ICCJ. Decizia nr. 964/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 964/2015
Dosar nr. 9085/42/2003*
Şedinţa publică din 01 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 3343/2003, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. 9337/2002, reclamantul R.C.L. a chemat în judecată pe pârâtele P.J. Prahova, A.P.A.P.S. Bucureşti şi SC A. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună restituirea în natură a Fabricii de chit, ciment şi bitum, cu toate anexele şi terenul aferent, în suprafaţă de 129.857 m.p., situate în Gura Beliei, oraş Breaza, imobil aflat în patrimoniul A. SA.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, ca efect al naţionalizării prin Legea nr. 119/1948, fiind preluat de la fostul proprietar M.(M.) Gh.A., care a decedat la 24 februarie 1961, având ca moştenitoare pe soţia supravieţuitoare M.V.
Reclamantul a precizat că este moştenitorul defunctei M.V., conform certificatului de moştenitor nr. 347/1993.
A mai precizat că, în prezent, fabrica nu mai funcţionează, fiind în ruină, astfel că nu există nici un impediment la restituirea în natură.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 984 din 25 septembrie 2003, a respins acţiunea şi a obligat reclamantul la 5.000.000 lei (ROL) cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că antecesorul reclamantului a avut în proprietate F.V.H.C.I. şi nu F.C.C.B.
De asemenea, s-a reţinut că, deşi reclamantul a solicitat să i se restituie suprafaţa de 2,23 ha teren aferent fabricii, din actele depuse la dosar rezultă că autorii săi au avut în proprietate doar 5000 m.p., nedovedind, astfel, că acest teren era aferent fabricii revendicate.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu a demonstrat întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ. şi, deşi i s-au acordat numeroase termene de judecată în acest sens, nu a depus la dosar planurile topografice pentru delimitarea bunului imobil.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând reducerea onorariului de la 16.100.000 lei la 5.000.000 lei.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantul R.L.C. şi pârâta SC A. SA Bucov.
Pârâta SC A. SA Bucov, prin motivele de apel formulate, a susţinut că, în mod eronat, s-a dispus reducerea onorariului avocatului său, această măsură fiind criticată, ca neîntemeiată, raportat la complexitatea pricinii şi valoarea imobilelor, ce depăşeşte suma de patru miliarde lei.
Reclamantul R.L.C. a susţinut, prin motivele sale de apel, că, în mod eronat, nu s-a considerat dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,23 ha, întrucât, cu contractele de vânzare – cumpărare aflate la dosarul primei instanţe, a demonstrat că defunctul M. a cumpărat de la V.S. şi O.E. drepturile asupra terenurilor fabricii, clădirilor şi instalaţiilor aflate pe acesta.
De asemenea, cu contractul de vânzare – cumpărare întocmit la data de 30 martie 1920, a făcut dovada că M.A. a cumpărat suprafaţa de 5000 m.p.
O altă critică a vizat aprecierea eronată a nedovedirii dreptului de proprietate asupra fabricii de chit, ciment şi bitum. S-a susţinut că dreptul de proprietate asupra fabricii revendicate şi preluarea abuzivă a acesteia s-au dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv: Buletinul Oficial nr. 5920 din 3 octombrie 1921, cererea înregistrată sub nr. 001972/1938, devizul de inventar din 10 mai 1937, schiţa de plan a fabricii, adresa nr. 2003/1938 emisă de Ministerul Industriei şi Comerţului şi inventarul efectuat în anul 1945.
La data de 12 martie 2008, apărătorul pârâtei a învederat că reclamantul R.L.C. a decedat, solicitând suspendarea cauzei potrivit dispoziţiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., sens în care, instanţa luând act de acest fapt, a încuviinţat cererea de suspendare.
Cererea de repunere pe rol a cauzei a fost formulată la 29 aprilie 2009 de către R.M., în calitate de moştenitoare a defunctului R.L.C., aceasta depunând la dosar certificatul de deces, testamentul şi actele de stare civilă în copie.
Aceeaşi persoană a depus la dosar o cerere prin care a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 31637/299/2006 al Judecătoriei Sibiu, având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctului R.L.C., cerere încuviinţată de instanţă la data de 27 mai 2009, în raport de dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Apelanta – pârâtă A. SA Bucov, prin reprezentanţii săi legali, a formulat, la data de 28 noiembrie 2011, o cerere de repunere pe rol a cauzei şi continuare a judecăţii, întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, fiind pronunţate hotărâri definitive şi irevocabile.
