ICCJ. Decizia nr. 999/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act, expropriere, obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 999/2015
Dosar nr. 20350/3/2007
Şedinţa publică din 3 aprilie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 05 iunie 2007, sub nr. 20350/3/2007, reclamanţii D.I., N.N. şi Ț.A. au chemat în judecată pe pârâţii SC M. SA, Oraşul Voluntari prin primar şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că pârâţii nu deţin un titlu valabil de proprietate asupra suprafeţei de teren de 4.442 mp situată în Voluntari, jud. Ilfov; să constate inexistenţa în patrimoniul pârâţilor a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat; să constate existenţa în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra terenului şi să dispună, în principal, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 4.442 mp situat în Voluntari, jud. Ilfov, iar în subsidiar obligarea pârâţilor să le restituie terenul menţionat.
La data de 03 martie 2008, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu G.I., prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al Decretului Prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să se constate nulitatea absolută a exproprierii terenului în suprafaţă de 5.190 mp realizată în baza Decretului Prezidenţial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să se constate că imobilul teren în suprafaţă de 4.442 mp situat în Voluntari, jud. Ilfov, ce face obiectul prezentului litigiu, nu face obiectul legilor speciale de reparaţii - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, să se constate inexistenţa în patrimoniul pârâtelor a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat, să se constate existenţa în patrimoniul reclamanţilor şi al intervenientei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4.442 mp situat în Voluntari, jud. Ilfov şi să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul menţionat.
Prin încheierea de la termenul din 04 martie 2008, tribunalul a încuviinţat,în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta G.I. iar la termenul din 15 aprilie 2008, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului al doilea din acţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC M. SA şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor trei pârâţi.
La termenul din 16 septembrie 2008, ca urmare a decesului reclamantului Ţărăscu Alexandru survenit la data de 10 iunie 2008, au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, Ț.M., B.F. şi Ţ.V. (conform certificatului de moştenitor din 17 septembrie 2008).
Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 14 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti, cu privire la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi a respins acest capăt de cerere din acţiunea precizată şi din cererea de intervenţie în interes propriu, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. SA; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. din acţiunea precizată, formulată de reclamanţii D.I., N.N., Ţ.V., Ț.M. şi B.F., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta în interes propriu G.I.; a respins, ca inadmisibil, capătul al doilea din acţiunea precizată, întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor şi a intervenientei în interes propriu de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; au fost obligaţi reclamanţii şi intervenienta în interes propriu la plata către pârâta SC M. SA a sumei de 9.307,77 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 august 1948, de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, Ţ.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 14.850 mp situat în com. Colentina, sat. Pipera.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 septembrie 1948, de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat, I.A.Ţ. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9.900 mp, situat în com. Colentina, sat. Pipera, jud. Ilfov.
Potrivit certificatului de moştenitor din 1981, de pe urma defunctei Ţ.I. au rămas ca moştenitori D.I., I.I., Ţ.C., Ţ.A. şi N.N., iar de pe urma defunctului Ţ.C. au rămas ca moştenitori D.I., I.I., Ţ.A. şi N.N.
De asemenea, de pe urma defunctei I.I. a rămas ca unică moştenitoare intervenienta în interes propriu G.I. (născută I.I.), situaţie în care tribunalul a constatat că reclamanţii şi intervenienta în interes propriu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari, Ţ.C. şi Ţ.I.
Prin Decretul nr. 223 din 23 octombrie 1984, a fost expropriată suprafaţa de teren de 43.095 mp, în scopul realizării unei zone de siguranţă la Î.M. Bucureşti; în tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate prin Decretul nr. 223/1984, figurează D.I., I.I., Ţ.A. şi N.N., cu o suprafaţă de 5.190 mp teren expropriat, situat în Bucureşti, satul Voluntari, com. Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 08 octombrie 1998, pârâtei SC M. SA i-a fost atribuit terenul în suprafaţă de 65.095 mp situat în Bucureşti, sector 2. Astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3564 din 05 decembrie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998, emis de M.I.C. în favoarea pârâtei SC M. SA, în limita a 43.095 mp.
Tribunalul a constatat că atât cererea principală, astfel cum a fost precizată, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 4.442 mp, situat în Voluntari, jud. Ilfov.
Această instanță nu s-a pronunţat în mod distinct asupra solicitărilor reclamanţilor şi intervenientei vizând: constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1984, constatarea nulităţii absolute a acestuia, constatarea faptului că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului, constatarea inexistenţei în patrimoniul pârâţilor, respectiv a existenţei în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra acestui imobil şi constatarea că imobilul nu face obiectul legilor speciale de reparaţie, apreciind că, față de modalitatea în care au fost formulate cererile de chemare în judecată, şi de temeiul de drept invocat, reclamanţii şi intervenienta au investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).
Prin urmare, tribunalul s-a pronunţat numai cu privire la cele două capete de cerere în realizare ale acţiunii principale, astfel cum acestea au fost precizate de apărătorul reclamanţilor la termenul de judecată din 18 septembrie 2007, și anume: acţiune în revendicare în condiţiile art. 480 C. civ. şi cerere de restituire a terenului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, cu privire la aceasta din urmă fiind admisă excepţia inadmisibilităţii, potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008.
În vederea comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, tribunalul a analizat inclusiv valabilitatea titlului pârâţilor, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi a constatat că Decretul nr. 223/1984 contravenea Constituţiei din anul 1965, dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ., precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ratificată de Statul Român, acte normative care garantau proprietatea privată şi instituiau, ca unică excepţie, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, însă numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Or, în speţă, din probele administrate a rezultat că reclamanţilor şi autoarei intervenientei nu le-au fost acordate despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 5.190 mp, aşadar imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi constituţionale de la acea dată.
