ICCJ. Decizia nr. 130/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 130/2016
Dosar nr. 57579/3/2011
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2016
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Ia data de 19 august 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 57579/3/2011, reclamanţii A.T., A.E., A.D.A., A.V.G. şi A.l.A. au solicitat obligarea pârâtei SC M. SA la plata prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de folosinţă pentru perioada 1989 - 2005 şi iulie 2009 - până la data consemnării despăgubirii, pentru suprafaţa de teren de 580 mp, situat în sectorul 1, actualizarea creanţei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 13659/3/2010, cu indicele de inflaţie pentru perioada 18 decembrie 2010 - până la data achitării despăgubirii, precum şi cheltuieli de judecată.
În dovedirea acţiunii au fost anexate înscrisuri.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi art. 274 C. proc. civ.
Acţiunea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 15.476,80 lei şi timbru judiciar de 5 lei.
Pârâta SC M. SA nu a formulat întâmpinare In cauză.
A fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză în specialitatea construcţii şi contabilitate.
În şedinţa publică din data de 11 mai 2012 pârâta SC M. SA a invocat excepţia prescripţiei dreptului materia! la acţiune pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 1989-2005, ce a fost pusă în discuţia părţilor şi unită cu fondul cauzei îa termenul din 07 martie 2014.
Prin sentinţa civilă nr. 364 din 14 martie 2014, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material îa acţiune pentru capătul de cerere privind lipsa de folosinţă pentru perioada 1989-2005, s-a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris dreptul material la acţiune, şi s-a respms în rest, acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii A.T., A.E., A.D.A., A.V.G. şi A.I.A.
Nu s-au administrat alte probe în apel.
Prin Decizia civilă nr. 435/A din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Prin calea de atac exercitată în cauză apeianţii-reelamanţi critică soluţia instanţei de fond sub aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. în motivare cererii arată că termenul de prescripţie de 3 ani privind lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada solicitată, a început să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune, şi anume de la data la care au avut posibilitatea iegală de a pretinde drepturile ce li se cuvin, având în vedere că terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 303/1989. Aşa fund, apreciază că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul pronunţării sentinţei nr. 1482 din 17 noiembrie 2010. De asemenea, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că au fost despăgubiţi prin sentinţa nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 şi pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei iulie 2009-până la data consemnării despăgubirii, deoarece chiar în cadru! acestei sentinţe se menţionează că, pentru aceste despăgubiri, se pot adresa instanţei pe cale separată.
Referitor la soluţia de respingere a capătului de cerere privind actualizarea creanţei, apelanţii-reclamanţi consideră că hotărârea instanţei de fond este nemotivată sub acest aspect. Totodată, instanţa nu s-a pronunţat pe cererea de restituire a taxei de timbru achitată în plus, considerent faţă de care apreciază că se impune completarea dispozitivului hotărârii.
Instanţa de apel a reţinut că pretenţia reclamanţilor este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală, care pentru a fi constată, presupune săvârşirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu, existenţa vinovăţiei în săvârşirea prejudiciului, precum şi existenţa unei legături de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu! suferit.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind lipsa de folosinţă pentru perioada 1989-2005, referitor ia care judecătorul fondului, în raport de data sesizării instanţei, 19 august 2011, a considerat că este prescris dreptul material la acţiune, curtea de apel a arătat că prima instanţă, în mod corect, pe baza probatoriilor administrate în cauză, s-a pronunţat asupra acestui aspect, critica apelanţilor-reclamanţi fiind nefondată.
Astfel, instanţa de apel a statuat că, împiedicarea reclamanţilor de a exercita atribute esenţiale ale dreptului lor de proprietate asupra terenului în litigiu, precum posesia şi folosinţa, imputabilă intimatei-pârâte, în calitate de posesor, îi îndreptăţeşte să pretindă lipsă de folosinţă pentru prejudiciul creat prin privarea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă, dar şi de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.
