Edificarea unei construcții cu acordul proprietarului terenului. Îmbogățire fără just temei. Acțiune în restituire. Condiții. Art 1345 Noul Cod Civil.
| Comentarii |
|
Noul Cod Civil, art. 1345 - 1348
Din conținutul dispozițiilor art. 1345 cod civil se desprind următoarele condiții materiale ale acțiunii în restituire: să existe o îmbogățire a pârâtului; să existe o pierdere
patrimonială suferită de reclamant; între îmbogățirea pârâtului și pierderea patrimonială suferită de reclamant să existe o legătură directă. Totodată, având în vedere prevederile art. 1346, art. 1347, precum și cele ale art. 1348 Cod civil, rezultă că, în plus față de cerințele enunțate, se mai desprind și următoarele condiții juridice ale acțiunii în restituire: îmbogățirea și pierderea patrimonială corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună-credință; reclamantul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului.
Prevederile legale enunțate nu fac deosebire între îmbogățirea din punct de vedere faptic și îmbogățirea din punct de vedere juridic, fiind însă suficient, pentru aplicarea lor, a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamantului, prin realizarea construcției, așadar, prin încorporarea materialelor de construcție în terenul proprietatea pârâtului.
În atare situație, reclamantul poate invoca dispozițiile legale ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la faptul că a suportat costurile aferente realizării construcției pe terenul proprietatea pârâtului, cu acordul acestuia, neputându-se susține că până la momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai calea unei acțiuni în constatare fie a calității sale de constructor de bună sau rea-credință, fără a se putea stabili și întinderea drepturilor ce decurg din această calitate, fie a dreptului său de proprietate rezolubilă asupra lucrării.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.159 din 23 ianuarie 2020
l.Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 13.02.2017, reclamantul A. A solicitat obligarea pârâților B. Și C. La plata sumei de 205.471 lei, reprezentând contravaloarea construcției edificate în București, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat art. 1345 și urm. din Codul civil.
Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale active, lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii și excepția inadmisibilității acesteia.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei de interes a reclamantului în promovarea acesteia și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată la termenul de judecată din 18 ianuarie 2018. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active, a dispus unirea acesteia cu fondul cauzei. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Tribunalul a constatat că examinarea acesteia se suprapune peste însăși examinarea fondului pretenției deduse judecății, motiv pentru care a conchis că nu are configurația unei excepții în sens procesual.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:
Prin sentința civilă nr. 766 din 29.03.2018, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți prin întâmpinare și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
3. Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel:
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.11.2018, a formulat apel reclamantul, solicitând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu menținerea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active.
În drept, apelantul a invocat art. 466 și urm. Din Codul de procedură civilă.
Prin decizia nr. 865A din 12 iunie 2019, Curtea de Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 766/2018 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. Și C., ca nefondat.
4.Cererea de recurs:
Împotriva acestei ultime decizii reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 485 alin.(1) Cod procedură civilă.
În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.581 Cod civil, în sensul că a respins pretențiile recurentului, reținând că dreptul de creanță al acestuia se naște în momentul în care intimații își exercită dreptul de opțiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului edificat.
Ceea ce este relevant este că intimații au recunoscut explicit faptul că această construcție a fost realizată cu acordul lor, iar instanța de apel, a aplicat greșit dispozițiile art.581 Cod civil la prezenta speță.
S-a arătat că instituția accesiunii imobiliare artificiale cunoaște mai multe forme de manifestare cum ar fi realizarea lucrărilor de către însuși proprietarul terenului cu materialele sale; realizarea lucrărilor de către însuși proprietarul terenului cu materialele altuia; realizarea lucrărilor de către un terț de bună credință (art. 581 Cod civil); realizarea lucrărilor de către un terț de rea-credință (art. 582 Cod civil), dar deși instanța de apel a aplicat la prezenta speța dispozițiile art. 581 C.civ, considerând că se află în cazul realizării lucrărilor de către un terț de bună-credință, a dat o încadrare juridică greșită.
Aceasta întrucât ceea ce este caracteristic pentru aplicarea art. 581 Cod civil este ca autorul lucrării să fie de bună-credință, în sensul că autorul lucrării s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare în care apare calitatea sa de proprietar - situație în care nu se află și să lipsească acordul adevăratului proprietar pentru efectuarea lucrărilor, aceste condiții nefiind îndeplinite în speță.
De asemenea s-a susținut că dovada că hotărârea supusă controlului judiciar a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai sus menționate rezidă și din faptul că instanța de apel a considerat că, în speță, se pune problema realizării lucrărilor de un terț de bună-credință; or, recurentul a susținut că nu este incidentă ipoteza reglementată de art.586 Cod civil, întrucât ar fi edificat construcția crezând eronat că este proprietarul terenului, ci în baza acordului cu adevăratul proprietar.
De asemenea, recurentul a arătat că nu poate fi considerat nici constructor de rea-credință, întrucât o astfel de calitate o are exclusiv cel care știind că nu este proprietarul terenului, edifică o construcție pe acesta, înfrângând obligația de a nu aduce atingere dreptului de proprietate aparținând altei persoane, iar acordul proprietarului terenului îl scoate deci din sfera noțiunii de „rea credință”.
De altfel, fundamentul teoretic al unui astfel de drept de opțiune prevăzut de art. 581 Cod civil este tocmai ideea justă că proprietarul terenului, care nu și-a dat acordul să se construiască pe terenul lui, nu poate fi obligat să devină proprietar.
În lipsa unui astfel de drept de opțiune, ar deveni incident principiul fundamental prevăzut de art. 567 și 577 Cod civil și anume că proprietarul terenului este și proprietarul a tot ceea ce este alipit de teren.