Având în vedere că reclamanţii şi intervenienta în interes propriu revendică suprafaţa de 4.442 mp, teren situat în str. E.I.N., iar din probele administrate rezultă că acesta este deţinut de pârâta SC M. SA (ca urmare a renumerotării imobilelor de pe str. E.I.N.), Tribunalul București a apreciat că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, fiind posesorul imobilului revendicat; în consecinţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari, reprezentat prin primar, şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, cu privire la capătul de cerere în revendicare (întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ.) a fost admisă, tribunalul reţinând că, din probele administrate, nu rezultă că aceşti pârâţi ar deţine suprafaţa de teren revendicată de 4.442 mp, situată în Voluntari, jud. Ilfov, numai pârâta SC M. SA având calitatea de posesor al terenului cu privire la care reclamanţii pretind un drept de proprietate.
Astfel, potrivit concluziilor răspunsului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul F.R., coroborate cu înscrisurile administrate în cauză (istoric de rol poştal) şi cu aspectele menţionate în raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.F., terenul deţinut în prezent de pârâta SC M. SA este situat pe str. E.I.N., în timp ce suprafaţa de 5.190 mp teren expropriat de la reclamanţi era situată (din care li s-a retrocedat o suprafaţă de 748 mp teren).
De asemenea, conform istoricului de rol fiscal al imobilului, rezultă că a figurat ca titular de rol fiscal autorul reclamanţilor şi al intervenientei în nume propriu, Ţ.C., clădirea fiind demolată în anul 1985.
Ambii experţi care au fost desemnaţi în cauză pentru efectuarea expertizelor topografice au precizat că nu se poate stabili identitatea între suprafaţa de teren expropriată de la reclamanţi prin Decretul nr. 223/1984 şi terenul deţinut de pârâta SC M. SA, astfel cum a fost restrânsă suprafaţa din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998.
Conform adresei emise de Instituţia primarului Oraşului Voluntari, terenul situat în Voluntari, a fost preluat de stat în perioada 1959-1960 astfel: suprafaţa de 22.000 mp a fost preluată prin Decretul CS nr. 362/1977 în vederea înfiinţării SC M. SA, iar suprafaţa de 43.095 mp a fost preluată în baza Decretului Prezidenţial nr. 223/1984, aflându-se în administrarea Î.M. la data de 01 ianuarie 1990.
În consecinţă, Tribunalul a constatat că reclamanţii şi intervenienta nu au făcut dovada faptului că există identitate între terenul proprietatea autorilor acestora şi terenul deţinut de pârâta SC M. SA, situat pe str. E.I.N., respectiv a împrejurării că suprafaţa de teren revendicată de 4.442 mp ar fi situată în incinta pârâtei SC M. SA. De asemenea, din probele administrate nu rezultă amplasamentul exact al terenului în suprafaţă de 748 mp, restituit reclamanţilor din suprafaţa expropriată de 5.190 mp, expertul Z.F. menţionând faptul că retrocedarea acestei suprafeţe nu s-a făcut pe baza unei expertize prin reconstituirea vechiului amplasament.
Însă, conform menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 noiembrie 1997, reclamantele N.N. şi D.I. au înstrăinat terenul în suprafaţă de 94,96 mp, situat în Voluntari, jud. Ilfov (din totalul de 748 mp, teren dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 16 martie 1995 eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti). Rezultă aşadar că terenul retrocedat în suprafaţă de 748 mp era situat pe str. E.I.N., cu toate că terenul expropriat de la reclamanţi prin Decretul nr. 223/1984, în suprafaţă de 5.190 mp, era situat, potrivit anexei decretului.
Împrejurarea că în Anexa nr. 38 a Hotărârii nr. 586 din 28 iulie 2004 emisă de Comisia Judeţeană Ilfov se menţionează suprafaţa de 4.442 mp, precum şi denumirea pârâtei SC M. SA nu dovedeşte faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat de reclamanţi şi intervenientă, atât timp cât experţii nu au putut stabili cu exactitate acest aspect.
În consecinţă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulată de reclamanţi şi intervenienta în interes propriu, a fost respinsă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins cererea reclamanţilor şi a intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată și i-a obligat pe aceştia la plata către pârâta SC M. SA a sumei de 9.307,77 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B.F., D.I., N.N., Ț.M. şi Ţ.V., împotriva sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis prin Decizia civilă nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi a trimis Tribunalului Bucureşti, spre rejudecare, cererea principală formulată de reclamanţi în contradictoriu cu SC M. SA având ca obiect revendicarea suprafeţei deţinută de această pârâtă, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză, cu supliment, întocmit în apel de expertul B.C., delimitată între pct. 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, pe schiţa anexă aflată la fila 1.204 dosar apel. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate în apel de recurenţi şi de intimata - pârâtă SC M. SA.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat că sunt nefondate criticile referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti, având în vedere că, potrivit probelor administrate atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, aceşti doi pârâţi nu sunt deţinătorii vreunei suprafeţe de teren din cea revendicată de reclamanţii şi intervenienta din prezenta cauză, și anume suprafaţa de 4.442 mp teren situat în Bucureşti.
Prin urmare, rămâne irelevant sub aspectul calităţii procesuale pasive a acestor doi pârâţi faptul că nu s-a putut determina în prezenta cauză cine ar deţine această suprafaţă de teren, atât timp cât cei doi pârâţi chemaţi în judecată nu sunt deţinători.
Cu referire la solicitarea făcută de apelanți prin concluziile orale puse în faţă curții de apel de a se constata totuși calitatea procesuală pasivă a acestor doi pârâți şi de a se soluționa în contradictoriu cu ei cel puţin cererea de constatare a calității lor de proprietari, instanţa de apel a arătat că instanța de fond nu a înțeles să soluționeze, în mod distinct, un asemenea capăt de cerere (considerând că aceasta este numai o chestiune prejudicială faţă de cererea de revendicare), iar reclamanții nu au formulat critici de apel sub acest aspect.
În ceea ce priveşte soluţia dată în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, s-a reţinut că prin probele administrate în apel (respectiv înscrisurile comunicate de Biroul de carte funciară şi raportul de expertiză, cu supliment, întocmit de expertul B.C.) a rezultat că o suprafaţă de 1.341 mp, delimitată în schiţa anexă aflată la fila 1.204 dos. apel între pct. 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, se suprapune cu terenul revendicat în prezenta cauză, fiind inclusă în terenul înscris în evidenţele de carte funciară pe numele pârâtei SC M. SA.