Pe de altă parte însă, s-a avut în vedere şi faptul că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, şi anume în termenul de 3 ani, conform art. 3 din acelaşi act normativ. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul ia acţiune, acest termen general aplicându-se şi drepturilor de creanţă prescriptibile exctinctiv, conform art. 21 din acelaşi act normativ, iar pentru calcularea acestuia trebuie stabilit momentul de Ia care începe să curgă prescripţia exctinctivă, data naşterii dreptului de creanţă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită susţinerea apelanţilor, potrivit căreia, termenul de prescripţie de 3 ani privind lipsa de folosinţă pentru imobil pentru perioada 1989-2005 curge de la data naşterii dreptului material ia acţiune, şi anume data când aceştia au avut posibilitatea legaiă de a pretinde drepturile ce li se cuvin, având în vedere că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 303/1989.
Aceasta deoarece, aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013 pronunţată în recurs de secţia I civilă, acordarea despăgubirilor pentru lîpsa de folosinţă este pe deplin justificată, atunci când, urmare a ocupării terenului şi demarării lucrărilor de expropriere, în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, proprietarii terenului sunt împiedicaţi să îşi mai exercite atributele esenţiale ale dreptului de proprietate, însă acestea se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii acţiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a considerat că demersurile pretins efectuate de autorul apelanţilor-reclamanţi pentru lipsa de folosinţă a terenului în litigiu, concretizate prin memoriul din 17 aprilie 1990 către întreprinderea M. Bucureşti, cererea din data de 22 aprilie 1998 adresată directorului SC M. SA Bucureşti, precum şi cele ulterioare, din anul 2003 şi 2004, în realitate au vizat solicitări de acordare a despăgubirilor pentru terenul expropriat prin Decretul nr. 303/1989, care nu cuprind şi folosinţa tară plată a terenului proprietatea reclamanţilor, până la data exproprierii, aşa cum susţin apelanţii, deoarece de la data exproprierii, reclamanţii nu mai deţineau calitatea de proprietari ai terenului.
Mai mult decât atât, nu a fost primită nici susţinerea apelanţilor, potrivit căreia apreciază că termenul de prescripţie a început să curgă de ia momentul pronunţării sentinţei nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, deoarece chiar în cadrul acestei sentinţe se menţionează că pentru lipsa de folosinţă, aceştia se pot adresa instanţei pe cale separată, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, dreptul la acţiune pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului se naşte de la data încălcării dreptului de proprietate, şi nu de ia un alt moment ulterior, iar împrejurarea că sentinţa anterior arătată cuprinde şi menţiunea evocată de apelanţi, nu face decât să confirme faptul că au dreptul să învestească instanţa cu o astfel de cerere, dar nu şi garanţia că dreptul pretins le va fi recunoscut.
Nefondată este şi susţinerea apelanţilor potrivit căreia, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 1989-2005, în actualul dosar nu mai poate fi invocată, atâta vreme cât anterior, în Dosarul nr. 13659/3/2010, intimata SC M. SA nu a invocat această excepţie, ceea ce, în opinia apelanţilor, înseamnă că a operat recunoaşterea pretenţiilor fa un moment anterior, deoarece, în cauza pendinte instanţa a fost învestită cu soluţionarea acestui capăt de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă, astfel ca excepţiile cu privire la aceasta pot constitui obiect al analizei doar In faţa instanţei sesizate cu soluţionarea cererii.
O altă critică a apelanţilor, pe care instanţa de apei a apreciat-o, de asemenea, ca fiind nefondată, constă în susţinerea potrivit căreia, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă, nu putea fi analizat pe calea dreptului comun, ci doar în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 33/1994. Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece nu este similară noţiunea de prejudiciu creat proprietarului bunului pentru lipsa de folosinţă a acestuia, până la momentul exproprierii, cu noţiunea de prejudiciu datorat fostului proprietar, al cărui bun a fost expropriat, când Ia stabilirea despăgubirilor trebuie să fie avute în vedere, atât valoarea bunului, cât şi beneficiul nerealizat ca urmare a exproprierii bunului.
