ICCJ. Decizia nr. 227/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 227/2016
Dosar nr. 876/3/2003*
Şedinţa publică de la 4 februarie 2016
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 3190/2001, reclamanţii B.G.L.G., M.M., M.Mi., H.E., C.H., C.F. şi Z.E. au chemat în judecată pârâţii C.G.M.B. şi SC A. SA solicitând instanţei să constate nulitatea titlului de preluare de către stat a imobilului situat în Bucureşti, B-dul. M. - Hotel A. - aripa dinspre C., să fie obligate pârâtele să lase reclamanţilor în liniştită posesie şi folosinţă imobilul sus-menţionat.
La data de 25 iunie 1999, pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului), S.T. SA, Ministerul de Finanţe (în prezent Ministerul Finanţelor Publice).
La data de 15 octombrie 1999 a formulat întâmpinare S.T., invocând tardivitatea cererii de introducere în cauză, inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin Sentinţa civilă nr. 155 din 11 februarie 2003 pronunţată în Dosarul nr. 3190/2001 s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie pentru suplimentarea probatoriului în raport de precizarea obiectului cererii la valoarea de circulaţie a imobilului şi pentru lămuriri atât în privinţa părţilor, faţă de dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, cât şi a întinderii obligaţiei de garanţie a acestora, precum şi referitor la probaţiunea obiectului cererii.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1081/2003 (nr. unic 876/3/2003).
La 21 octombrie 2013 SC A. S.A. a formulat precizări, arătând că solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri în suma de 6.360.211 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar.
Prin întâmpinarea formulată la data de 07 noiembrie 2013 S.T. a invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La 15 noiembrie 2013 a formulat întâmpinare A A AS invocând excepţia de necompetenţă funcţională a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC A. SA şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, iar pe fondul cauzei respingerea cererii sau limitarea despăgubirilor potrivit Deciziei nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - recurs în interesul legii.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 18 noiembrie 2013, instanţa a dispus înaintarea dosarului secţiei a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19 decembrie 2013, sub nr. 876/3/2003*.
Prin încheierea de şedinţă de la 10 martie 2014 instanţa a respins excepţia de netimbrare, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii ca neîntemeiate şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Finanţelor Publice şi S.T.
Reclamanta a depus precizări la data de 16 iunie 2014 în sensul obligării A.A.A.S. la plata de despăgubiri în valoare de 6.386.738,80 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului retrocedat la momentul rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 155/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 3421 din 30 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Activelor Statului şi a obligat pârâta la plata sumei de 6.386.738,80 lei valoare contabilă imobil restituit prin Sentinţa civilă nr. 155/2003.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 155 din 11 februarie 2003 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, fiind admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.G. L.G., M.M., M.Mi., H.E., C.H., C.F. şi Z.E. în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Bucureşti şi SC A. SA, pârâţii fiind obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în B-dul M. (fost T.) compus din teren de 520 mp şi construcţia edificată pe acesta compusă din subsol, parter şi 13 etaje (aripa dintre C. a Hotelului A.) - respectiv 1/2 din imobilul din B-dul M., sector 1, şi respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii titlului statului. Totodată a fost disjunsă judecarea cererii de chemare în garanţie formulată de SC A. SA pentru suplimentarea probatoriului în raport de precizarea obiectului cererii la valoarea de circulaţie a imobilului.
S-a reţinut că potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat la 24 iunie 2014 s-a realizat predarea clădirii parţial delimitate, în baza Sentinţei civile nr. 155/2003, definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 187A din 25 aprilie 2012 şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă nr. 2263 din 17 aprilie 2013.
S-a mai reţinut că reclamanta îşi întemeiază cererea, în principiu, pe contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 20 iunie 1995 încheiat între F.P.S. şi Asociaţia A., contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 27 august 1996 prin care au fost achiziţionate şi restul acţiunilor rămase la vânzător şi contractul de schimb de acţiuni contra certificate de proprietate nr. C. 164 din 12 mai 1995 de la F.P.P. III (actual S.T.).
Tribunalul a avut în vedere precizările formulate la data de 21 octombrie 2013 de SC A. SA prin care solicită obligarea la plata de despăgubiri în suma de 6.360.211 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar conform balanţei la data de 07 aprilie 2013.
S-a constatat că reclamanta a notificat A.V.A.S. prin adresa din 23 aprilie 2013 solicitând în baza Sentinţei nr. 155/2003 acordarea despăgubirilor la nivelul valorii contabile în condiţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - 6.360.211 lei (1.445.502 euro) reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a 1/2 din imobilul Hotel A. către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc obligaţia pentru instituţia implicată în privatizare de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societate, în acest sens fiind Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare acţiuni au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, pârâtei îi revine obligaţia de a acoperi integral prejudiciul cauzat societăţii reclamante în urma pierderii proprietăţii asupra imobilului prin Sentinţa civilă nr. 155/2003.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, prin Decizia nr. 18/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - recurs în interesul legii - s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Astfel, tribunalul a reţinut în stabilirea cuantumului despăgubirilor expertiza efectuată în cauză în condiţiile art. 201 C. proc. civ., cu precizarea că părţile nu au formulat obiecţiuni în condiţiile art. 212 C. proc. civ. Valoarea contabilă a imobilului retrocedat, aşa cum este reflectată în evidenţele financiar-contabile la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus Retrocedarea nr. 155 din 11 februarie 2003 este de 6.386.738,80 lei.