Expertul a arătat că restul suprafeţei de teren revendicat în cauză până la suprafaţa de 4.442 mp nu se află în deţinerea pârâtei SC M. SA.
În consecinţă, curtea de apel a constatat că s-a dovedit identitatea dintre SC M. SA şi deţinătorul terenului revendicat, pentru suprafaţa de 1.341 mp şi, deci, pentru această suprafaţă de teren SC M. SA are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la soluţia dată de tribunal în contradictoriu cu pârâta SC M. SA s-a reţinut că tribunalul, care la pag.8 alin. penultim din sentință, a menţionat că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, „fiind posesorul imobilului revendicat”, a respins această cerere ca neîntemeiată, arătând în motivare că „reclamanţii şi intervenienta nu au făcut dovada faptului că există identitate între terenul proprietatea autorilor acestora şi terenul deţinut de pârâta SC M. SA”, respectiv că nu se dovedeşte faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat, atâta timp cât experţii nu au putut dovedi cu exactitate acest aspect.
Aşadar singurele consideraţii avute în vedere de către tribunal au fost în sensul că nu există identitate între terenul revendicat şi terenul deţinut de această pârâtă, că această pârâtă nu este deţinător al terenului revendicat, chestiune care conturează lipsa legitimării pasive în cadrul cererii în revendicare, iar nu fondul acestei cereri (care presupune analiza drepturilor sau situaţiilor juridice ale părţilor pe fondul lor în sensul de a stabili ce drepturi invocă părţile, care este preferabilitatea acestor drepturi, în urma aplicării unor criterii de comparaţie sau a unor dispoziții legale care tranșează astfel de litigii), pentru ca în final să se concluzioneze preferabilitatea drepturilor unei din părţi.
Or, în cauză tribunalul nu a purces la această analiză pe fond a drepturilor deduse judecăţii, nu a analizat situaţia juridică a acestora pentru a argumenta în sensul că dreptul de proprietate şi posesia s-ar cuveni vreuneia din părţi în temeiul oricărui criteriu sau raţionament pe care l-ar fi considerat relevant, ci s-a oprit doar la chestiunea identității între terenul revendicat şi terenul deţinut de această pârâtă, care tocmai pentru că ţinea de o excepţie procesuală, a blocat peremptoriu analiza pe fond.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că tribunalul a soluţionat de fapt cauza în contradictoriu cu SC M. SA, fără a intra în cercetarea fondului, situaţie în care, în raport de dispoz.art. 297 C. proc. civ., aplicabil cauzei în forma anterioara Legii nr. 202/2010 (faţă de data declanșării litigiului şi de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 202/2010), a apreciat că se impune desfiinţarea parţială a sentinţei apelate, cu trimitere spre rejudecarea cererii principale formulate de reclamanţi în contradictoriu cu SC M. SA, în ceea ce privește suprafaţa menţionată mai sus ca fiind deținută de această pârâtă.
Curtea de apel a constatat că intervenienta nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, astfel că soluția dată asupra cererii sale de intervenție nu este afectată de judecata acestei căi de atac; au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate în apel de către apelanţi şi intimate-pârâtă SC M. SA.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.N., Ţ.V., D.I., B.F. şi Ț.M., intervenientele M.I. şi C.D. şi pârâta SC M. SA.
Recurenţii - reclamanţi și intervenienți au solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în drept au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
I.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că tribunalul a soluţionat cererea introductivă în contradictoriu cu intimata SC M. SA fără a intra în cercetarea fondului şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe pentru soluţionarea cererii de revendicare a suprafeţei deţinute de către SC M. SA, întrucât potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare numai dacă ambele părți cer acest lucru, iar în cazul de faţă, părțile au solicitat reţinerea cauzei, spre rejudecare.
În opinia acestor recurenți, această soluţie este nelegală din două motive.
Astfel, în primul rând, în mod greşit s-a apreciat că prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, limitându-se la a face aplicarea unei admiteri voalate a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA, întrucât instanţa fondului a fost explicită în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. SA, invocată de pârâta-intimată, iar pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca neîntemeiată, cu motivarea lipsei identităţii dintre dreptul pretins şi cel deţinut de către pârâtă, dintr-o eroare de judecată dovedită în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, prima instanţă a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii bazată pe raţiuni de netemeinicie, generate de o apreciere deficitară a probelor administrate, iar nu o soluţie privată de apanajului cercetării fondului.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia drept corect acest raţionament al instanţei de apel, instanţa de apel ar fi trebuit să anuleze sentinţa fondului şi să păşească la o veritabilă rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1), teza I C. proc. civ., mai ales în contextul în care ambele părţi litigante au pus concluzii şi pe fondul pricinii, fără a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare.
Mai mult, după cum rezultă din lecturarea deciziei contestate, instanța de apel şi-a format convingerea cu privire la exercitarea unui drept abuziv de către intimata-pârâtă SC M. SA, asupra suprafeţei de 1.341 mp, motiv pentru care, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, ar fi putut să se pronunţe cu uşurinţă asupra cererii principale sub acest aspect.
I.2. Prin cea de-a doua critică de recurs subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți și intervenientele au arătat că în mod greşit instanța de apel a apreciat că este corectă soluţia instanţei de fond sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a pârâților Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti, prin raportare la calitatea procesuală a acestor doi pârâţi în cererea de constatare a calităţii de proprietari.
În opinia recurenților, această soluţie este nelegală, întrucât contravine atât dispoziţiilor art. 287 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 292 C. proc. civ., cât şi jurisprudenței constante în aceasta materie, câtă vreme în mod constant s-a statuat că lipsa motivelor de apel nu conduce automat la respingerea acestuia, instanţa fiind obligată, prin efectul devolutiv al apelului, să cerceteze cauza sub toate aspectele invocate de părţi în faţă instanţei de fond.