Cu privire la acest din urmă prejudiciu, iar nu la cel constând în lipsa de folosinţă până la momentul exproprierii, cum susţin apelanţii, instanţa de fond a apreciat că este acoperit prin despăgubirile acordate prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, împrejurare reţinută în mod corect, astfel că şi această susţinere a apelanţilor este nefondată.
Referitor la soluţia instanţei de fond, cu privire la solicitarea reclamanţilor de actualizare a creanţei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 13659/3/2010, cu indicele de inflaţie pentru perioada 18 decembrie 2010 - până la data achitării despăgubirii, Curtea a constatat că apelanţii critică modul în care prima instanţă a apreciat asupra momentului actualizării debitului, de la rămânerea definitivă şi până la data achitării efective. Şi această critică este nefondată, deoarece potrivit art 405 alin. (2) C. proc. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită, iar acest drept se naşte la data la care hotărârea hotărârea devine executorie şi poate fi învestită cu formulă executorie, potrivit art. 376 C. proc. civ.
Ultima critică a apelanţilor, privitoare la hotărârea instanţei de fond, vizează nepronunţarea acesteia cu privire la cererea prin care reclamanţii au solicitat restituirea taxei de timbru achitată în plus, aceştia apreciind că se impune, în acest sens, completarea hotărârii.
Curtea arată că acest aspect nu poate constitui obiect al cenzurii instanţei de apei, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere completarea hotărârii prin cerere, în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva aceleiaşi hotărâri, cerere ce se adresează instanţei ce a pronunţat această hotărâre.
Neândeplinirea de către instanţa de judecată a acestei obligaţii legale nu este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate, fiind rezolvată procedural de legiuitor prin punerea la dispoziţia părţilor a prevederilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.T., A.E., A.D.A., A.V.G. şi Alexe ioan Alexandru, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Cu privire Ia primul motivul de recurs invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că despăgubirile acordate pentru perioada 1989-2005 nu pot fi cerute în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ., pe motîy că ele ar fi prescrise. în acest sens, a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fără să ţină seama de particularităţile speţei, şi astfel nu a ajuns la cercetarea fondului cauzei. Aşa fiind, deşi prescripţia a început să curgă de la momentul ocupării terenului şi cunoaşterii acestui fapt de către recurenţi, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea. ce a generat prescripţii succesive în timp). Acesta este motivul pentru care promovarea acţiunii în anul 2007, trebuie considerată ca fiind tăcută înăuntrul termenului de prescripţie, iar nu (aşa cum se arată în subsidiar, de către recurentă), aprecierea că acţiunea promovată de aceasta ar fi una imprescriptibilă întmcât se grefează pe dreptul de proprietate.
Ceea ce au pretins reclamanţii prin intermediul acţiunii a fost acordarea de despăgubiri iar nu restituirea imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai aveau.
Or, caracterul real al unei acţiuni prin care se urmăreşte protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului (revendicant). Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinaţia de aşa natură încât nu mai poate fi restituit, precum. în cazul de lată, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie în despăgubiri, iar acţiunea devine una personală.
Pentru considerentele arătate anterior, deşi este vorba despre o acţiune personala, în condiţiile unui caracter continuu al faptului ilicit, termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei.
Cu referire la dispoziţiile art. 480 C. civ., dreptul de proprietate are caracter exclusiv şi perpetuu, ceea ce permite titularului său sa dispună de bun în limitele prevăzute de lege, dreptul durând atâta timp cât există bunul cum dreptul de proprietate este imprescriptibil sub aspect extictiv, nici acţiunea în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de intimat, nu este prescrisă, în condiţiile în care încălcarea dreptului de proprietate a fost continuă, durând până la data exproprierii imobilului prin H.G. nr. 1003 din 25 iunie 2004.
În mod greşit reţine instanţa de apel că „acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată, atunci când, urmare a ocupării terenului şi declanşării lucrărilor de expropriere, în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, proprietarii terenului sunt împiedicaţi să îşi mai exercite atributele esenţiale ale dreptului de proprietate, însă acestea se datorează de Ia data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii acţiunii, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil."