Limitarea despăgubirilor la un procent de 50% din capitalul social al societăţii nu a fost primită de instanţă întrucât dispoziţiile art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 prevăd repararea integrală a prejudiciului fără vreo limitare, iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 137/2002 limitarea este aplicabilă contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.
Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei criticate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă şi faţă de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
În privinţa criticii referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SA, instanţa a constatat că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, faţă de data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv 1995 şi 1996, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 324 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora instituţiile publice implicate în privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Instituţiile publice vor plăti societăţilor comerciale, şi nu cumpărătorului de acţiuni, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietare este întotdeauna societatea comercială privatizată, fiind lipsite de relevanţă din acest punct de vedere susţinerile apelantei în sensul ca reclamanta este terţ faţă de contractele de vânzare-cumpărare acţiuni.
Neîntemeiată a fost găsită şi excepţia inadmisibilităţii invocată de apelanta pârâtă, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că există o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate nu au ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergenţă asupra despăgubirii. Orice condiţie suplimentară susţinută de apelanta pârâtă şi apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei şi nu o condiţie de admisibilitate a cererii.
Nici aşa zisa nerespectare a dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ. nu a putut fi invocată în susţinerea inadmisibilităţii, câtă vreme la data formulării cererii de chemare în garanţie, 25 iunie 1999, aceste dispoziţii legale nu erau în vigoare.
De asemenea, referitor la faptul că între părţi nu ar fi existat nicio discuţie cu privire la pretenţiile reclamantei, procedură prealabilă impusă de dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea nr. 15136 din 23 aprilie 2013 reclamanta intimată a solicitat apelantei valoarea contabilă a imobilului, notificare la care însă A.A.A.S. nu a făcut dovada că ar fi răspuns.
Legat de criticile privind valoarea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, dar şi Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se arată că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Totodată, potrivit considerentelor Deciziei nr. 18/2011, reţinute şi de prima instanţă, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la pretinsa îmbogăţire fără justă cauză raportată de către apelantă la interpretarea greşită art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 s-a constatat că această teorie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare faţă de care nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.
Critica prin care apelanta pârâtă a precizat că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri numai în proporţie de 70% întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni invocate de reclamantă au fost vândute acţiuni reprezentând numai 70% din valoarea capitalului social al SC A. SA a fost apreciată nefondată, avându-se în vedere că, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speţă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 137/2002, fac vorbire despre obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcţie de cota din capitalul social deţinută de acestea.
De asemenea, limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002.
Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.
În cauză, contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni în vederea privatizării au fost încheiate la data de 20 iunie 1995 şi respectiv 27 august 1996, astfel că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu le sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că în cauză temeiul răspunderii apelantei pârâte este legea specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, astfel că sunt lipsite de relevanţă şi apărările referitoare la faptul că aceasta nu are şi nici nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societăţii privatizate.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 824/A/2015 din 20 mai 2015 a respins ca nefondat apelul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în cadrul termenului legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, şi pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta formulează următoarele critici:
1. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză, sub un prim aspect, recurenta arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, având în vedere că înstrăinarea pachetului de acţiuni s-a făcut către Asociaţia Salariaţilor A. Bucureşti, întrucât în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, reclamanta a avut calitatea de terţ, nu poate avea calitate procesuală activă, temeiul acţiunii neputând fi cel reprezentat de art. 1337 C. civ. De asemenea, în dosar nu figurează ca parte cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni.
Un alt argument este reprezentat de faptul că între reclamantă şi pârâtă nu au existat raporturi contractuale, obiectul contractului de vânzare-cumpărare acţiunii fiind reprezentat de acţiuni şi nu de activele societăţii.
În consecinţă, recurenta arată că înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei SC A. SA, având în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 137/2002.
De asemenea, se invocă dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, care dispun în sensul că prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Or, în speţa de faţă, contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni au fost încheiate în anul 1995 şi 1996, sub imperiul Legii nr. 137/2002.
Recurenta susţine incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 137/2002 în locul normei generale, respectiv dispoziţiile art. 1337 C. civ.
În concluzie, până la intrarea în vigoare a normei speciale de reparare a prejudiciului creat cumpărătorului prin contractele de privatizare, calitate procesuală activă deţine cumpărătorul, aceasta fiind persoana care a suferit prejudiciul şi nu societatea privatizată.
2. Sub un alt aspect, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici.
Având în vedere dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 recurenta susţine inadmisibilitatea cererii, aceasta fiind formulată anterior obţinerii unei hotărâri judecătoreşti rămasă irevocabilă.