Prin urmare, faptul că instanţa de fond "nu a înțeles" să soluţioneze un asemenea capăt de cerere, nu constituie o explicaţie pertinentă, atâta timp cât însăși instanţa de apel a observat că instanţa de fond nu a înțeles să soluţioneze mai multe chestiuni în această cauză, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a desfiinţat parţial sentinţa apelată.
În plus, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi, fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor, iar considerentele curții de apel relativ la lipsa "unei asemenea cereri ca atare", vin în contradicție cu cele prin care a reținut că: " prin cererea introductivă reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu (…) Oraşul Voluntari prin primar şi Municipiul Bucureşti, prin Primar să constate existenţa în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat".
În ceea ce priveşte critica subsidiară referitoare la inadmisibilitatea cererii în constatare, câtă vreme se află într-o acţiune în revendicare, recurenţii au invocat caracterul complex al cadrului procesual, care tinde la acoperirea tuturor variantelor sustenabile din punct de vedere legal, prin care recurenţii pot intra în posesia terenului uzurpat de către Statul Român.
În opinia acestor recurenţi, acest motiv de apel care, practic, a rezultat din dezbateri, nu trebuia respins întrucât, până în faţă instanţei de apel, nimeni nu a știut cu certitudine unde se află terenul în litigiu și care este regimul său juridic.
Având în vedere că abia în faţă instanţei de apel, terenul a fost identificat parţial în posesia SC M. SA (1.341 mp), iar în ceea ce priveşte restul de cca. 3.000 mp nu s-a putut stabili măsura în care se afla sau nu în posesia Primăriei Voluntari, care nu si-a declinat expres această calitate, limitându-se la a învedera faptul că nu a fost finalizat procesul de inventariere al terenurilor din Voluntari, soluţia corectă a instanţei de apel ar fi fost să admită apelul care a vizat şi motivul greşitei admiteri a lipsei calităţii procesual pasive a celor două instituţii publice de către instanţa fondului şi să constate că în lipsa vreunei persoane fizice sau juridice care să figureze în vreo evidenţă urbanistică, funciară sau tabulară cu un drept asupra suprafeţei de 3.000 mp, recurenţii-reclamanţi sunt proprietarii de drept care solicită constatarea acestei calităţi în contradictoriu cu singura entitate care ar putea emite pretenţii asupra suprafeţei indicate şi anume Primăria Oraşului Voluntari (care ar putea-o inventaria fără drept) sau Microelectronica (care nu a reuşit până la această dată să îşi definitiveze cărţile funciare aferente proprietăţilor deţinute).
În opinia recurenților-reclamanți această soluţie se circumscrie dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C.P.C., care permit instanţei de apel să judece fondul pretenţiilor deduse judecaţii, chiar dacă tribunalul nu a făcut acest lucru.
I.3. Prin cea de-a treia critică de recurs subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la „greşita încadrare a intervenientelor C.D. şi M.I., (moştenitoarele defunctei G.I.)”, s-a arătat că sentinţa Tribunalului Bucureşti a fost comunicată reclamantei G.I., după decesul acesteia, aspect care a devenit cunoscut după începerea judecăţii în apel. Moştenitoarele acestei reclamante au formulat o cerere de intervenţie în locul autoarei comune, solicitând practic repunerea în termenul de apel, pentru aceleaşi motive invocate de către ceilalți apelanţi.
Această situaţie de fapt, a justificat participarea activă a intervenientelor apelante la judecarea apelului, iar coparticiparea procesuală care izvorăşte din raporturile juridice de indiviziune succesorală existente între recurenţi, le conferă acestora o legitimitate procesuala egală cu a celorlalţi apelanți-recurenți.
În consecinţă, este greşită soluţia instanţei de apel, care a reţinut că intervenienta nu a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, astfel că soluţia dată asupra cererii sale de intervenţie nu este afectată de judecata acestei căi de atac.
II. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanți și intervenienți au arătat că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
S-a arătat că acest motiv de recurs, vizează in extenso, întregul raţionament al instanţei de apel, care deşi a conştientizat realitatea obiectivă generată de posesia abuzivă şi disimulată exercitată de către SC M. SA asupra suprafeţei de 1.341 mp şi lipsa vreunui proprietar sau posesor aparent asupra diferenţei de cca. 3.000 mp, situate în Voluntari, jud. Ilfov, totuşi a refuzat să pronunţe o hotărâre care să tranşeze definitiv această situaţie.
Recurenții au făcut o trecere în revistă a elementelor probatorii pe baza cărora au concluzionat că este evident faptul că cel puţin în ceea ce priveşte suprafaţa de cca. 3.000 mp nimeni nu exercită niciun drept asupra acestui teren, care aparţine de drept recurenților-reclamanți, după ce chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus anularea Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate din 08 octombrie 1998 emis de M.E.C., cu efectul repunerii părților în situaţia anterioară exproprierii abuzive survenită prin efectul Decretului Prezidenţial nr. 223/1984.
În opinia acestora, instanţa de apel trebuia să interpreteze toate probele, adresele, expertizele precum şi toate actele dosarului, consolidate de apărările formulate în sensul de a le recunoaște calitatea de proprietari asupra terenului "fără stăpân aparent" în suprafaţa de cea 3.000 mp, precum şi asupra suprafeţei de 1.341 mp deţinuta în mod abuziv de către intimata-recurentă SC M. SA.
Recurenta-pârâtă SC M. SA a declarat recurs atât împotriva Deciziei nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cât şi împotriva încheierii interlocutorii din data de 14 iunie 2013 prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării şi motivării apelului declarat de către apelanţii D.I., N.N., T.M., T.V. şi B.F., solicitând, în principal: admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii excepţiei tardivităţii formulării şi motivării apelului declarant de apelanţii D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. şi, pe cale de consecință, respingerea acestui apel ca fiind formulat şi motivat tardiv, cu obligarea intimaţilor-apelanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în apel şi recurs.
În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de apelanţii D.I., N.N., T.M., T.V. şi B.F. (cu consecința menţinerii, în tot, a sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă) și obligarea intimaţilor-apelanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în apel şi recurs.
