ICCJ. Decizia nr. 641/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 641/2015
Dosar nr. 4449/105/2011*
Şedinţa publică din 10 martie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea civila înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4449/105/2011 reclamanţii M.A.D. şi T.I.M. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti Prin Primar, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună retrocedarea imobilului situat în Ploieşti, str. G.D., jud. Prahova, cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au dobândit în indiviziune, prin contractul de vânzare cumpărare în anul 1980, imobilul situat în Ploieşti, str. G.D., judeţul Prahova, format din construcţia corp A având cameră, cămară, bucătărie, hol cu suprafaţa construită de 38,41 mp şi construcţia corp B având o cameră, o cămară, debara şi hol, precum şi o încăpere prăvălie cu suprafaţa de 46,38 mp, o magazie de 27 mp, imobilul de mai sus fiind situat pe un teren de 114 mp închis din 330 mp.
Au precizat reclamanţii că de la data cumpărării şi până în prezent stăpânesc imobilul şi plătesc impozite pentru acesta, dar dorind să efectueze operaţiunile administrative de intabulare, li s-a comunicat că nu pot să le facă, deoarece nu ar fi proprietarii imobilului care a fost expropriat prin Decretul nr. 235/1988.
În raport de situaţia de fapt s-a învederat că se poate constata că acel decret nu a produs nici un efect juridic asupra drepturilor părţilor, acestea stăpânind imobilul şi plătind impozitele.
Reclamanţii au menţionat că atât timp cât imobilul nu a fost expropriat, nu a fost utilizat conform decretului de expropriere şi nu a ieşit din proprietatea lor sunt aplicabile disp. art. 35 din Legea nr. 33/1994.
În temeiul art. 119 C. proc. civ. pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamanţii solicită retrocedarea imobilului situat în Ploieşti, str. G.D., în baza disp. Legii nr. 33/1994, imobilul fiind expropriat în baza Decretului nr. 235/1988. În anul 2001 a apărut Legea nr. 10 care a reglementat posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în perioada cuprinsă între 06 martie 1945 şi 22 decembrie 1989. Întrucât reclamanţii nu au uzat de prevederile acestei legi speciale în termenul prevăzut a apreciat pârâta că acţiunea în retrocedarea imobilului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 7 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1578 din 2 martie 2012, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.A.D. şi T.I.M., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti prin primar, a obligat pârâţii să retrocedeze reclamanţilor imobilul situat în Ploieşti, str. G.D., jud. Prahova cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988 şi a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 235/1988 a fost expropriat imobilul situat în Ploieşti, strada G.D., judeţul Prahova. Acest imobil a fost dobândit în indiviziune prin contract de vânzare cumpărare în anul 1980 şi este format din construcţia corp A având cameră, bucătărie, cămară, debara şi hol cu suprafaţa construită de 38,41 mp, construcţia corp B având o cameră, cămară, debara şi hol, precum şi o încăpere prăvălie cu suprafaţa de 46,38 mp, magazie de 27 mp, imobil situat pe un teren de 114 mp.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică. În acest scop, foştii proprietari vor fi notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat.
Aşa fiind, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să retrocedeze reclamanţilor imobilul situat în Ploieşti, str. G.D., jud. Prahova cuprins în Decretul de expropriere nr. 235/1988.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 82 din 14 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâţi împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa a considerat că soluţionarea prezentei cauze presupune raportarea la Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât obligaţia de analiză a incidenţei deciziei pronunţate în interesul legii revine tuturor instanţelor care analizează în viitor cauze care au acelaşi obiect cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii.
Din motivarea Deciziei nr. 53/2007 – prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în acţiunile având ca obiect imobilele expropriate în perioada 03 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 – rezultă că decizia se referă la toate situaţiile în care imobilele au fost preluate de către stat.
Pe de altă parte, instanţa a stabilit că art. 11 din Legea nr. 10/2001, deşi reglementează situaţia imobilelor expropriate, nu are în vedere şi ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea şi care nu au fost preluate efectiv de către stat, astfel că această normă nu este incidentă în cauză.
Legea nr. 10/2001 în capitolul III, privind procedurile de restituire, reglementează doar situaţia imobilelor care au fost naţionalizate şi preluate efectiv de stat, pentru că numai în acest caz foştii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 şi urm. ale Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în modalităţile menţionate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităţilor deţinătoare”, aşa cum sunt denumite în art. 21 din lege.
În prezenta cauză, instanţa a constatat că reclamanţii au păstrat posesia terenului şi au continuat să plătească impozite, astfel încât ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva unei unităţi deţinătoare, deoarece aceasta nu există, posesia aparţinându-le reclamanţilor.