Astfel, dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, dispun în sensul că anterior solicitării despăgubirilor, societatea privatizată trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de acest articol.
De asemenea, susţine recurenta, cererea de faţă este de natură comercială, situaţie în care trebuia îndeplinită procedura concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii legale, recurenta-pârâtă apreciază că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă.
3. În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei în raport de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997.
Astfel, recurenta a arătat că nu există temei juridic legal pentru ca A.A.A.S să fie obligată la astfel de despăgubiri, întrucât pârâta a deţinut calitatea de fost acţionar în numele statului şi nu de fost proprietar.
În această calitate, pârâta nu a deţinut niciun drept de proprietate asupra bunurilor societăţii şi nu a transmis cumpărătorului această calitate.
Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, fiind distincte de activele societăţii.
În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.
În continuare, recurenta demonstrează că nu sunt îndeplinite obligaţiile cerute pentru atragerea răspunderii pentru evicţiune, reglementată de art. 1337 C. civ., întrucât pretenţiile sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.
4. Recurenta formulează critici în ceea ce priveşte respingerea susţinerilor referitoare la valoarea prejudiciului, în sensul că despăgubirea trebuia acordată la valoarea contabilă, în situaţia contrară urmând ca reclamanta să se îmbogăţească fără justă cauză.
Prejudiciul cauzat trebuie raportat la proporţia între valoarea bunului restituit şi valoarea capitalului social la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat.
Dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, iar faţă de caracterul comercial al acţiunii, devin incidente dispoziţiile art. 1084 - 1086 C. civ.
5. În finalul recursului, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispoziţii care sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel, cu referire la excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, Înalta Curte constată temeinicia acesteia.
Calitatea procesuală activă a reclamantei de a solicita de la instituţia implicată despăgubiri, este conferită de calitatea de societate privatizată şi nu de parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Încheierea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni cu Asociaţia Salariaţilor A. Bucureşti, a avut ca scop, privatizarea societăţii reclamante SC A. SA şi în calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite despăgubiri, urmare restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foştii proprietari în baza art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
2. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată faţă de excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte constată legalitatea acesteia, în mod corect prima instanţă a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că la data formulării cererii de chemare în garanţie, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. nu erau în vigoare, iar procedura prealabilă impusă de dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 au fost respectate prin trimiterea notificării din 23 aprilie 2013, prin care reclamanta a solicitat pârâtei valoarea contabilă a imobilului.
3. Criticile formulate cu privire la fondul cauzei sunt nefondate.
Plecând de la dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 care asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, Înalta Curte subliniază că obligaţia statului nu este limitată la participaţia sa anterioară în societate, deoarece fundamentul răspunderii nu este generat de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni. În puterea acestui contract obligaţiile A.A.A.S. (fostă A.V.A.S) erau proporţionale cu acţiunile vândute numai faţă de cumpărător, asociaţia salariaţilor.
Răspunderea A.A.A.S. (fostă A.V.A.S) în cazul de faţă îşi are temeiul în lege şi este distinctă de efectele contractului de privatizare, care se produc numai între contractanţi. De aceea, nici fluctuaţiile de capital nu influenţează conţinutul obligaţiei de despăgubire faţă de societate pentru pierderea din patrimoniu a imobilului retrocedat.
Repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate prin restituirea imobilelor ce le deţin în patrimoniul foştilor proprietari, care incumbă instituţiei publice implicate, îşi are temeiul în lege, astfel că argumentarea recurentei-pârâte, în sensul că nu a avut un drept de proprietate asupra imobilului deţinut în patrimoniu de societate, este lipsită de semnificaţie.
Este real că imobilul care a fost restituit a aparţinut patrimoniului societăţii privatizate, acesta fiind şi motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta-pârâtă, instituţia implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societăţii în acest mod.
4. În ceea ce priveşte critica privind valoarea prejudiciului, în mod corect ambele instanţe au avut în vedere nivelul acestuia, stabilit în limita valorii contabile a bunului restituit având în vedere Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de instanţa supremă, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că "în aplicarea dispoziţiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".
S-a apreciat că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidenţiată în bilanţ, trebuie adăugată rata inflaţiei, calculată prin raportare la momentul plăţii despăgubirii (aceasta acoperind şi beneficiul nerealizat - lucruum cesans).
S-a mai reţinut că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menţine în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să declanşeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecinţa legală a emiterii de noi acţiuni, iar scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.
S-a apreciat de instanţa supremă şi că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valoni contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de decizia pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăşi valoarea contabilă actualizată a bunurilor, valoare care a fost stabilită de către instanţa de fond.
5. Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii publicate în M. Of. nr. 215/28 martie 2002.
Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.
În cauză, Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 298 încheiat în vederea privatizării, a fost convenit la data de 20 iunie 1995, şi prin urmare, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
Cererea intimatei SC A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, va fi admisă, constatând că actele depuse de parte în acest sens sunt edificatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Deciziei civile nr. 824/A/2015 din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata sumei de 4.533 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A. S.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 228/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 202/2016. Civil → |
|---|