Cu referire la încheierea interlocutorie prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării şi motivării apelului declarat de către apelanţii D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. şi B.F., recurenta-pârâtă a arătat că, la data de 19 decembrie 2012, sentinţa civilă nr. 1052 din 14 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată la domiciliul procesual ales al acestor apelanţi, respectiv la S.C.A., C.R.P., act procedural pe care îl apreciază a fi corect îndeplinit de către instanţă având în vedere că intimaţii-apelanţi nu au comunicat instanţei schimbarea domiciliului procesual şi nu a înștiințat partea potrivnică prin scrisoare recomandată, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 C. proc. civ.
Prin urmare, de la data de 19 decembrie 2012 a început să curgă termenul de 15 zile, atât pentru declararea apelului cât şi pentru motivarea acestuia.
La data de 27 decembrie 2012, S.C.A., C.R.P. a depus o cerere prin care a declarat apel nemotivat, învederând instanței că nu îi mai reprezintă pe apelanţii D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. şi B.F.
La data de 22 decembrie 2012, sentinţa civilă nr. 1052 din 14 mai 2012 a fost recomunicată şi la domiciliile intimaţilor-apelanţi D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. şi B.F., la dosar aflându-se dovezile de comunicare a hotărârii.
A arătat recurenta - pârâtă că până la primul termen de judecată, respectiv 29 martie 2013, intimaţii-apelanţi N.N., Ț.M., Ț.V. şi B.F. nu au depus la dosar cerere de declarare a apelului sau de însuşire a apelului declarat de foştii reprezentanţi, S.C.A., C.R.P., după cum nu au depus nici motive de apel, în condițiile în care conform dispoziţiilor art. 287 alin. (4) C. proc. civ. „termenul pentru depunerea motivelor de apel se socoteşte de la comunicarea hotărârii", iar termenul de apel este unul imperativ, de decădere, a cărui nerespectare conduce la respingerea acestuia, ca fiind tardiv.
În opinia acestei recurente, prima zi de înfățișare în apel a avut loc la data de 29 martie 2013, dată la care reclamanții, deși au fost legal citați, nu au depus motivele de apel; în consecință, a operat sancțiunea decăderii, care are natura unei sancţiuni procedurale, pentru lipsa de stăruinţă în finalizarea litigiului.
La data de 11 ianuarie 2013, intimata - apelantă D.I., prin mandatar M.G., a solicitat din nou, recomunicarea sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012 la domiciliul mandatarului, motivând că S.C.A. C.R.P. nu-i mai reprezintă interesele; la data de 04 februarie 2013 această parte a declarat apel nemotivat, fără să şi-l însuşească pe cel declarat de societatea de avocaţi.
A susținut recurenta - pârâtă că apelul declarat de intimata-apelantă D.I., prin mandatar M.G., este tardiv întrucât termenul de apel a curs de la data de 19 decembrie 2012 și aceasta deoarece aceasta nu a comunicat schimbarea domiciliului procesual, sub sancţiunea neluării în seamă conform art. 98 C. proc. civ., nu a solicitat repunerea în termenul de apel şi nici nu a făcut dovada existenţei vreunei cauze de forţă majoră care să o împiedice să declare, în termen, apelul. Însuşirea apelului declarat a fost făcută de către intimaţii - apelanţi D.I., N.N., Ț.M., Ț.V. şi B.F., prin avocat M.S., abia în data de 10 mai 2013, dată la care, prin aceeaşi cerere, au fost depuse, tardiv, şi motivele de apel.
Cu privire la Decizia civilă nr. 517/A din 09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta este deopotrivă netemeinică şi nelegală deoarece: instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.) iar hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.), respectiv a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (care a modificat prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991).
A susţinut recurenta-pârâtă că soluţia pronunţată de instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (...)".
Sub un prim aspect s-a arătat că soluţia trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanţe nu a fost cerută nici de apelanţii D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. prin apelul formulat şi nici de către intimata SC M. SA, prin întâmpinare. Astfel, prin apelul declarat în cauză precum şi prin motivele de apel formulate ulterior, apelanţii D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. au solicitat instanţei de apel "să procedeze la o veritabilă rejudecare a prezentei pricini, în virtutea efectului devolutiv al apelului declarat şi pe fond, după desfiinţarea sentinţei atacate, să pronunţe o hotărâre prin care să beneficieze de dreptul legitim de proprietate". Aşadar, în ipoteza admiterii apelului, s-ar fi impus ca însăşi instanţa de apel să procedeze la rejudecarea fondului, în virtutea rolului activ aceasta neputând să pronunţe soluţia trimiterii spre rejudecare primei instanţe în lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea părţilor.
De altfel, inclusiv în considerentele deciziei recurate se reţine că apelanţii au solicitat "soluţionarea cauzei pe fond" de către instanţa învestită cu judecarea apelului.
Sub un alt aspect, în cauză nu este întrunită nici condiţia impusă de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ca prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
În opinia recurentei-pârâte, prima instanţă a respins în mod corect cererea având ca obiect revendicare imobiliară, în urma cercetării fondului cauzei, pe baza materialui probator administrat în faţa sa, constând în înscrisuri şi expertize, reţinând netemeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi, respectiv lipsa identităţii dintre terenul revendicat în suprafaţă de 4.442 mp situat în strada E.I.N. şi terenul aflat în proprietatea SC M. SA.
Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prima instanţă s-ar fi "limitat doar la chestiuni care ţin tot de calitatea procesuală pasivă şi anume că SC M. SA nu este deţinător al terenului revendicat de reclamanţi" conchizând că "tribunalul a soluţionat de fapt cauza în contradictoriu cu Microelectronica S.A fără a intra în cercetarea fondului."
Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din data de 15 aprilie 2008, prima instanţă de judecată "a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale a celor trei pârâţi", inclusiv a SC M. SA, apreciind că pentru soluţionarea acestei excepţii este necesară administrarea aceloraşi dovezi ca şi cele pentru dezlegarea în fond a pricinii; aşadar, nu se poate aprecia că prima instanţă nu a fi făcut o analiză pe fondul pricinii.