Astfel, legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind inaplicabilă, singura modalitate de a redobândi şi dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziţie”, de care ei au fost lipsiţi prin actul de expropriere, este o acţiune de drept comun.
Cum în materia exproprierii, dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, s-a considerat că în mod corect instanţa de fond a apreciat că această lege este aplicabilă, câtă vreme situaţia de fapt a speţei nu este identică celei avute în vedere la pronunţarea recursului în interesul legii prin decizia invocată de către apelanţi.
Instanţa de apel a conchis în sensul că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, constatând că bunul imobil expropriat nu a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, iar lucrările nu au fost începute.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013 a admis recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti împotriva deciziei nr. 82 din 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că cercetând legalitatea dispoziţiei primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de retrocedare imobiliară întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ce a fost formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (la data de 27 mai 2011), instanţa de apel a considerat că Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii este aplicabilă doar dacă a operat preluarea efectivă de către stat în baza decretului de expropriere, nu şi în situaţia în care reclamanţii au rămas în posesia imobilului, deoarece acesta nu se regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, în măsura în care însăşi Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, nefiind întrunite cerinţele sale de aplicare, este admisibil a se recurge la normele dreptului comun şi o asemenea situaţie subzistă, într-adevăr, atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului expropriat, care a continuat să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului de proprietate, fără vreo ingerinţă din partea statului ori a unităţii administrativ – teritoriale.
Aşadar, art. 35 din Legea nr. 33/1994 – care reprezintă temeiul unei acţiuni în retrocedarea unui imobil expropriat, în condiţiile expres reglementate prin această normă – poate fi aplicabil în cazul în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere, considerat drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, dacă imobilul nu era deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 şi nici nu era întrunită vreuna dintre situaţiile de excepţie de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat.
Din cele expuse rezultă că admisibilitatea unei asemenea acţiuni depinde de situaţia de fapt concretă, privind aspecte precum exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile, în sensul exigenţelor art. 1846 şi urm. C. civ. 1864, fiind întrunit atât elementul material (corpus), cât şi cel intenţional (animus).
Instanţa de control judiciar a apreciat că, în acest caz, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de judecată trebuie să reflecte nu numai ocuparea imobilului de către proprietar, dar şi situaţia lui juridică, începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, verificându-se, în acest sens, evidenţele autorităţilor publice (fiscale, cadastrale, cartea funciară). Mai mult, instanţa trebuie să se preocupe de structura constructivă a imobilului, pentru a determina dacă eventualele modificări intervenite sunt sau nu rezultatul intenţiei autorităţilor statului de exercitare a prerogativelor de proprietar, în baza actului exproprierii.
S-a mai arătat că admisibilitatea acţiunii – implicit inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 - depinzând de stabilirea cu certitudine a situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat, verificarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, care a conchis în sensul că acţiunea este admisibilă, poate fi efectuată doar dacă din considerentele deciziei recurate rezultă starea de fapt corespunzătoare, cu referire la probatoriul relevant administrat în cauză. În caz contrar, nu este posibilă exercitarea de către Înalta Curte a controlului de legalitate al hotărârii, impunându-se casarea deciziei, în aplicarea art. 314 C. proc. civ.
S-a mai arătat că, în cadrul rejudecării, urmează a se determina situaţia de fapt, în raport de aspectele relevate prin decizie, în primul rând, situaţia juridică a imobilului – teren şi construcţie - începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca urmare a verificărilor efectuate în evidenţele autorităţilor publice, astfel cum s-a arătat în considerentele expuse anterior şi se va stabili, în acelaşi timp, dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcţie, în condiţiile în care raportul de expertiză pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanţe – întocmit într-o altă cauză – reflectă un singur corp de clădire (corpul B), urmând a se verifica regimul juridic al fiecărei componente a imobilului.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1186 din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1578 pronunţată la 2 martie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii M.A.D. şi T.I.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 poate fi aplicabil în cazul în care, chiar dacă a fost preluat de către stat printr-un act de expropriere, considerat drept o preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001, imobilul nu era deţinut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o „unitate deţinătoare”, în sensul Legii nr. 10/2001 şi nici nu era întrunită vreuna dintre situaţiile de excepţie de la această regulă, rămânând în posesia proprietarului expropriat.
