ICCJ. Decizia nr. 202/2016. Civil

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 202/2016

Dosar nr. 427/85/2013**

Şedinţa publică de la 3 februarie 2016

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 16 ianuarie 2013 la nr. 427/85/2013 pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, reclamantele C.S.I. şi C.A.N., minoră, reprezentată de mama sa C.S.I. au chemat în judecată pe A.I. - Broker de asigurare Reasigurare SRL în calitate de corespondent al asigurătorului în România a A.I. JSC Bulgaria, să se dispună:

I. Obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale către reclamante după cum urmează:

1. C.S.I. - soţia decedatului C.A.: daune totale în sumă de 530.000 lei, reprezentând daune morale în cuantum de 500.000 lei şi daune materiale în sumă de 30.000 lei;

2. C.A.N. - fiica decedatului C.A. - daune totale în sumă de 554.950 lei, reprezentând daune morale în cuantum de 500.000 lei şi daune materiale în sumă de 54.950 lei, reprezentând 1/4 din salariul tatălui său, de la data producerii accidentului până la împlinirea vârstei de 18 ani, astfel: 350 lei x 157 luni = 54.950 lei.

În motivarea acţiunii reclamantele au susţinut că la data de 15 martie 2012 în jurul orei 17:37, în afara localităţii Cisnădie, numitul C.A., subofiţer al Unităţii Militare de Artilerie Sibiu, în timp ce conducea autoturismul marca M. s-a angajat în depăşirea unui autoturism marca D., a intrat pe contrasens, moment în care a pierdut controlul asupra direcţiei de mers şi s-a răsturnat în afara părţii carosabile. în urma accidentului victima C.A. a decedat.

Prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, în Dosarul nr. 1462/P/2012 s-a dispus "neînceperea urmăririi penale faţă de numitul C.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. (1) şi 2 C. pen.

Autoturismul condus de numitul C.A., era asigurat la data accidentului (03 ianuarie 2012) la A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în calitate de corespondent al asigurătorului în România al A.I. ISC Bulgaria.

Reclamantele, prin dispariţia soţului, respectiv al tatălui, au suferit prejudicii atât de natură patrimonială - cheltuieli aferente înmormântării, a ritualurilor creştineşti de pomenire, cât şi de natură nepatrimonială pe care le apreciază în cuantumul indicat în petitul I.

Reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare şi pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Norma CSA din 25 mai 2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin Sentinţa civilă nr. 677 pronunţată la data de 6 iunie 2013, tribunalul a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit art. 50 din lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Potrivit art. 50 alin. (2). În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aliate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv" iar potrivit alin. (3) "Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului".

În speţă, sunt aplicabile şi dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, (şi nu Norma CSA din 25 mai 2010 invocată de reclamante), pentru accidentele produse începând cu anul 2012, an în care s-a produs accidentul în cauză.

La o primă vedere ar părea că pot beneficia de asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, şi soţul (soţia) şi persoanele aflate în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, chiar dacă nu au fost implicate în accident.

Dar dispoziţiile legale nu fac o astfel de precizare şi atunci, acestea trebuie analizate împreună, în corelare, ori o astfel de analiză nu poate duce la concluzia că rudele persoanei vinovate de producerea accidentului pot beneficia de despăgubiri de la asigurător, pentru decesul celui vinovat de producerea accidentului. Reclamantele nu sunt terţi faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, ele nu s-au aflat în autoturism şi nici în afara acestuia la momentul producerii accidentului.

Câtă vreme conform art. 49 alin. (2) nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculului, vinovat de producerea accidentului, nici succesorilor acestuia nu li se pot acorda astfel de despăgubiri, pentru că nimeni nu poate să-şi invoce propria culpă. Ori reclamantele, în calitate de succesoare ale persoanei vinovate, nu pot să invoce culpa acestuia pentru a beneficia de despăgubiri. Dacă prin accidentul provocat de soţul, respectiv, tatăl, s-ar fi produs prejudicii altor persoane, iar acesta nu ar fi decedat, ar fi fost obligat la plata de despăgubiri, către aceste persoane.