A arătat, în continuare, recurenta-pârâtă că pentru admiterea acţiunii în revendicare este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv: 1) dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. asupra terenului în litigiu şi 2) identitatea dintre imobilul revendicat şi cel ocupat de către pârâţii Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti şi SC M. SA.
Or, prima instanţă a procedat în acest sens, verificând dacă sunt întrunite cumulativ aceste condiţii, respectiv a analizat valabilitatea titlului reclamanţilor "în vederea comparării titlurilor de proprietate ale părţilor", apoi a administrat probe pentru a verifica cea de-a doua condiţie, respectiv dacă există identitate între imobilul revendicat şi cel ocupat de către pârâţi.
În cadrul analizei pe fond a cauzei, în faţa primei instanţe au fost administrate probe cu înscrisuri şi expertiză tehnică topografică, fiind dispuse şi întocmite două rapoarte de expertiză, ambele atestând că nu există identitate între terenul expropriat de la reclamanţi şi cel deţinut de SC M. SA, cele două terenuri având numere poştale diferite şi aflându-se în locaţii diferite.
A mai arătat recurenta-pârâtă că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionarea a pricinii privind suprafaţa de 1.341 mp apreciată de expertul Burciu Constantin a se suprapune cu terenul revendicat în cauză, ipoteză preluată ca atare de instanţă din suplimentul la raportul de expertiză, instanţa de apel conchizând că "faţă de această probă, s-a dovedit identitatea dintre SC M. SA şi deţinătorul terenului revendicat, în parte, pentru suprafaţa de 1.341 mp şi deci, pentru această suprafaţă de teren SC M. SA are calitate procesuală pasivă în cauză".
În opinia acestei recurente, faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, care au modificat prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor este singura competentă să dispună anularea totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu „în cazul existenţei unei suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe aceleaşi amplasamente", tot comisia judeţeană fiind competentă să dispună emiterea unui nou titlu în locul celui anulat sau, după caz, să propună acordarea de măsuri compensatorii potrivit legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire.
Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele de judecată sunt necompetente general să soluţioneze o acţiune în cazul existenţei unor suprapuneri de titluri de proprietate, în situaţia pendinte recurenta-intimată SC M. SA fiind cea care a dobândit prima dreptul de proprietate ope legis, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, asupra suprafeţei de 65.095 mp, instanţa de apel trebuia să se declare necompetentă general în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei referitor la suprafaţa de 1.341 mp sus-menţionată.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţa de apel ar fi apreciat că este competentă să soluţioneze o astfel de cerere, comparând titlurile de proprietate exibate de reclamanţi şi de pârâta SC M. SA se impunea a observa că titlul pârâtei este preferabil având în vedere că a fost înscris, pentru opozabilitate erga omnes, în cartea funciară a Oraşului Voluntari cu numărul cadastral, iar reclamanţii nu au formulat acţiune în rectificarea cărţii funciare conform art. 907 şi urm. C. civ.
A arătat, de asemenea, recurenta-pârâtă că decizia recurată este criticabilă şi sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a limitelor devoluțiunii apelului prevăzute art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la criticile concrete pe care apelanţii le-au adus hotărârii primei instanţe.
Astfel, aşa cum reiese din motivele de apel formulate, apelanţii-reclamanţi D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. nu au adus critici concrete sentinţei primei instanţe şi, deşi sarcina probei le revenea conform art. 1169 C. civ. de la 1864, nu şi-au probat pretenţiile, promovând o acţiune vădit neîntemeiată, care a fost respinsă, ca atare, de instanţa de fond.
În plus, suplimentul la raportul de expertiză pe baza căruia s-a concluzionat că ar exista o suprapunere de 1.341 mp între terenul revendicat şi cel aflat în proprietatea SC M. SA a fost dispus din oficiu de instanţa de apel, apelanţii nefiind în măsură să indice cine sunt deţinătorii reali ai terenului revendicat şi nici să solicite administrarea unor probe adecvate pentru a-şi proba pretenţiile.
Pentru toate aceste considerente recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat şi motivat.
Intimatul-pârât Oraşul Voluntari, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
A susţinut acest intimat că în mod corect atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat că nu are calitate procesual pasivă, neexistând nicio dovadă că deţine vreo suprafață de teren din cea revendicată de către recurenţii -reclamanţi.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată).
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Analizând, cu prioritate, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Sub aspectul obiectului căii de atac, Înalta Curte reţine că potrivit menţiunilor cuprinse în încheierea de şedinţă din 14 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la acest termen de judecată a fost menţinută măsura prorogării discutării excepţiilor tardivităţii declarării şi motivării apelului, invocate de intimata-pârâtă SC M. SA. Excepţiile au fost soluţionate şi respinse de instanţa de apel la data de 27 septembrie 2013.
Cu toate acestea, având în vedere că prin cererea de recurs s-a precizat că partea a înţeles să exercite calea de atac împotriva încheierii interlocutorii prin care s-a respins excepţia tardivităţii declarării şi motivării apelului declarat de apelanţii-reclamanţi, Înalta Curte, examinând recursul, reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată prin avocat A.R.P., reclamanţii D.I., N.N. şi Ţ.A. şi-au ales domiciliul procesual, în vederea comunicării actelor de procedură, la sediul S.C.A. „C.R.P.”
Împuternicirea avocaţială care face dovada contractului de mandat al avocaţilor din cadrul S.C.A. „C.R.P.” se regăseşte la fila 39 din dosarul primei instanţe.
Înalta Curte subliniază că alegerea de domiciliu şi calitatea de reprezentat sunt două instituţii distincte de drept procesual care produc efecte specifice.
Alegerea domiciliului procesual este supusă dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ, iar schimbarea acestuia trebuie adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse, sub sancţiunea neluării în seamă, conform dispoziţiilor art. 98 din acelaşi act normativ.
În cazul particular dedus judecăţii, alegerea domiciliului procesual s-a făcut atât de către reclamanţii iniţiali, cât şi de succesorii acestora (fila 300) la sediul cabinetului de avocatură cu care aceştia au încheiat contract de asistenţă juridică.