S-a apreciat că admisibilitatea unei asemenea acţiuni depinde de situaţia de fapt concretă, privind aspecte precum exercitarea de către proprietarul expropriat a unei posesii utile, în sensul exigenţelor art. 1846 şi urm. C. civ. 1864, fiind întrunit atât elementul material (corpus), cât şi cel intenţional (animus). Cert este că dezlegarea dată de instanţa de recurs acestei probleme de drept este pe deplin aplicabilă în speţă pentru argumentele expuse în continuare:
În vederea soluţionării raportului juridic dedus judecăţii, pe linia deciziei de casare, s-au administrat probatorii pentru a se determina situaţia juridică a imobilului începând cu data preluării, inclusiv cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca urmare a verificărilor efectuate în evidenţele autorităţilor publice, urmând a se preciza dacă se regăsesc în materialitatea lor ambele corpuri de construcţie, cine la foloseşte în prezent şi care este regimul juridic al fiecărei componente a imobilului.
În ceea ce priveşte imobilul în litigiu care face obiectul prezentului dosar din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de ing. M.I. pe baza constatărilor efectuate la faţa locului s-a stabilit că imobilul corp A se compune din încăperile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1980 şi anume: o cameră, cămară, bucătărie şi hol în suprafaţă construită de 38,41 mp, configuraţia încăperilor şi a pereţilor-corespunzând cu releveele din planurile întocmite în 1991 şi 1994.
În continuare s-a menţionat că pereţii de rezistenta şi acoperişul sunt cele din 1980, imobilul se prezintă într-o stare tehnică necorespunzătoare, necesitând lucrări de reparaţii şi consolidări, iar în prezent el este ocupat de intimatul-reclamant T.I.M.
Mai departe s-a precizat că imobilul B se compune din încăperile prevăzute în contractul vânzare-cumpărare din anul 1980.
Totodată s-a arătat de către expert că pereţii de rezistenţă şi acoperişul au rămas din 1980, iar în prezent construcţia este ocupată de K.M. fiica intimatei-reclamante M.A.D.
În ceea ce priveşte construcţia-magazie s-a specificat că aceasta a fost din lemn şi prezenta o uzură foarte avansată, motiv pentru care în prezent nu mai există, fiind demolată, conform declaraţiei intimatului-reclamant T.I.M.
Pe de altă parte din adresa din 12 septembrie 2014 emisă de Serviciul Public Finanţe Locale al municipiului Ploieşti privind imobilul situat în Ploieşti, str. G.D. rezultă că î n perioada 14 octombrie 1985-03 martie 1994 imobilul format din clădire cu suprafaţă construită de 84.85 mp, anexa cu suprafaţa construită de 27 mp şi terenul în suprafaţă de 114 mp au figurat impuse în evidenţele fiscale pe numele T.I.M. şi F.A., conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1985.
Începând cu data de 03 martie 1994, imobilul figurează impus în baza certificatului de moştenitor din 03 martie 1994, pe numele T.I.M. şi M.A.D. În acelaşi înscris s-a specificat că T.I.M. figurează cu obligaţii fiscale de plată în suma de 1.693 RON, 15 RON reprezentând impozit teren aferent perioadei 2008-2014, 537 RON impozit clădire aferent perioadei 2010-2014, iar M.A.D. figurează cu obligaţiile fiscale achitate la zi.
De altfel, dintr-o altă adeverinţă emisă în anul 2007 de către Consiliul Local Ploieşti (din 8 iunie 2007) reiese că în evidenţele fiscale proprietari pentru imobilul din str. G.D. figurau T.I.M. şi T. (în prezent M.) A.D.
Prin urmare, din cuprinsul înscrisurilor menţionate în precedent rezultă în mod cert că reclamanţii din prezenta cauză sunt cei care folosesc în materialitatea sa imobilul în litigiu, achită taxele aferente acestuia, ambele corpuri de clădire expropriate existând în prezent în aceeaşi configuraţie ca la momentul preluării, cu excepţia unei magazii.
Având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu date de instanţa de recurs problemei de drept din prezenta cauză (vizând aplicabilitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, în acţiunile având ca obiect imobilele expropriate în perioada 03 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în situaţia în care foştii proprietari au rămas în posesia bunului), în condiţiile în care imobilul în litigiu, astfel cum s-a expus în precedent, deşi a fost expropriat, nu a fost efectiv preluat de către stat, deci nu a fost utilizat potrivit scopului exproprierii, ci a continuat să fie folosit de foştii proprietari, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi în mod corect instanţa de fond a dispus retrocedarea sa.