Alin. (3) al art. 49 se referă cu siguranţă la situaţia în care pot cere despăgubiri soţul (soţia) sau persoanele aflate în întreţinerea conducătorului vehiculului asigurat vinovat de producerea accidentului, dacă s-ar fi aflat în autovehicul sau în afara acestuia, dacă au suferit prejudicii nemijlocit din accidentul în sine, şi nu ca urmare a decesului persoanei vinovate de accident, ori reclamantele nu au fost implicate în accident.

Apelul declarat de reclamante, împotriva acestei sentinţe, a fost respins, prin Decizia nr. 69 pronunţată la data de 10 octombrie 2013 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în considerentele căreia s-a reţinut, în esenţă, în mod asemănător cu considerentele sentinţei, că potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul nr. 14/2011 al CSA, precum şi art. 27 pct. 2 din aceleaşi norme, care exclud conducătorii auto răspunzători din sfera persoanelor prejudiciate şi definesc împrejurările în care rudele acestora, implicate în accident, beneficiază de despăgubiri. În acest sens, se arată că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto, responsabil de accident, "indiferent cine solicită aceste despăgubiri".

Interpretarea normei legale asupra căreia a statuat în mod corect instanţa de fond nu poate fi alta, odată ce obiect al asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate de autovehicule sunt despăgubirile datorate de asigurat, ca urmare a răspunderii sale faţă de o terţă persoană, fiind protejat astfel patrimoniul celui din care urmează a se plăti.

Rudele persoanei responsabile decedate, care nu au fost implicate în accident, nu pot fi beneficiarii unei atari indemnizaţii de asigurare, în lipsa unei legături directe cu prejudiciul suferit, neputând a se face confuzie între asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de persoane în cazul căreia asigurătorul datorează despăgubiri la survenirea riscului asigurat, fără vreo relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar în lipsa unei pagube.

Prin urmare, nu poate fi extinsă sfera răspunderii civile delictuale a conducătorului auto responsabil, într-o măsură care să acopere şi răspunderea faţă de prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate rudelor sale prin deces.

Recursul declarat de reclamante împotriva Deciziei nr. 69/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost admis prin Decizia nr. 3707 pronunţată la data de 21 noiembrie 2014 de secţia a II-a civilă de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că recurentele au invocat aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) nr. 14/2011 şi a considerat că din interpretarea coroborată a textelor de lege sus-menţionate, rezultă că în asigurarea obligatorie de răspundere civilă, cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, indiferent dacă persoana vinovată de producerea accidentului este sau nu identificată şi indiferent că este sau nu chiar persoana asigurată, ceea ce impune un caracter preponderent intuitu rei acestui tip de asigurare, deoarece esenţială este implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nicidecum a persoanei asiguratului.

Cu alte cuvinte, principala condiţie a antrenării răspunderii asigurătorului RCA este aceea că autoturismul implicat în accident să fie identificat şi asigurat. Odată îndeplinită această condiţie, asigurătorul este obligat să despăgubească toate persoanele prejudiciate prin accidentul în care a fost implicat respectivul vehicul, cu excepţia celor prevăzute în mod limitativ de lege. Or, în speţă, recurentele nu se găsesc în niciuna dintre situaţiile prevăzute de lege cu titlu de excepţie.

În alţi termeni, asigurătorul, când acoperă prejudiciul suferit de terţi, nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte propria obligaţie stabilită prin lege şi consemnată ca atare în contractul de asigurare RCA, terţul păgubit fiind despăgubit ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

De aceea, în acest tip de contract intuitu rei s-a acordat prioritate intereselor terţilor păgubiţi, care vor încasa despăgubirea de la asigurător pentru prejudiciul moral sau material suferit ca urmare a producerii riscului asigurat. respectiv accidentul produs de vehiculul asigurat.

Ca urmare a dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 3707 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu ocazia rejudecării apelului, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat Decizia nr. 267 la data de 7 mai 2015, prin care a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantele C.S.I. şi C.A.N. reprezentată de mama sa C.S.I., împotriva pârâtei SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL şi în consecinţă:

A obligat pârâta să plătească reclamantei C.S.I. suma de 4.684 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale şi suma de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei C.A.N. reprezentată de mama sa C.S.I. suma de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Au fost respinse în rest celelalte cereri.

A obligat intimata pârâtă SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti să plătească apelantelor reclamante C.S.I. şi C.A.N. suma de 2.144 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aşa fiind, dreptul reclamantelor de a fi despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această etapă procesuală, Înalta Curte statuând în mod obligatoriu prin decizia de casare că reclamantele pot solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, chiar dacă nu au fost victime directe, implicate în accident.