Astfel cum rezultă din verificarea actelor de la dosar, pe parcursul judecăţii în primă instanţă reclamanţii nu au formulat nicio cerere prin care să învedereze că şi-au schimbat domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură, după cum, până la data îndeplinirii formalităţilor de comunicare a sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012, nu au adus la cunoştinţă instanţei încetarea contractului de mandat încheiat cu S.C.A. „C.R.P.”
Împrejurarea că pe parcursul judecăţii în primă instanţă au depus împuterniciri avocaţiale, în virtutea cărora au asigurat asistenţă judiciară pentru reclamanţi, şi avocatele Ş.I. (filele 392 - 396) şi P.M.A. (filele 34 vol. II) nu are semnificaţia încetării de drept a contractului încheiat cu S.C.A. „C.R.P.”
Înalta Curte reţine că abia print-o cerere depusă la data de 11 ianuarie 2013, reclamanta D.I., prin mandatar M.G., a arătat, în motivarea cererii de recomunicare a sentinţei, că S.C.A. „C.R.P.” nu îi mai asigură asistenţă juridică. Însă, această declaraţie, făcută după comunicarea sentinţei, nu este de natură să afecteze valabilitatea actelor procedurale deja efectuate.
Conform dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, poate declara calea de atac împotriva hotărârii, nefiind nevoie de un acord expres al părţii în acest sens.
Or, în temeiul acestor dispoziţii legale, S.C.A. „C.R.P.” a declarat, la data de 23 decembrie 2012, apel nemotivat împotriva sentinţei civile nr. 1052 din 14 mai 2012.
Din perspectiva termenului de exercitare a căii de atac, se constată că acest apel a fost declarat în termenul procedural de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termen care a început să curgă la data de 20 decembrie 2012 (având în vedere că reclamanţii au avut indicat un domiciliu procesual ales şi au indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură).
Se impune, de asemenea, menţiunea că părţile sunt ţinute de obligaţiile impuse de art. 98 C. proc. civ. şi în situaţia în care domiciliul procesual ales s-a făcut la sediul avocatului, dacă pe parcursul judecăţii contractul de mandat încetează.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că reclamanţii D.I., N.N., Ț.M., Ţ.V. şi B.F. aveau obligaţia de a-şi însuşi în mod formal apelul declarat de S.C.A. „C.R.P.” sunt nefondate, dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., permiţând, aşa cum s-a arătat, avocatului care a asistat o parte la judecarea pricinii, să declare calea de atac împotriva hotărârii.
Partea în numele căreia s-a declarat calea de atac poate declara că nu doreşte să parcurgă judecata în calea de atac exercitând un drept de dispoziţie, dar nu are obligaţia de a arăta expres dacă îşi însuşeşte calea de atac atunci când aceasta a fost declarată de avocatul care a reprezentat-o la judecata finalizată cu hotărârea atacată.
Faţă de împrejurarea că S.C.A. „C.R.P.” a declarat un apel valabil şi în numele reclamantei D.I., nu se mai impune examinarea criticilor care privesc declararea unui alt apel de către această parte, prin mandatar M.G.
În ceea ce priveşte consecinţa nemotivării apelului, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.: ”În cazul în care apelul nu se motivează (…) instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”.
Prin urmare, sancţiunea nedepunerii motivelor de apel nu este respingerea căii de atac, ca fiind tardivă, aşa cum în mod greşit a susţinut recurenta-pârâtă, ci împiedicarea apelantului de a invoca la judecata în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de prima instanţă.
În speţă, apelanţii-reclamanţi au depus motivele de apel în şedinţa publică de la 10 mai 2013, care, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, a reprezentat prima zi de înfăţişare în apel având în vedere dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. şi împrejurarea că la primul termen de judecată (29 martie 2013) cauza a fost amânată la cererea apelantei-reclamante D.I., pentru angajarea unui avocat.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva încheierii interlocutorii prin care s-a respins excepţia tardivităţii declarării şi motivării apelului declarat de apelanţii-reclamanţi.
Analizând recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că atât reclamanţii cât şi pârâta au formulat critici în sensul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pe care Înalta Curte examinându-le împreună le găseşte fondate pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor 297 alin. (1) C. proc. civ, care prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 202/2010 sunt aplicabile, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în forma anterioară modificărilor aduse prin acest act normativ, prevăd că: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.”
Reţinând, aşadar, că nu era necesar ca părţile să solicite în mod expres trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare dispoziţiilor 297 alin. (1) C. proc. civ, în sensul în care a apreciat că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, tribunalul nu a făcut o veritabilă analiză pe fond a drepturilor deduse judecăţii ci a respins acţiunea, ca neîntemeiată, însă pentru considerente care ţin de lipsa de identitate a terenului în litigiu; prin urmare, considerentele tind spre a justifica în realitate lipsa calităţii procesuale pasive care, având efect peremptoriu, împiedică soluţionarea cauzei pe fond.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte acest raţionament, apreciind că raţiunea instituirii dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă necesitatea respectării dublului grad de jurisdicţie.
Prin urmare, intră, de exemplu, sub incidenţa acestui text legal situaţiile în care prima instanţă, admiţând în mod greşit o excepţie cu caracter dirimant, nu a analizat fondul raportului juridic dedus judecăţii sau situaţiile în care aceasta a omis a se pronunţa asupra vreunei cereri cu care a fost legal învestită.
În cazul particular dedus judecăţii, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. întrucât tribunalul a examinat şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. SA, iar pe fond a respins cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu această parte, ca neîntemeiată, expunând considerente care ţin de examinarea fondului, în raport de situaţia de fapt relevată la judecata în primă instanţă.
Împrejurarea că pe baza probatoriului suplimentar administrat în apel, curtea de apel a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, o suprapunere de terenuri pe care tribunalul nu a constatat-o nu înseamnă că fondul cauzei nu a fost cercetat.
