ICCJ. Decizia nr. 121/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA l CIVILĂ
Decizia nr. 121/2016
Dosar nr. 6423/180/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 22 ianuarie 2016
Asupra conflictului negativ de faţa, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamanta N.D. l-a chemat în judecată pe paratul N.T., solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorităţii părinteşti în comun cu privire la minora N.C.M., stabilirea domiciliului minorei la mamă şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorei în raport de venitul minim pe economie.
Prin întâmpinarea depusă la 11 august 2015, pârâtul N.T. a menţionat ca are reşedinţa în străinătate şi domiciliul ales, pentru comunicarea actelor de procedură, la Cabinet Avocat, C.B.D., în Bacău.
Prin sentinţa civilă nr. 5379 din 07 octombrie 20!5, Judecătoria Bacău a admis excepţia necompelenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 914 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., întrucât ambele părţi au reşedinţa obişnuită în străinătate şi nu au făcut dovada faptului că şi-au exprimat nemijlocit acordul pentru sesizarea Judecătoriei Bacău.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, pe rolul căreia, cauza a fost înregistrata la data de 15 octombrie 2015, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 9028 din 8 decembrie 2015, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că părţile nu au domiciliul comun în Bucureşti, sectorul 5, iar, în prezent potrivit actelor de identitate depuse la dosar, atât reclamanta cât şi pârâtul locuiesc în Italia.
Potrivit art. 914 alin. (2) (după republicare 915 alin. (2)) N.C.P.C., dacă nici reclamantul si nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
S-a reţinut că prevederile art. 915 alin. (2) din N.C.P.C. au caracter de noutate, rară a fi preluate din reglementări anterioare, iar în perioada de timp scursă de la intrarea sa în vigoare, acestea au fost susceptibile de mai muite interpretări, în jurisprudenţă.
S-a apreciat că, supunând norma de drept sus-menţionată unei interpretări teleologice, voinţa legiuitorului a fost aceea de a flexibiliza regulile de competenţă exclusivă din materia divorţului, în scopul facilitării accesului la justiţie al cetăţemior români cu reşedinţa în străinătate, care aleg instanţele judecătoreşti române pentru desfacerea căsătoriei.
Prin urmare, legiuitorul a urmărit să dea părţilor acces la instanţele judecătoreşti naţionale cu care au cele mai strânse legături, concept care se întâlneşte, în alte ipoteze, şi într-o serie de norme comunitare, dar şi în jurisprudenţă C.J.U.E.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în motivarea măsurii sale de dezînvestîre, a mai reţinut, că în niciun caz, nu se poate argumenta - astfel cum arată Judecătoria Bacău - că acordul la care face referire art. 915 alin. (2) C. proc. civ. este cel reglementat de art. 5 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 1259/2010, care se referă la alegerea legii materiale aplicabile motivelor de divorţ, în cazul conflictelor de legi, după cum reiese atât din titlul actului normativ, cât şi din prevederile punctului 10 parag. 2 din preambul. Actul normativ comunitar nu are, aşadar, nicio relevanţă în chestiunile referitoare la competenţă.
În concluzie, s~a reţinut că voinţa reclamantei de a se judeca la Judecătoria Bacău a devenit evidentă odată cu introducerea acţiunii pe rolul acestei instanţe, iar pârâtul a acceptat competenţa prin întâmpinarea depusă la dosar, în cuprinsul căreia nu a fost invocată nicio excepţie legată de competenţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cănii judecată a fost legal sesizată în condiţiile 135 alin. (1 ) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea cu care reclamanta a învestit Judecătoria Bacău are ca obiect desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorităţii părinteşti în comun cu privire la minora N.C.M., stabilirea domiciliului minorei la mamă şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorei în raport de venitul minim pe economie.
Atât Judecătoria Bacău, cât şi Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, au reţinut că întrucât ambele părţi locuiesc în străinătate, respectiv în Italia, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Dezinvestirea reciprocă a instanţelor aflate în conflict a fost generată de interpretarea diferită pe care acestea au dat-o noţiunii de acord utilizat de legiuitor în textul de lege sus-menţionat.
Din analiza actelor din dosar, înalta Cute constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente;
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I. Procedura divorţului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul".
Textul procedural mai sus evocat stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art 915 alin. (1) din acelaşi cod conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.
Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia însă, ca la data sesizării, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.
Astfel spus, ceea ce interesează este locuinţa părţilor la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia.
Faptul că textul reglementat de dispoziţiile art. 915 din N.C.P.C. are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
În procedura specială a divorţului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabileşte, "în mod prioritar, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ la instanţa în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cei doi soţi au avut locuinţă comună şi ce! puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia instanţei de ia ultima locuinţă comună.
Următoarea ipoteză reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidenţiată - şi se referă la situaţia în care, dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, situaţie care nu se regăseşte în speţă, având în vedere că, prin întâmpinarea depusă la fila 30 din dosarul Judecătoriei Bacău, pârâtul a precizat că are reşedinţa în străinătate, ataşând în acest sens un contractul de locaţiune încheiat în oraşul Torino din Italia.
Noţiunea de „locuinţă" reglementată de art. 915 C. proc. civ. trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a pârâtului, cât adresa unde locuieşte efectiv, ceea ce înseamnă că în căzui de faţă pârâtul are locuinţa faptică în Italia.
O altă situaţie prevăzută de legiuitor - cu incidenţă în cauză - are în vedere ipoteza în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, anume când instanţelor române le revine competenţa internaţională, caz în care devine competentă instanţa de la locuinţa reclamantului.
Cum, în cauză, locuinţa reclamantei, astfel cum rezultă din referatul întocmit de către Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei com. Orbeni, jud. Bacău cu prilejul efectuării anchetei sociale (fila 29 dos. jud. Bacău), este tn satul Scurta, com. Orbeni, judeţul Bacău unde aceasta locuieşte cu minora şi doi nepoţi îa casa P.M. din septembrie 2014, rezultă ca instanţa competentă să soluţioneze cauza este cea de la locuinţa reclamantei, respectiv Judecătoria Bacău.
Deşi la termenul de judecată din 7 octombrie 2015 în faţa judecătoriei Bacău, reprezentanta reclamantei a arătat că aceasta locuieşte în Italia, acest fapt este lipsit de relevanţă juridică, întrucât în stabilirea instanţei competente teritorial să judece cauza prezintă importanţă locuinţa pe care reclamanta o avea la momentul introducerii acţiunii de divorţ şi nu eventualele modificări ale acesteia intervenite pe parcursul procesului.
De altfel, susţinerea reclamantei în sensul că locuieşte în Italia nu a fost dovedită prin nicio probă din dosar. Mai mult, prin cererea de probatorii depusă de reclamantă, prin avocat s-a solicitat expres efectuarea unei anchete sociale în com. Orbeni, sat Scurta, Judeţul Bacău (fila 21 Dosar nr. 6423/180/2015 al Judecătoriei Bacău).
Aşa fiind, constatând îndeplinite condiţiile stipulate de teza finală a art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Bacău competenţa de soluţionare a acuzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 122/2016. Civil → |
|---|
