecinţa a fost eronata respingere a puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte data la care se naşte dreptul de a cere lipsa de folosinţă a imobilului.
Aspectul învederat de reclamant nu se circumscrie noţiunii de greşeală materială care fundamentează contestaţia în anulare, pentru a permite retractarea unei hotărâri irevocabile.
Astfel, pentru a face posibilă reluarea unei judecăţi finalizate irevocabil, este necesar ca greşeala de ordin formal (în speţă, confundarea obiectului şi efectelor a două hotărâri pronunţate anterior) să fi fost determinantă în adoptarea soluţiei, condiţie neîndeplinită în cauză.
Este real că reclamanţii s-au prevalat de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 412 din 26 martie 2007 pronunţate în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru a pretinde că s-a stabilit jurisdicţional că nu era născut dreptul la acţiune pentru lipsa de folosinţă a bunului până la momentul emiterii dispoziţiei primarului (aşa încât prescripţia nu putea începe să curgă anterior acestui moment).
Înlăturând susţinerea acestora, instanţa de recurs a reţinut lipsa de relevanţă a celor pretinse întrucât „potrivit petitelor acţiunii soluţionate, instanţa a dispus obligarea Primăriei municipiului Bucureşti să răspundă reclamanţilor la notificarea din anul 2001 şi a respins cererea de obligare la plata daunelor cominatorii”.
Chiar dacă a fost indicat greşit obiectul judecăţii anterioare - care a fost de obligare la despăgubiri pentru neexecutarea unei hotărâri, iar nu de obligare la soluţionarea notificării - această eroare nu a fost una determinantă în adoptarea soluţiei pentru a putea justifica promovarea contestaţiei în anulare.
Pe de o parte, decizia nr. 412 din 26 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 7767/302/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu reţine (pentru a se opune efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat) că n-a început să curgă prescripţia extinctivă pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ci doar că aceasta nu e stabilită ca datorată, câtă vreme hotărârea anterioară - pronunțată în Dosarul nr. 2909/2004, pentru a cărei neexecutare reclamantul a cerut despăgubiri - nu făcuse decât să oblige la soluţionarea notificării, fără a arăta în ce modalitate (adică, nu se dispusese restituirea bunului, pentru a se putea pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a acestuia); de asemenea, prin aceeaşi sentinţă, se dispusese obligarea pârâtului la amendă în folosul statului, conform art. 5803 C. proc. civ., pentru întârziere în executarea obligaţiilor.
Prin urmare, chiar dacă a indicat greşit obiectul judecăţii Dosarului nr. 7767/302/2006 - făcând trimitere, în realitate, la cel în care a fost pronunţată hotărârea a cărei neexecutare a reprezentat cauza promovării cererii în dosarul menționat - instanţa de recurs nu a săvârşit din acest motiv o greşeală materială esenţială întrucât, oricum, nu funcţiona efectul autorităţii de lucru judecat în sensul arătat de către recurenţi.
Chiar în contextul acestei inadvertenţe, faţă de obiectul judecăţii anterioare, este corectă statuarea instanţei conform căreia în litigiul anterior nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat momentul de la care reclamanţii puteau să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului (respectiv, cum pretind aceștia, faptul că dreptul s-ar fi născut după data emiterii dispoziţiei primarului).
Pe de altă parte, lipsa caracterului esenţial al greşelii materiale, de care se prevalează contestatorii, este dată şi de împrejurarea că instanţa de recurs nu şi-a fundamentat soluţia pe simpla trimitere la obiectul Dosarului nr. 7767/302/2006, ci a realizat propria analiză şi verificare jurisdicţională, arătând de ce nu se poate considera că prescripţia a început să curgă după emiterea dispoziţiei primarului.
Astfel, s-a reţinut în considerentele deciziei atacate, că Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte în favoarea foştilor proprietari un drept la despăgubiri constând în lipsa de folosinţă pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului şi, de asemenea, că recurenţii aveau posibilitatea să promoveze acţiune în justiţie - neexistând niciun impediment de ordin juridic sau faptic de natură să le îngrădească accesul la instanţă pentru recuperarea bunului şi pentru a solicita repararea prejudiciului - aşa cum s-a statuat, de altfel, prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, dată în interpretarea şi aplicarea art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001.
Rezultă, potrivit celor arătate, că greşeala indicării obiectului judecăţii din Dosarul nr. 7762/302/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost una relevantă şi esenţială în adoptarea soluţiei, nealterând rezultatul judecăţii în aşa fel încât împotriva hotărârii irevocabile a instanţei de recurs să poată fi promovată cu succes calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
Pentru toate considerentele menţionate anterior, constatând lipsa de fundament, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., a demersului reclamantului P.Ş.O., contestaţia în anulare promovată va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de P.Ş.O. împotriva deciziei nr. 898 din 18 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 645/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 675/2015. Civil → |
|---|