Or, ca instanţă de control judiciar care are şi competenţa de a devolua, în condiţiile legii, fondul cauzei, curtea de apel poate reţine o altă situaţie de fapt însă va face propria analiză a raportului juridic dedus judecăţii, nefiind legală soluţia de desfiinţare parţială a sentinţei pentru ca prima instanţă să purceadă la cercetarea fondului în raport de o situaţie de fapt nouă.
În consecinţă, recursurile sunt fondate din perspectiva modului în care instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că această parte a susţinut şi faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul limitelor devoluţiunii în faza procesuală a apelului, întrucât reclamanţii nu au adus veritabile critici sentinţei apelate şi nu şi-au probat pretenţiile.
Înalta Curte reţine că aceste critici nu sunt fondate, instanţa de apel făcând o corectă sinteză a criticilor de apel; cu referire la nedovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, se constată că sancţiunea o poate reprezenta respingerea cererii iar nu necercetarea motivelor de apel; în consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta-pârâtă a învederat că, faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanţele de judecată nu sunt competente general să soluţioneze cererea privitoare la suprafaţa de 1.341 mp, Înalta Curte reţine că limitele judecăţii sunt fixate de reclamant, nu de pârât, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, astfel cum a fost calificată de instanţele de fond, este o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. care este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Criticile prin care această recurentă a pus în discuţie modul în care instanţa de apel a identificat, pe baza probatoriului administrat, o suprapunere de 1.341 mp, între terenul revendicat prin cererea de chemare în judecată şi cel deţinut de recurenta-pârâtă exced controlului de legalitate în recurs.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile care vizează soluţia dată excepţiei lipsei calităţii calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Voluntari şi Municipiul Bucureşti (de admitere), menţinută de instanţa de apel, sunt vădit nefondate.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanţii nu au formulat în apel critici privitoare la calificarea pe care tribunalul a dat-o cererii de chemare în judecată, astfel că, pentru stabilirea calităţii procesuale pasive s-au avut în vedere: cererea în realizarea dreptului şi calitatea de posesor al terenului.
Recurenţii-reclamanţi, care au beneficiat şi de asistenţă juridică, nu pot invoca încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a cercetat cauza, din oficiu, sub toate aspectele, în condiţiile în care au formulat motive de apel prin care au circumscris limitele devoluţiunii, fără a critica sentinţa în legătură cu calificarea pretenţiilor deduse judecăţii de către prima instanţă.
Or, art. 292 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, prevede la alin. (1), tocmai limitele în care instanţa de apel va soluţiona calea de atac, în ipoteza în care apelul a fost motivat.
Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi sunt în eroare atunci când susţin că unul din motivele pentru care instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei este acela că nu au fost soluţionate „mai multe chestiuni în această cauză.”
Din ambiguitatea criticilor formulate Înalta Curte reţine că prin sintagma „mai multe chestiuni în această cauză”, reprezentantul convenţional al recurenţilor-reclamanţi, care a semnat cererea de recurs, a avut în vedere capetele de cerere de chemare în judecată pe care tribunalul nu le-a soluţionat în mod distinct.
Însă din decizia ce face obiectul controlului judiciar rezultă fără echivoc faptul că soluţia de admitere a apelului reclamanţilor a avut la bază alte motive.
Cu referire la dispoziţiile art. 287 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea stipulează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de apel. Cum apelul declarat în cauză a fost exercitat de reclamanţi, lor le incumba obligaţia de respecta aceste dispoziţii.
Instanţa de apel a respectat prescripţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., incident în speţă, recurenţii-reclamanţi făcând o evidentă confuzie între dispoziţiile celor două alineate care compun acest articol.
Găsind soluţia primei instanţe ca fiind temeinică şi legală sub aspectul calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi persoane juridice, curtea de apel nu avea nici un temei legal pentru a dispune, sub acest aspect, rejudecarea întrucât admiterea în mod corect a unei excepţii dirimante (cum este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive), duce la împiedicarea soluţionării fondului cererii de chemare în judecată.
Faţă de limitele învestirii primei instanţe, astfel cum au fost calificate în mod explicit prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu se impune analiza criticilor privitoare la admisibilitatea cererilor în constatare şi nu pot fi primite susţinerile conform cărora, sub acest aspect, anumite motive de apel ar fi rezultat din dezbateri.
Celelate susţineri ale recurenţilor-reclamanţi, subsumate celei de-a doua critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu reprezintă critici de nelegalitate, astfel că nu se impune examinarea lor.
Cu referire la criticile prin care, în cererea de recurs, comună cu cea a reclamanţilor, intervenientele C.D. şi M.I. au arătat că decizia curţii de apel nu este legală în ceea ce le priveşte, prin raportare la dispoziţiile art. 48 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate întrucât aceste părţi sunt succesoarele intervenientei G.I. decedată pe parcursul procesului (la data de 19 august 2012) care a avut o poziţie procesuală comună cu a reclamanţilor, întemeindu-şi pretenţiile pe un drept comun.
Or, considerentele sumare ale curţii de apel, în sensul că soluţia dată cererii de intervenţie nu este afectată de judecata acestei căi de atac, sunt insuficiente pentru a lămuri situaţia acestor părţi în proces şi pentru a permite un veritabil control de legalitate.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte menţionează că, pentru a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de învestire a instanţei (cerere de chemare în judecată, cerere reconvenţională, cerere de intervenţie voluntară principală, etc.) să se pună în discuţie interpretarea unui act juridic.
Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri. Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este, prin ipoteză, incident în cauză; criticile formulate nu pot fi examinate nici din perspectiva altui motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. întrucît pun în discuţie doar aspecte de temeinicie a deciziei recurate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi N.N., Ţ.V., D.I., B.F. şi Ț.M., de recurentele - intervenientele M.I. şi C.D. şi de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva Deciziei nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va fi casată decizia şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DE C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC M. SA împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 20350/3/2007.
Admite recursurile declarate de reclamanţii N.N., Ţ.V., D.I., B.F., Ț.M., de intervenientele M.I. şi C.D. şi de pârâta SC M. SA împotriva Deciziei nr. 517/A din 9 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 988/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 835/2015. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... → |
|---|