În realitate, este vorba despre o expropriere de fapt, aşa cum s-a întâmplat şi în Cauza Burghelea contra României, în care C.E.D.O. a reţinut o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei, apreciind că în absenţa unui act formal de expropriere, situaţia reclamantei nu poate fi considerată "previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei "principiului securităţii juridice". Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea, (Constituţia din 1991 şi în special Legea nr. 33/1994) fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantei (a se vedea, mutaîis-mutandis, De Sciscio, citată anterior paragrafele 83 - 84, Janes Carratu, parag. 51, şi Ucci împotriva Italiei, nr. 213/2004, parag. 83-84, din 22 iunie 2006).
În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne reparaţia prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenţă fondate pe dreptul comun şi că singura sentinţă definitivă prezentată (parag. 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12 ani de la producerea faptelor în cauză. în plus, trebuie avute în vedere, de asemenea, dispoziţiile şi practica interne în materie de prescripţie care fac incertă modalitatea de soluţionare a unei asemenea acţiuni introduse după mulţi ani de la ocuparea terenului. în orice caz, având în vedere observaţiile de mai sus privind lipsa de "previzibilitate" în care reclamanta s-a aflat din vina autorităţilor, Curtea nu îi poate reproşa acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o procedură de despăgubire, aşa cum nu estimează ca fiind oportun să îşi bazeze raţionamentul pe constatarea absenţei de reparaţie în favoarea reclamantei (a se vedea, între altele, mutatis-mutandis, Janes Carratu, citată anterior, parag. 48, De Sciscio, citată anterior, parag. 72 şi Gautieri şi alţii împotriva Italiei, nr. 68610/2001, parag. 50 din 19 octombrie 2006).
Prin: prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că ingerinţa litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Această concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacă s-a menţinut un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de protecţie a drepturilor individuale. Prin urmare, Curtea respinge excepţia neepuizării căilor de recurs interne şi hotărăşte că s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat următoarele.
Instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 11.1 din contractul de închiriere nr. 33/î5 aprilie 2005, conform propriilor convingeri, şi nu după voinţa părţilor semnatare, nefacând aplicarea regulilor de interpretare a contractelor. Ar fi trebuit să interpreteze prevederile evidenţiate după voinţa internă a părţilor, şi nu după sensul literal al termenilor. La fel, instanţa a interpretat eronat şt memoriul din 17 aprilie 1990 a autorului recurentului către întreprinderea M. Bucureşti, cererea din 22 aprilie 1998 adresată directorului SC M. SA Bucureşti, şi celelelte solicitări ulterioare din anii 2003, 2004 şi 2005, arătând că eie ar fi vizat doar pretenţii de acordare a despăgubirilor care nu ar cuprinde şi folosinţa fără plată a terenului proprietatea reclamanţilor, până Ia data exproprierii. Această interpretare nu ti primită, nu corespunde adevărului, arătând de fapt că instanţa nu a citit aceste documente.
În anul 2004, prin adresa din 18 iunie 2004, A.N.S. arată că „În prezent terenul este ocupat din anul 1989, tară ca subsemnatul să poată intra în posesie în calitate de proprietar.dacă este corect să folosiţi acest teren ce nu va aparţine, tară sa respectaţi art. 41 din Constituţia României". Acelaşi conţinut îl are şi adresa formulată în anul 2003, inclusiv solicitarea de intrare în posesie asupra terenului. În anul 1998 s-a solicitat de către proprietar eliberarea terenului, pentru a-l putea închiria, vinde, sau obţinerea plăţii unei chirii.
Conform Decretului nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului de cel în favoarea căruia curge prescripţia, instanţa trece sub tăcere recunoaşterile realizate în termenul de prescripţie de SC M. SA, prin adresa din 12 septembrie 2003 în care precizează ca „în prezent, terenul respectiv, în baza uneî convenţii, este ocupat pentru continuarea lucrărilor de metrou din zonă."(aici exista corespondenţă doveditoare a întreruperii prescripţiei prin recunoaştere).