Prin urmare, toate apărările pârâtei intimate A.I. JSC referitoare la lipsa răspunderii contractuale a asigurătorului ca urmare a lipsei răspunderii delictuale a asiguratului C.A. nu vor mai fi analizate întrucât exced limitelor rejudecării apelului, aşa cum aceste limite au fost trasate de instanţa de casare.

De asemenea, solicitarea intimatei pârâte ca instanţa de rejudecare să determine legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, nu poate fi primită, având în vedere că legea aplicabilă a fost determinată în primul ciclu procesual, iar sintagma "probleme de drept dezlegate" folosită de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. exclude posibilitatea ca instanţa de rejudecare să considere ca fiind aplicabilă în prezentul litigiu o altă lege decât Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Prin urmare, judecând în echitate la criteriile stabilite de instanţe în fiecare caz concret ar trebui adăugate exigenţele unei limite naturale: daunele morale nu trebuie să fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, astfel ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.

În consecinţă, având în vedere jurisprudenţa în materie (depusă la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), precum şi principiul echităţii care impune necesitatea găsirii unui just echilibru, astfel ca suma acordată să nu reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantelor şi nicio amendă excesivă pentru pârâtă, fiind de necontestat că decesul soţului şi respectiv tatălui le-a produs o durere şi o suferinţă iremediabilă, instanţa de apel a considerat că suma de 50.000 lei pentru fiecare reclamantă este o daună morală stabilită în mod just.

Instanţa s-a orientat către acest cuantum al prejudiciului având în vedere că autorul faptei prejudiciabile este victima însăşi, adică cel decedat în accident este exclusiv vinovat de producerea accidentului soldat cu propriu să deces, situaţie care este diferită de speţele în care persoanele decedate nu au nicio culpă în producerea accidentului, autovehiculul fiind condus de alte persoane decât victimele însele.

În ceea ce priveşte daunele materiale, suma de 30.000 lei solicitată de reclamanta C.S.I., reprezentând cheltuieli aferente înmormântării soţului său decedat în urma accidentului, acestea nu au fost dovedite decât parţial, în limita sumei de 4.684 lei.

Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanta C.A.N., fiica celui vinovat de producerea accidentului, în sumă de 54.950 lei cu titlu de rentă pe o perioadă de 157 luni, de la data producerii accidentului şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa de apel a constatat că această sumă nu poate fi acordată, deoarece daunele materiale nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie asumându-şi obligaţia de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 49 pct. 2 din normele RCA aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA.

Asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreţinerea familiei asiguratului său, vinovat de producerea accidentului, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliţei RCA într-o poliţă de asigurare de viaţă, ceea ce nu este admisibil. Pentru acest motiv, cererea reclamantei de obligare a asigurătorului la plata unei rente viagere pe o durată de 157 luni, până la împlinirea vârstei majoratului său, nu poate fi admisă.

Mai mult, reclamanta solicită plata unei sume globale de 54.950 lei, reprezentând o cotă de 1/4 din salariul tatălui său, respectiv 350 lei/lună, timp de 13 ani, ceea ce înseamnă ca societatea de asigurare să-i plătească anticipat întreţinerea pe care tatăl său i-ar fi prestat-o lunar, în baza dispoziţiilor Codului familiei, până la împlinirea vârstei majoratului. O asemenea cerere este lipsită de temei legal, contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie neputând acoperi o asemenea daună.

Cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate, respectiv petitul 3 al acţiunii reclamantelor, urmează a fi respins, dispoziţiile art. 35 şi 36 din vechiul Ordin nr. 5/2010, preluate în Ordinul nr. 4/2011, reglementând aceste penalităţi pentru ipoteza în care despăgubirile nu sunt plătite în termenele prevăzute de lege. Aceste dispoziţii se aplică în faza de executare a hotărârii, iar instanţa de apel nu poate porni de la prezumţia că societatea de asigurare nu îşi va îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina ei şi să aplice deja o astfel de penalitate.