La data de 28 decembrie 2011, M.C.R., în calitate de moştenitor testamentar al defunctei R.M., a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, dosarul privind dezbaterea succesiunii reclamantului, iniţial, fiind soluţionat definitiv şi irevocabil, iar ulterior, decedând şi moştenitoarea acestuia, R.M., al cărei succesor este.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2012, instanţa a admis cererile de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că s-a soluţionat irevocabil dosarul nr. 31 637/299/2006. Au fost introduşi în cauză moştenitorul testamentar al defunctei R.M., precum şi moştenitoarele R.C.I. şi C.A.M.
Prin decizia nr. 16 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta SC A. SA Bucov şi de reclamantul R.C.L., decedat pe parcursul procesului, continuat de moştenitoarea R.M., decedată pe parcursul procesului şi în drepturile căreia s-au subrogat moştenitorii M.C.R., R.C.I. şi C.A.M.
Pentru a pronunţa decizia menţionată, instanţa de apel a apreciat că toate criticile formulate sunt nefondate, întrucât prima instanţă a reţinut corect că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă cu certitudine dacă antecesorul reclamantului a avut un drept de proprietate asupra F.C.C.B., aşa cum pretinde, ci asupra F.V.C.I.
Mai mult decât atât, pe lângă acest imobil, reclamantul a solicitat să i se restituie şi o suprafaţă de teren aferentă fabricii, în privinţa căreia nu s-a făcut nici un fel de dovadă, nedemonstrându-se nici întinderea dreptului de proprietate al autorului şi nici faptul că toţi foştii proprietari şi-au vândut drepturile indivize.
Cât priveşte apelul declarat de pârâta A. SA Bucov, Curtea de apel a apreciat că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în baza cărora s-a redus onorariul de avocat, considerat nepotrivit de mare faţă de obiectul dedus judecăţii.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.C.R., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului antecesorului său în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Bucov, iar în ceea ce priveşte apelul acestei societăţi, nu s-a pronunţat în contradictoriu cu succesorii reclamantului, M.C.R., R.C.I. şi C.A.M. S-a considerat că, pentru aceste motive, se impune casarea hotărârii.
Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat nelegala reţinere a nedovedirii întinderii dreptului de proprietate şi a faptului că imobilul era în proprietatea autorului său la data naţionalizării, în condiţiile în care în G.B., în perioada menţionată a existat o singură fabrică, F. Breaza, cum apare în acte, menţionarea în documente a obiectului de activitate al acestuia fiind exemplificativă şi nu limitativă.
De asemenea, s-a reţinut că, în mod nelegal, cu ignorarea probelor de la dosar, nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului aferent fabricii şi nici preluarea de către S.R. S-a învederat că actele de vânzare – cumpărare depuse la dosar dovedesc proprietatea asupra terenului aferent fabricii, preluat de S.R. împreună cu aceasta, în temeiul Legii nr. 119/1948.
S-a criticat, totodată, decizia recurată pentru nepronunţarea asupra probei cu expertiză topografică, în condiţiile existenţei solicitării judecării cauzei în lipsă, ce nu putea avea semnificaţia că nu se susţin cererile formulate prin apel, neînlăturând obligaţia instanţei de apel de a se pronunţa asupra acestei probe.
Prin decizia nr. 7251 din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul M.C.R. împotriva deciziei nr. 16 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, conform art. 3021 lit. d) C. proc. civ., Curtea a constatat că aceasta este nefondată.
Nerespectarea condiţiei de formă a recursului, constând în semnarea cererii de recurs, sancţionată cu nulitatea, poate fi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.
Deşi, cererea de recurs înregistrată la 3 aprilie 2012 nu a fost semnată de reclamantul – recurent M.C.R., urmare a citării recurentului cu această menţiune, s-au depus la 20 noiembrie 2012, concluzii scrise prin care reclamantul a reiterat motivele de recurs, reproducându-le şi solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.
Această ultimă cerere a fost legal semnată, astfel că excepţia nulităţii recursului a fost respinsă.
Critica formulată prin primul motiv de recurs vizând nepronunţarea hotărârii în contradictoriu cu toate părţile, a fost considerată nefondată.
Interpretarea dată de recurent dispozitivului deciziei este excesivă, rezultând fără echivoc că ambele apeluri au fost respinse, efectele acestei soluţii manifestându-se în mod direct şi egal faţă de toţi participanţii la proces.