În speţă, Ia dala de 15 aprilie 2005 s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat fiscal sub la 25 aprilie 2005 prin care intimata s-a obligat la plata unei chirii pentru folosinţa terenului, şi în cadrul art. 11.1 îşi asumă răspunderea pentru existenta pagubelor pricinuite în perioada 1989-2005 (despăgubiri formate din valoarea reală și prejudiciul cauzat).
Contractul de mai sus a fost actualizat prin acte adiţionale, ultimul având perioada de închiriere expirată în 1 august 2009 pentru 10 euro/mp/lună.
Astfel, la data încheierii contractului de închiriere a avut loc o întrerupere a termenului de prescripţie care a continuat să curgă până la data 01 iulie 2011, când pârâta a consemnat contravaloarea despăgubirilor rezultate din valoarea terenului expropriat şi fără a avea legătură cu vreo despăgubire rezultată din lipsa de folosinţă. Potrivit art. 3 şi 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speţa „Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în conformitate cu art. 16 alin. lit. a) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea prescripţiei, făcând referire la Decizia nr. 1148 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, se impune admiterea recursului, respingerea excepţiei invocate şi obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru perioada respectivă.
Faţă de pretenţiile formulate, s-a făcut menţiune despre hotărârea pronunţată de C.E.D.O., în cauza L. contra României, în care s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, reclamantul fiind îndreptăţit să promoveze în faţa instanţei interne acţiune în temeiul art. 998-999 C. civ., iar prin acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, s-a realizat o reparare a prejudiciului suferit. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, Decizia civilă nr. 7085 din 12 octombrie 2011).
Potrivit sentinţei civile nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 pronunţată la data de 17 noiembrie 2010 în Dosarul nr. 13659/3/2010, instanţa a dispus exproprierea imobilului proprietatea recurenţilor şi a dispus obligarea expropriatorului la plata sumei în cuantum de 1.779.777 lei. Potrivit penultimului paragraf de la fila 8 din sentinţa mai sus menţionată, instanţa constată că „ reclamanţii pot obţine despăgubiri pentru lipsa de folosinţă prin acţiuni personale bazate pe convenţiile pe care le invocă." Tribunalul a reţinut în mod absolut că aceste pretenţii nu au legătură cu exproprierea în sine, (Menţionează că aceste aspecte au fost dezlegate, intrând în puterea lucrului judecat). Cererea recurenţilor este întemeiată, astfel cum s-a dovedit, ocuparea terenului si demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestata prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept, precum posesia şi folosinţa, situaţie prejudiciablă pentru proprietar şi, în mod corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.
Prejudiciul creat constă în lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru teren, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată şi se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, Decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013)
Faţă de considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de folosinţă după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert E.M., după cum urmează: pentru perioada 1989-1998 suma de 15.860 lei, pentru perioada 1999-29 februarie 2005 suma de 294,535 lei, pentru perioada iulie 2009 - 01 iulie 2011 - data consemnării despăgubirii suma de 98.750 lei. în total suma pretinsă este 409.345 lei. S-a mai solicitat actualizarea creanţei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 13659/3/2010, cu indicele de inflaţie pentru perioada 18 decembrie 2010-până la data achitării despăgubirii - 03 iulie 2011, în sumă de 53.982 lei, restituirea diferenţei de taxă de timbru achitată, în valoare de 6734 lei, cu precizarea că s-a plătit suma de 15.476,80 lei, iar suma care trebuia achitată era 8.742,27 lei. S-a mai solicitat plata cheltuielilor de judecată din fond, apel şi. recurs, constând în taxe timbru si onorarii expertize.
Intimata-pâtâtă SC M. SA nu a formulat întâmpinare în cauză.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos,
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţi, aceştia au criticat hotărârea sub două aspecte, arătând pe de o parte, că instanţa de apel a interpretat greşit în cauză dispoziţiile legale aplicabile cererii de chemare în judecată, considerând prescrise despăgubirile pretinse ca urmare a lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren de 580 mp, situat în sector 1, în perioada 1989-2005 şi, pe de altă parte, că au fost interpretate în mod eronat mai multe înscrisuri, apte să întrerupă cursul prescripţiei extinctive.