Împotriva Deciziei nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a declarat recurs pârâta SC A.I.C. JSC, cu sediul în Bulgaria, prin mandatar SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 267/2015 şi pe fond respingerea acţiunii reclamantelor, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susţine, în esenţă, că în condiţiile în care prevederile: Directivei 2009/103 a CE; art. 49 şi 50 din Legea nr. 135/1996 şi art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu dau posibilitatea sub nicio formă ca rudele celui vinovat de accident să beneficieze de daune, ca urmare a decesului acelei persoane, după cum nu exista niciun alt text de lege care să îndreptăţească pe reclamante să poată solicita în instanţă, daune într-o astfel de situaţie, pe cale de consecinţă este mai mult decât evident că Decizia civilă nr. 267/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia prin care au fost acordate daune materiale şi morale reclamantelor este nelegală.

De asemenea, pârâta apreciază că în pofida faptului că numitul C.A. a fost considerat de către autorităţile penale ca fiind singura persoană vinovată de accident şi de decesul său, paradoxal, rudele acestuia, în speţă soţia şi fiica, au formulat acţiune în justiţie solicitând daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea şi daune morale constând în suferinţele prin care au trecut ca urmare a decesului numitului C.A.

Deşi nu au niciun drept conferit de legea specială pentru a încasa despăgubiri ca rude şi moştenitori ai persoanei vinovate de producerea daunei. totuşi, fie din dorinţa de a duce în eroare instanţa, fie datorită faptului că nu au dat o interpretare corectă a legii, reclamantele, prin apărător, au menţionat ca temei juridic al admisibilităţii acţiunii lor - prevederile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995.

Art. 49 şi 50 obligă asigurătorul de răspundere civilă auto să acorde despăgubiri pentru prejudicii de care asiguraţii acestora răspund faţă de terţe persoane prejudiciate prin accidente de autovehicule, cu excepţia cazului în care persoana vătămată (n.n. decedată) este chiar conducătorul autovehiculului responsabil de accident, aşa cum a fost şi numitul C.A.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi 4 din Anexa Normă la Ordinul nr. 14/2011 al CSA care stipulează că «(1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri informă bănească pentru: 4. prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepţia despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea accidentului;»

Astfel fiind, numai în situaţia în care membri familiei asiguratului sunt vătămaţi corporal în accident s-au au decedat, aceştia sunt despăgubiţi de asigurătorul RCA pentru daune materiale şi morale rezultate din această vătămare sau deces, şi nu pentru vătămarea sau decesul asiguratului vinovat de accident.

În fine pârâta recurentă precizează că Directiva nr. 2009/103 a CE din 16 decembrie 2009 menţionează în mod expres că membrii familiei şoferului vinovat de producerea accidentului rutier pot beneficia de despăgubiri numai în cazul în care sunt victime directe ale accidentului produs de ruda lor ceea ce în speţă nu este cazul, deoarece reclamantele nu se aflau în autovehicul şi nu au suferit nicio vătămare corporală.

Pârâta recurentă a mai invocat în susţinerea opiniei privind aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 şi Decizia nr. 23 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii la data de 26 octombrie 2015, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime ale evenimentului rutier.

Reclamantele au formulat întâmpinare, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia nulităţii recursului solicitând, în consecinţă, anularea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În motivarea întâmpinării se susţine, în esenţă, că prin Decizia nr. 3707 din 21 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a pronunţat cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în sensul că pot solicita despăgubiri soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului fără a condiţiona solicitarea acestor despăgubiri de implicarea directă a acestora în accident.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În consecinţă, instanţa de apel, în rejudecarea cauzei s-a supus dispoziţiilor imperative ale legii în ceea ce priveşte forţa obligatorie a hotărârilor pronunţate în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept dezlegate, pronunţând astfel o decizie legală şi temeinică.

Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii şi considerentele deciziei, cele care tranşează fondul litigiului sau cele prin care se tranşează o chestiune litigioasă.

Autoritatea lucrului judecat împiedică nu numai rediscutarea chestiunilor tranşante, judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, chiar cu poziţia procesuală inversă, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunţată într-un alt proces sau chiar în acelaşi dosar, dar într-un alt ciclu procesual.

În consecinţă, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 3707/2014, dreptul reclamantelor de a fi despăgubite nu mai poate fi supus dezbaterii în această etapă procesuală, deoarece s-a stabilit în mod obligatoriu că reclamantele pot solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 chiar dacă nu au fost victime directe, implicate în accident.