Formularea respingerii globale a apelurilor nu este de natură să vatăme vreun drept material sau procesual al niciuneia dintre părţi, cu atât mai mult cu cât, din considerentele deciziei, rezultă că s-au examinat apelurile declarate de SC A. şi de R.C.L., continuat de moştenitorii acestuia, în contradictoriu cu toate părţile.
Înalta Curte a constatat că sunt fondate criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nemotivarea înlăturării înscrisurilor depuse în ambele faze procesuale (fond şi apel) şi considerarea ca nedovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantului. S-a constatat astfel că hotărârea recurată nu a fost motivată potrivit exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind posibilă analiza legalităţii sale în recurs.
Într-adevăr, diferenţele de denumire între fabrica deţinută de defunctul M.Gh.A. şi cea a cărei restituire s-a solicitat, nu justifică prin ele însele reţinerea lipsei de identitate între cele două imobile, cu atât mai mult cu cât, prin înscrisurile depuse, se face referire la fabrica de asfalt, bitum şi praf de calcar (adresa din 15 martie 1938 a Ministerului Industriei şi Comerţului), sau la fabrica de var hidraulic, ciment şi ipsos (M. Of. din 5 octombrie 1921).
A considerat instanţa că se impune, astfel, completarea probatoriului, în sensul menţionat pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcţie a cărei restituire s-a solicitat este una şi aceeaşi cu cea naţionalizată de la autorul reclamanţilor.
La rejudecare să se pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate, prin care să se identifice imobilul teren şi construcţie şi să se stabilească amplasamentul acestuia, această probă fiind, de altfel, solicitată prin motivele de apel în condiţiile art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Solicitarea judecării în lipsă în cauză nu poate echivala cu nesusţinerea cererilor formulate prin apel şi nu înlătură obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra probelor, în speţă asupra expertizei tehnice, cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Primindu-se cauza spre rejudecare, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 9085/42/2003*.
Prin decizia civilă nr. 920 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta SC A. SA Bucov şi de reclamantul R.L.C., decedat pe parcursul procesului, continuat de moştenitoarea R.M., decedată pe parcursul procesului şi în drepturile căreia s-au subrogat moştenitorii M.C.R., R.C.I. şi C.A.M., prin mandatar R.S.M. şi R.A.O., împotriva sentinţei civile nr. 984 pronunţată la 25 septembrie 2003 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A.V.A.S. Bucureşti şi P.J. Prahova.
Curtea de Apel a reţinut că s-a impus prin decizia de casare, completarea probatoriului, în sensul menţionat pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcţie a cărei restituire s-a solicitat este una şi aceeaşi cu cea naţionalizată de la autorul reclamanţilor.
Curtea a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate, prin care să se identifice imobilul teren şi construcţie şi să se stabilească amplasamentul acestuia, însă, deşi au fost legal convocate pentru termenele din data de 17 septembrie 2013, la data de 10 iunie 2013, 24 iunie 2013, 31 octombrie 2013, 08 septembrie 2014, nici una din părţi nu s-a prezentat, iar expertiza nu s-a putut efectua întrucât imobilul a fost închiriat, iar chiriaşul nu permite accesul la imobil decât în prezenţa proprietarului.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat dezinteresul total al tuturor părţilor din cauză faţă de expertiza dispusă de instanţa de casare, astfel încât toate criticile formulate sunt nefondate deoarece nu rezultă cu certitudine dacă antecesorul reclamantului a avut un drept de proprietate asupra F.C.C.B., aşa cum pretinde sau asupra FV.C.I., dacă există două fabrici şi pe ce tarla şi parcelă sunt situate.
Reclamantul a solicitat să i se restituie şi o suprafaţă de teren aferentă fabricii, în privinţa căreia nu s-a făcut nici un fel de dovadă, nedemonstrându-se nici întinderea dreptului de proprietate al autorului şi nici faptul că toţi foştii proprietari şi-au vândut drepturile indivize.
Pentru aceste considerente, s-a constatat că apelurile nu sunt dovedite datorită dezinteresului total al părţilor, care nu s-au prezentat la cele 5 convocări făcute în vederea desfăşurării expertizei, deşi erau reprezentate de avocaţi şi consilieri juridici, iar numai administrarea probei cu acte nu a fost suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii C.A.M., M.C.R. şi R.C.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 315 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a dispus cu caracter obligatoriu completarea probatoriului pentru a se stabili dacă fabrica naţionalizată este cea pentru care s-a făcut notificarea şi a cărei restituire în natură se cere, avându-se în vedere denumirile diferite ale fabricii şi pentru identificarea exactă a acesteia iar instanţa nu s-a conformat acestei statuări cu caracter obligatoriu.