Ca temei, recurenţii-reclamanţi au invocat prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
Întrucât prin prima critică formulată, recurenţii invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 dîn Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aceasta se circumscrie motivului de recurs indicat, prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs reclamanţii au susţinut, în esenţă, pe de o parte, că prescripţia dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1989-2005 nu s-a împlinit, întrucât atingerea adusă dreptului de proprietate a fost continuă, fapt ce a generat prescripţii succesive în timp, şi, pe de altă parte, că termenul nu era împlinit, întrucât faptul ilicit a avut un caracter continuu, iar apărarea dreptului de proprietate încălcat este imprescriptibilă.
Recurenţii reclamanţi au invocat în susţinere şi cauza C.E.D.O., Burghelea împotriva României prin care s-a reţinut încălcarea dreptului de proprietate prin exproprierea de fapt.
Prin cererea de chemare în cauza de faţă recurenţii-reclamanţi au solicitat, printre altele, şi despăgubiri ce constau în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 1989-2005, ca urmare a preluării imobilului de către stat fără a li se plăti contravaloarea acestuia.
Critica recurenţilor în sensul aplicării greşite de către Instanţa de apei a dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958, şi anume art. 8, este nefondată, cele reţinute în argumentarea soluţiei de respingere a apelului fiind în concordanţă cu textele de lege aplicabile în cauză.
întrucât cererea dedusă judecăţii are un obiect patrimonial, decurgând din exercitarea unui drept de creanţă, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Termenul general de prescripţie este de 3 ani, fiind prevăzut de art. 3 din acelaşi decret. Pe de altă parte, art. 8 alin. (1) din acelaşi decret dispune „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."
În speţă, dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă alegată s-a născut ia momentul ocupării fără drept a terenului, şi anume din anul 1989.
Aşa fiind, de fa acest moment, recurenţii-reclamanţi au cunoscut cu certitudine atât paguba, cât şi pe cei care răspunde de ea, având posibilitatea legală de a iniţia demersuri pentru a obţine folosinţa de care au fost lipsiţi. Prin respingerea pretenţiilor solicitate de recurenţi pentru perioada 1989-2005, faţă de momentul introducerii acţiunii, 19 august 2011, curtea de apel nu a făcut altceva decât să pună în aplicare efectul prescripţiei extinctîve a dreptului material la acţiune» reglementare legală ce conţine norme clare, accesibile şi previzibile. Prescripţia este reglementată să sancţioneze lipsa de convingere a titularului dreptului în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea de pasivitate.
Aşa cum a reţinut şi curtea de apel, ocuparea terenului în sine, demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea exercitării atributelor esenţiale, precum posesia şi folosinţa, în această situaţie acordarea despăgubirilor este pe deplin justificată, fiind datorată de la data la care proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la alte momente ulterioare acţiunii ilicite.
Recurenţii au invocat că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul ocupării terenului, şi cunoaşterii acestui fapt, însă acesta nu s-a împlinit din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv, fapt ce a generat prescripţii succesive în timp.
Această afirmaţie este nefondată, trecând peste faptul că este şi contradictorie, pe de o parte, susţinându-se că prescripţia nu s-a împlinit, deşi a început să curgă în 1989, la momentul ocupării terenului, deci că ar fi operat o întrerupere sau suspendare a acesteia, ca urmare a "atingerii continue" a dreptului de proprietate, iar, pe de alta parte, că ar fi. operat prescripţii succesive în toată perioada în care terenul a fost preluat de stat fără a li se acorda despăgubiri pentru dreptul de proprietate, ceea ce ar presupune încălcări succesive ale dreptului care generează drepturi de creanţă distincte, situaţie pe care, de altfel, s-au bazat instanţele de fond când au constatat întemeiată excepţia prescripţiei extinctive.