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, criticând soluția pentru nelegalitate, susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 35 din Legea nr. 33/1994 și ale deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
În esență, pârâții au arătat că imobilul proprietatea reclamanților M.A.D. și T.I.M. a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 235/1988, situație ce intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care permitea restituirea în natură a imobilelor sau acordarea de măsuri reparatorii.
Reclamanții aveau obligația să urmeze dispozițiile legii speciale de retrocedare și să solicite pe cale administrativă restituirea, iar în cazul refuzului, să se adreseze instanței de judecată.
După publicarea deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanțele nu mai erau îndreptățite să procedeze la aplicarea dispozițiilor de drept comun din actul normativ ce reglementează exproprierea, astfel încât o acțiune formulată în fața instanței pentru retrocedarea imobilului este inadmisibilă.
Recursul este nefondat.
Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să le analizeze din această perspectivă.
Analizând actele și lucrările dosarului se reține că esențiale pentru soluționarea cauzei sunt indicațiile obligatorii, date în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013 într-un ciclu procesual anterior, în sensul stabilirii criteriilor care determină neaplicarea la situația dedusă judecății a Legii nr. 10/2001, în raport de situația de fapt.
S-a statuat de instanța de recurs, că în măsura în care însăși Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, nefiind întrunite cerințele sale de aplicare, este admisibil a se recurge la normele dreptului comun și o asemenea situație subzistă, într-adevăr, atunci când imobilul a rămas în posesia proprietarului expropriat, care a continuat să exercite, în mod aparent, prerogativele dreptului de proprietate, fără vreo ingerință din partea statului sau a unității administrativ-teritoriale.
În rejudecare, instanța de apel a lămurit aspectele menționate, conform indicațiilor instanței de recurs și a clarificat că imobilul nu a fost, niciodată, preluat efectiv de către stat, reclamanții rămânând în posesia acestuia și figurând ca proprietari la Administrația Financiară Locală.
Astfel, reclamanții M.A.D. și T.I.M. au dobândit în indiviziune, imobilul situat în Ploiești, str. G.D., jud. Prahova, compus din construcție și teren. Ulterior, prin Decretul nr. 235/1988, imobilul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului pentru efectuarea unor lucrări publice.
De la momentul emiterii decretului de expropriere, imobilul proprietatea reclamanților nu a fost preluat efectiv, aceștia rămânând în posesia lui și plătind impozitele la Administrația Financiară. Imobilul nu a fost modificat, rămânând în aceeași formă, de la momentul cumpărării sale și până la data întocmirii expertizei tehnice de specialitate.
Or, în speță ceea ce a determinat neaplicarea Legii nr. 10/2001 este faptul că nu a existat o preluare efectivă, în sensul prevăzut de art. 11 din actul normativ arătat, de vreme ce reclamanții sunt în posesia imobilului și se comportă ca fiind adevărații proprietari, exercitând toate elementele posesiei, atât în ceea ce privește animus, cât și corpus.
Neavând loc o preluare fără titlu valabil supusă legii speciale de reparație, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Aspectele menționate înlătură aplicarea deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece motivarea acesteia se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de stat, astfel încât critica formulată de pârâți este nefondată.
Jurisprudența Înaltei Curți, atât prin decizia nr. 4122 din 27 septembrie 2013, cât şi nr. 5482 din 15 octombrie 2010, a confirmat posibilitatea formulării unei acțiuni pentru retrocedarea imobilului, în situația în care imobilul s-a aflat în posesia reclamantului de la data exproprierii și până la data formulării acțiunii.
Este adevărat că, formal, conform Decretului nr. 235/1988, statul a devenit proprietar, figurând înscris în cartea funciară, însă, în mod evident, finalitatea exproprierii nu s-a realizat, astfel încât reclamanții trebuie să aibă un remediu juridic pentru soluționarea unei situații contradictorii din punct de vedere juridic.
Astfel, se realizează nu numai accesul la justiție al părților, dar se face și aplicarea principiului ubi jus, ibi remedium.
Neaplicarea legii speciale de restituire determină incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: Dacă in termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
Conform textului menționat, acțiunea pe care o au la îndemână reclamanții este aceea prin care se solicită retrocedarea imobilului, în temeiul legii exproprierii, nu a legii speciale și anume Legea nr. 10/2001. Așa fiind, criticile formulate de pârâți, atât în apel, cât și în recurs, privind temeiul juridic al acțiunii, sunt nefondate.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea nu au fost dovedite, astfel încât instanța va respinge cererea de acordare a acestora.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi Municipiul Ploieşti prin primar împotriva deciziei nr. 1186 din 29 octombrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă M.A.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 64/2015. Civil. Expropriere. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 643/2015. Civil → |
|---|