În cursul rejudecării cauzei au depus la dosarul cauzei toate dovezile (înscrisurile) pe care le-au deţinut în vederea identificării imobilului notificat şi chiar s-a încuviinţat efectuarea unei noi expertize.
Expertiza nu a fost realizată din culpa expertului care nu a efectuat expertiza „întrucât imobilul a fost închiriat, iar chiriaşul nu permite accesul la imobil decât în prezenţa proprietarului” iar instanţa a concluzionat nelegal şi netemeinic faptul că există un dezinteres pentru efectuarea expertizei iar în lipsa acestei nu rezultă cu certitudine existenţa dreptului de proprietate şi întinderea acestuia.
Potrivit dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., nu este obligatorie prezenţa părţilor la efectuarea expertizei, iar neprezentarea nu poate fi sancţionată şi apreciată ca reprezentând un „dezinteres” în condiţiile în care au depus la dosar toate înscrisurile deţinute şi au comunicat lămuriri expertului şi care avea obligaţia să efectueze expertiza.
În condiţiile în care a constatat că este împiedicată efectuarea expertizei de către conducerea unităţii deţinătoare, respectiv de către chiriaș, instanţa avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 1081 lit. d) şi h) C. proc. civ., respectiv sancţionarea acestora.
În condiţiile în care expertiza nu a fost efectuată, în mod nelegal a reținut instanţa că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra bunului notificat şi a cărui restituire se cere, în condiţiile în care înscrisurile depuse fac dovada că în localitate a existat doar o singură fabrică şi a cărui proprietar a fost autorul lor.
Recursul este fondat.
Înalta Curte a dispus, prin decizia de casare, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea înlăturării înscrisurilor depuse în ambele faze procesuale şi considerarea ca nedovedit a dreptului de proprietate al autorului.
A reţinut instanţa că diferenţele de denumire între fabrica deţinută de autor şi cea a cărei restituire se solicită nu justifică prin ele însele reţinerea lipsei de identitate între cele două imobile şi a dat indicaţii precise în sensul completării probatoriului pentru stabilirea situaţiei de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcţie a cărei restituire se solicită este una şi aceeaşi cu cea naţionalizată de la autorul reclamanţilor, prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Rejudecând cauza, instanţa de apel era obligată, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să se conformeze indicaţiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probei cu expertiză, fapt ce nu s-a realizat astfel că decizia este nelegală, situaţia de fapt nefiind lămurită pe deplin nici la acest moment procesual.
Neprezentarea părţilor la momentul convocării expertului pentru efectuarea cercetării la faţa locului nu poate fi sancţionată. Legea nu prevede cu caracter imperativ prezenţa obligatorie a părţilor, ci doar obligaţia de a da lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.
În cauză, părţile au depus înscrisuri doveditoare pe baza cărora expertul avea posibilitatea de a proceda la identificarea actuală a imobilului, cât şi a faptului dacă există identitate între imobilul care a aparţinut autorului (avându-se în vedere diferenţele de denumire) şi cel deţinut de unitatea notificată.
În condiţiile constatării imposibilităţii efectuării cercetării locale, impuse de obiectivele expertizei, urmare a închirierii imobilului şi refuzului chiriaşului de a permite accesul, instanţa avea obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art. 1082 lit. d) şi h) C. proc. civ., proba încuviinţată fiind obligatoriu să fie efectuată.
Hotărârea instanţei de apel nu este nici motivată potrivit exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind posibilă analiza legalităţii sale în recurs, în condiţiile în care instanţa nu a administrat proba cu expertiza cu caracter obligatoriu şi a reţinut că apelurile nu sunt dovedite din cauza dezinteresului total al părţilor, iar proba cu acte nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Instanţa nu a analizat înscrisurile prezentate de părţi ca reprezentând dovada dreptului de proprietate, având în vedere şi dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a legii care definesc noţiunea de acte doveditoare şi procedura de administrare a acestora.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să se conformeze dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de prima decizie de casare şi de dezlegările date prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii C.A.M., M.C.R. şi R.C.I. împotriva deciziei nr. 920 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 938/2015. Civil. Contestaţie indemnizaţie... | ICCJ. Decizia nr. 989/2015. Civil → |
|---|