Despăgubirile solicitate în cauza sunt aferente încălcării unui drept de proprietate imobiliară, în speţă, a atributelor usus şi fructus, încălcarea a îmbrăcat forma faptei ilicite, temeiul acţiunii aflându-se în răspunderea civilă delictuală, şi a generat în patrimoniul reclamanţilor un drept de creanţă reprezentat de dreptul de a pretinde repararea pagubei, pagubă care s-a produs zi de zt până la momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât fructele civile se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului.
Astfel, modalitatea în care s-a săvârşit fapta a generat posibilitatea pentru reclamanţi de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe o perioada mai mare de timp, atât cât a durat încălcarea, dar în toată această perioadă au curs prescripţii succesive pentru flecare pagubă (art. 8 alm.l din Decretul nr. 167/1958), produsă în fiecare zi, aşa cum s-a menţionat anterior.
Referitor ia afirmaţia recurenţilor în sensul că prescripţia nu s-a împlinit, deşi a început să curgă în 1989, la momentul ocupării terenului, ca urmare a "atingerii continue" a dreptului de proprietate, aceasta ar presupune că ar fi operat o întrerupere sau suspendare a acesteia. Or, cazurile de întrerupere sau suspendare a prescripţiei trebuie prevăzute expres de lege, un astfel de caz neregăsindu-se printre cele prevăzute la art. 13, 14, 16 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
În ceea ce priveşte cauza C.E.D.O., Burghelea împotriva României, pe care recurenţii reclamanţi au invocat-o în susţinerea primului motiv de recurs, se poate observa că aceasta nu are legătură cu modul de calcul al prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, în acea cauză reţinându-se încălcarea dreptului de proprietate prin exproprierea de fapt fâră acordarea unei despăgubiri
Or, recurenţii în cauză au obţinut deja despăgubiri pentru exproprierea imobilului în cadrul unui iitîgîu anterior celui de faţă. De asemenea, cu privire la perioada 1989-2005 nu s-a reţinut faptul că recurenţii nu ar fi avut dreptul la despăgubiri pentru lîpsa de folosinţă, ci că dreptul la acţiune este prescris, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte, al doilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul acestuia, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau alt conţinut.
Motivul de modificare şi-ar găsi aplicarea, de exemplu, dacă instanţa ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţnine, ori dacă ar stabili, fâră nici un suport probator, anumite obligaţii în sarcina unei părţi, deşi la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.
Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie punctului 8 ai art. 304 C. proc. civ., aşa cum a fost prezentat anterior. Criticile privind modul de administrare şi interpretare a probelor de către instanţa de apel, cu referire la adresa din 12 septembrie 2003 întocmită de intimata SC M. SA, memoriul din 17 aprilie 1990 către întreprinderea M. Bucureşti, cererea din 22 aprilie 1998 adresată directorului SC M. SA Bucureşti, precum şi cele ulterioare, din anul 2003, 2004, 2005, vizează temeinicia hotărârii şi nu poî fi încadrate în acest text de lege, dar nici în vreun alt caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Cauzeie de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt limitative, fiind prevăzute de art. 16 din decret. Primul caz de care se prevalează recurenţii îl constituie „recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia." Pentru a produce efecte întreruptive, această recunoaştere trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, şi de asemenea cu privire la dreptul pretins în cauză.
Prin interpretarea coroborată a probelor administrate curtea de apel a ajuns la concluzia că nu a operat recunoaşterea dreptului pretins în prezenta cauză, constând în dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pentru perioada 1998-2005.