De asemenea, intimatele-reclamante au invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele de casare invocate de recurentă nu se circumscriu motivelor de recurs limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs şi de susţinerile din întâmpinare, constată următoarele:

Cu privire la excepţiile invocate de reclamantele-intimate, care trebuie analizate cu prioritate, trebuie precizat că excepţia privind nulitatea recursului a fost respinsă prin practicaua deciziei şi în consecinţă nu mai este necesară analizarea ei, iar excepţia autorităţii de lucru judecat a fost considerată, tot prin practica, apărare de fond şi în consecinţă va fi analizată ca atare.

În raport de situaţia de fapt privind producerea accidentului de circulaţie din data de 15 martie 2012, în care a fost implicat autoturismul M. condus de C.A., care a avut drept consecinţă decesul numitului C.A., s-a format Dosarul penal nr. 1462/P/2012 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, dosar soluţionat prin rezoluţia din data de 23 iulie 2012 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul C.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece cercetările efectuate în cauză de organele de poliţie au constatat că vinovat de producerea accidentului a fost chiar victima accidentului, C.A. care a condus autoturismul.

Astfel fiind, în raport de situaţia de fapt expusă, problema de drept care trebuie soluţionată în cauză reprezintă modul de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, privind dreptul membrilor familiei conducătorului auto vinovat exclusiv de producerea unui accident de circulaţie, soldat cu decesul său, de a primi de la societatea de asigurare la care autoturismul era asigurat cu o poliţă RCA, despăgubiri pentru daunele materiale şi morale rezultate în urma accidentului, în condiţiile în care aceşti membrii de familie, în speţă soţia şi fiica minoră a conducătorului auto decedat în accident nu s-au aliat în autoturism deci nu sunt victime directe în sensul că nu au suferit nicio vătămare corporală.

Concret, în speţă se impune interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă RCA.

Art. 50 din Legea nr. 136/1995 stipulează următoarele:

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

După cum s-a menţionat mai sus, în speţă s-au interpretat dispoziţiile art. 50 alin. (3), în considerentele Deciziei nr. 3707/2014 pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că prin aceste prevederi legiuitorul a precizat, în mod expres, că pot solicita despăgubiri soţul (soţia) sau persoana care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, fără a condiţiona solicitarea acestor despăgubiri, de implicarea directă a acestora în accident.

Pentru susţinerea acestei interpretări s-au invocat argumente precitate.

Ca urmare a Deciziei nr. 3707/2014, în rejudecarea apelului, prin Decizia nr. 267/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precitată, a fost obligată societatea de asigurări pârâtă, la plata daunelor materiale şi morale către reclamante.

În M. Of. nr. 71/1.02.2016 s-a publicat Decizia nr. 23 pronunţată la data de 26 octombrie 2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În considerentele Deciziei nr. 23/2015, s-a reţinut, în esenţă, că, în principiu, în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

Aceeaşi idee se regăseşte şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul.

Aşadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzal va fi reparat.

În acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului.

Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită, este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există şi în sarcina conducătorului.

Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirea - constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului.

Înţelegerea exactă a conţinutului şi sensului reglementării art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 presupune interpretarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 50, în concordanţă cu condiţiile legale ale angajării răspunderii asigurătorului şi cu natura juridică proprie (mai sus redată) a acestui tip de asigurare.

Este de precizat că practica judiciară divergentă a vizat acea cazuistică în care membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au pretins recunoaşterea unui drept de dezdăunare pe seama asigurătorului pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul şoferului, cum ar fi plata costurilor înmormântării, a daunelor morale cauzate de dispariţia acestuia ori pierderea întreţinerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, instanţele judecătoreşti fiind unanime, în cazuistica analizată, în recunoaşterea unui drept la dezdăunare aceloraşi subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, aşadar când acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului.

Divergenţa vizează, prin urmare, cazul membrilor de familie prejudiciaţi (material şi/sau moral) ca urmare a vătămării corporale sau decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv ceea ce doctrina şi jurisprudenţa au denumit a fi prejudiciul prin ricoşeu, înţeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect (şi care îşi găseşte în prezent o reglementare legală prin dispoziţiile art. 1.390 şi 1.392 C. civ.).