Aşa fiind, aceste acte nu îndeplinesc condiţiile unei recunoaşteri de drepturi nici exprese, nici tacite care să fie apta să întrerupă cursul prescripţiei extinctive, în conformitate cu ari 16 aiin. 1 Ut. a din decret.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs care pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi anume, cele prin care se critică interpretarea clauzei art. 11.1 din contractul de închiriere din 2005 fără a respecta regula de interpretare a contractelor în sensul determinării voinţei reale a părţilor, dincolo de sensul literal al termenilor (art. 977 C. civ.), se poate observa că recurenţii susţin că prin această clauză intimata-pârâtă şî-a asumat răspunderea pentru existenţa pagubelor pricinuite în perioada 1989-2005, operând astfel recunoaşterea dreptului de cel în favoarea căruia curgea prescripţia, cauză de întrerupere a prescripţiei, potrivit art 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Prima instanţă de fond a interpretat clauza din cadrul art. 11.1 din contractul de închiriere din 2005, în care s-a menţionat că acest contract de închiriere nu exonerează de răspundere SC T.M.B. M. SA pentru pagubele pricinuite în perioada 1989-2005, iar aceste drepturi urmează să fie stabilite în condiţiile legii, fără legătură cu acest contract, ajungând la concluzia că nu reprezintă o recunoaştere a dreptului a cărei acţiune se prescrie, ci o înţelegere în sensul că această chestiune de drept urmează a fi soluţionată separat de obiectul contractului de închiriere, că reclamanţii nu au renunţat prin încheierea contractului ia aceste drepturi.
Tribunalul a mai reţinut că, şi dacă ar fi reală susţinerea reclamanţilor, eventuala recunoaştere a dreptului în 2005 de către pârâtă nu ar fi putut întrerupe prescripţia pentru drepturile la acţiune pentru care se împlinise deja termenul de prescripţie, adică pentru perioada 1989-aprilie 2002, iar pentru drepturile aferente perioadei aprilie 2002-2005, este, de asemenea, irelevantă, întrucât reclamanţii au formulat acţiunea abia la data de 19 august 2011, cu mult după trecerea a încă unui termen de trei ani, conform art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanţii nu au formulat critici în apel cu privire la modul în care a interpretat prima instanţă de fond clauza îl.i din contractul de închiriere nr. 33/2005 şi nici cu privire Ia nerelevanţa acestei eventuale recunoaşteri a dreptului asupra aplicării art. 16, 17 din Decretul nr. 167/1958, neputând fomiula aceste critici direct în recurs, omisso medio.
În continuare, recurenţii reclamanţi au solicitat, pentru cazul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului Ia acţiune pentru perioada 1989-2005, obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru perioada respectivă, arătând de ce consideră că este întemeiată cererea pe fond, motive care nu se mai impune a fi analizate, având în vedere că au fost considerate nefondate motivele de recurs ce vizau soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului ia acţiune pentru această perioadă.
În finalul cererii de recurs, recurenţii au solicitat, ca urmare a admiterii recursului, pe lângă despăgubirile pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 1989-2005, şi obligarea intimatei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de folosinţă, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul E.M., pentru perioada iulie 2009-01 iulie 2011. A fost solicitată şi actualizarea creanţei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 13659/3/2010, cu indicele de inflaţie pentru perioada 18 decembrie 2010-până la data achitării despăgubirii - 01 iulie 2011, în sumă de 53.982 lei. Recurenţii au pretins şi restituirea diferenţei de taxa de timbru achitată, arătând că au plătit suma de 15.476,80 lei, iar suma care trebuia plătită era 8.742,27 lei. Aşa fiind, rezultă că au achitat în plus suma de 6.734 lei.
Analizând cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat că nu au fost formulate critici referitoare la modul de soluţionare a motivelor de apel care vizau aceste cereri de către instanţa de apel, astfel că ele nu pot face obiectul cercetării pe calea controlului de legalitate în cauza dedusă judecăţii, neputând fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Recurenţii reclamanţi au mai solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din fond (prima instanţă şi apel) şi recurs, reprezentate de taxa de timbru şi onorariul expertului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din fond (prima instanţă şi apel), aşa cum s-a reţinut anterior, recurenţii nu au formulat critici prin care să susţină nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub acest aspect, astfel că şi această cerere apare ca fiind nemotivată.
Referitor la cheltuielile de judecată aferente recursului, cum prezentul demers judiciar iniţiat este respins, nu se justifică, prin raportare la prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. acordarea unor astfel de cheltuieli.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.T., A.E., A.D.A., A.V.G. şi A.l.A. împotriva Deciziei nr. 438/A din data de 6 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată in şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 121/2016. Civil → |
|---|