Întrucât, la originea producerii lui, se regăseşte una şi aceeaşi faptă ilicită, este de neconceput repararea prejudiciului prin ricoşeu în absenţa întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului direct. Mai exact, cerinţa esenţială pentru repararea prejudiciului prin ricoşeu este ca fapta ilicită cauzatoare să îşi menţină acest caracter (ilicit) şi în ce priveşte victima directă.

Or, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 50 alin. (2) prevede că, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Excluderea conducătorului vehiculului din sfera "terţelor persoane păgubite", la care se referă ari. 49 din lege. are drept consecinţă faptul că asigurătorul nu datorează despăgubiri în caz de vătămare a sănătăţii sau pentru moartea asiguratului în accident şi nici pentru avarierea sau distrugerea bunurilor sale, inclusiv a autovehiculului condus de el şi care a provocat accidentul.

Această excludere nu este însă întâmplătoare şi nu se justifică doar pe legătura contractuală asigurat - asigurător din raportul de asigurare (care, în cazul asigurării casco, spre exemplu, este chiar cea care stă la baza includerii în asigurare a bunurilor asiguratului), ci tocmai pe lipsa, în acest caz, a fundamentului asigurării de răspundere civilă, respectiv pe existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului în sarcina conducătorului auto, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală. Asiguratul nu poate avea răspundere civilă faţă de el însuşi, aşa încât asigurarea de răspundere este fără obiect. Acest lucru se întâmplă atunci când persoana victimei se confundă cu cea responsabilă de producerea faptei ilicite.

În tot acest context, recunoaşterea unui drept la despăgubiri soţului/soţiei sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, nu poate fi văzută decât ca menită să acopere acele prejudicii suferite de aceste subiecte decurgând din vătămările lor corporale, ca victime directe ale accidentului.

A admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoşeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea şi înmormântarea, acordarea întreţinerii pe care acesta o presta în timpul vieţii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinţe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ţinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiaşi fapte, şi mai ales. în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În speţă, prin ipoteză, deşi există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde faţă de sine însăşi, vătămarea sa corporală şi/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, şi, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa faţă de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speţă şoferul este şi decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât şi sub cea a noului C. civ., fapta victimei înseşi este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

Asigurătorul va fi însă ţinut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceştia sunt victime directe ale accidentului auto, aşadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, şi acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situaţia juridică a acestor subiecte îşi găsea oricum rezolvare în dispoziţiile preexistente ale art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege.

Totuşi, ca şi în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care se bucură alte terţe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relaţiei de rudenie dintre acestea şi conducătorul vinovat.

Potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate printr-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I şi în consecinţă având în vedere publicarea Deciziei nr. 23/2015 în M. Of. la data de 1 februarie 2016, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 330⁷ alin. (4) coroborate cu dispoziţiile art. 312 (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul şi să modifice Decizia nr. 267/2015 din 7 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantele C.S.I. şi C.A.N., împotriva Sentinţei civile nr. 677/2013 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, sentinţă prin care s-a respins acţiunea reclamantelor.

În raport de soluţia adoptată, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 330⁷ C. proc. civ. primează în raport cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., şi în consecinţă, decizia obligatorie pronunţată în interesul legii se impune cu putere de evidenţă în scopul dezlegării unitare a problemei de drept supusă examinării, în temeiul art. 329 şi următoarele C. proc. civ., în chiar speţa dedusă judecăţii şi obligă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, să aplice normele legale în sensul celor dezlegate prin hotărârea pronunţată în recursul în interesul legii.

Ca atare, nici excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamantă nu poate fi primită.

Conform art. 274 C. proc. civ. reclamantele vor fi obligate la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocaţial) către recurenta SC A.I.C. JSC prin mandatar SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti, care au fost menţionate în nota de cheltuieli de judecată depusă la dosar de avocatul recurentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. JSC prin mandatar SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 267/2015 din 7 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele C.S.I. şi C.A.N. reprezentată de mama sa, C.S.I. împotriva Sentinţei civile nr. 677/2013 din 6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.

Obligă pe intimatele reclamante C.S.I. şi C.A.N. la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC A.I.C. JSC prin mandatar SC A.I. - Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2016.

← ICCJ. Decizia nr. 227/2016. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2/2016. Civil. Constatare nulitate act. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 2/2016. Civil. Constatare nulitate act. Recurs ICCJ. Decizia nr. 143/2016. Civil