Or nimeni nu poate fi obligat să devină proprietar dacă nu vrea și tocmai de aceea s-a instituit acest drept de opțiune pentru cazul în care adevăratul proprietar al terenului nu și-a dat acordul pentru realizarea construcției, pentru a se evita astfel ca el să devină proprietar de jure (în baza Codului civil) fără să-și dorească acest lucru. În speță însă, așa cum s-a dovedit, proprietarul terenului și-a dat acordul pentru realizarea construcției, deci nu mai are un drept de opțiune în temeiul art. 581 Cod civil.
În realitate, acțiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogățirea fără justă cauză, intimații beneficiind de o mărire a patrimoniului.
De aceea se solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 C.pr.civ deoarece instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 581 Cod civil, și în temeiul art. 497 C.pr.civ, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel cu indicația de a fi deslușite care au fost raporturile juridice dintre părți din care s-a desprins acordul proprietarului terenului pentru edificarea acestei construcții și dacă i se datorează despăgubiri în temeiul instituției îmbogățirii fără justă cauză, și dacă da, care este valoarea acestora.
S-a arătat că dreptul de creanță nu izvorăște din dispozițiile art. 581 Cod civil, adică din calitatea de autor de bună credință a lucrărilor ci din îmbogățirea fără justă cauză, fapt juridic licit izvor de obligații.
În acest context se susține că acțiunea promovată este o acțiune în despăgubiri pentru îmbogățirea fără justă cauză, că intimații beneficiază în mod cert de o mărire a patrimoniului, conform art. 567 C.civ., în conformitate cu care proprietarul terenului este și proprietarul construcțiilor alipite de acesta deoarece așa cum s-a arătat mai sus în speță nu există niciun drept de opțiune.
Momentul la care intimații au devenit proprietari ai lucrărilor este relevat de dispozițiile art. 577 alin. (2) C.civ. și anume „dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.
Se apreciază că a avut loc o mărire a patrimoniului intimaților deoarece aceștia au dobândit proprietatea în temeiul art. 567 și 577 Cod civil, fără a fi necesară exercitarea opțiunii la care se referă art. 581 C.civ.
De altfel, în acest context al dobândirii calității de proprietar, este important de analizat inclusiv minuta încheiata între părți la data de 14.02.2013. Conform acestei minute „în urma discuțiilor, părțile și-au stabilit disponibilitatea de a rezolva litigiul printr-o tranzacție. În vederea stabilirii valorii imobilului ridicat de A., părțile au decis să continue procedura de asigurare de dovezi ce face obiectul dosarului nr. x/4/2013 urmând ca după finalizarea acestei proceduri să se întâlnească în vederea discutării elementelor unei tranzacții”. Rezulta deci că în concepția părților, singurul element incert era valoarea imobilului, iar nu calitatea intimaților de proprietari asupra lucrărilor, urmând ca după stabilirea acestei valori părțile să se întâlnească pentru a încheia o tranzacție. Mai rezultă de asemenea faptul că imobilul a fost „ridicat” de A., precum și disponibilitatea părților (inclusiv a intimaților) de a se întâlni pentru soluționarea amiabilă a litigiului. Or, în contextul în care intimații și-au manifestat repetat și explicit indisponibilitatea de a-i transfera dreptul de proprietate asupra lucrărilor efectuate, singurul element asupra căruia se putea realiza o tranzacție este valoarea despăgubirii care i se cuvine.
De aceea, acțiunea de in rem verso promovată trebuie apreciată în acest context, analizând toate elementele (existența acordului proprietarului pentru realizarea lucrărilor, inaplicabilitatea art. 581 C.civ și deci inexistența unui drept de opțiune al pârâților, refuzul explicit al pârâților de a-i transfera dreptul de proprietate asupra lucrărilor, minuta încheiată între părți), urmând ca după constatarea îndeplinirii condițiilor unei astfel de acțiuni (inclusiv caracterul subsidiar al acesteia) să se stabilească valoarea despăgubirilor datorate adică echivalentul măririi patrimoniului pârâților pe seama patrimoniului său.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă și pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Curții de Apel București.
5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. Este fondat, astfel că urmează a fi admis, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru considerentele ce succed:
În cauză, instanțele de fond au reținut că pe fondul unor relații cordiale între părți, pârâții au permis reclamantului edificarea unei construcții în curtea imobilului pe care îl au în proprietate, situat în București, ... că reclamantul a fost mandatat de proprietarii terenului pentru a angaja persoane calificate pentru proiectarea construcției și pentru a obține autorizațiile și avizele necesare, reclamantul fiind cel care a avansat costurile obținerii acestora. Materialele de construire și contravaloarea manoperei au fost suportate tot de reclamant, pârâții necontribuind cu vreo sumă. (...).
Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata către acesta a sumei de 205.471 lei, reprezentând contravaloarea construcției ridicate în București, edificată cu acordul pârâților pe terenul proprietatea acestora, fiind invocate în drept dispozițiile art. 1345 și urm. Cod civil.
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât s-a apreciat că „până în momentul în care proprietarii terenului (intimații-pârâți) nu invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției în temeiul accesiunii, din punct de vedere juridic (iar nu faptic) patrimoniul intimaților-pârâți nu s-a mărit, nefiind astfel îndeplinită în cauză prima dintre condițiile materiale ale acțiunii în restituire”.
Așadar, instanțele anterioare au considerat că nu este întrunită condiția de a exista o îmbogățire a pârâților întrucât aceștia nu și-au mărit, din punct de vedere juridic, patrimoniul cu dreptul de proprietate asupra construcției edificate de reclamant.
Înalta Curte reține că, în speță, condițiile materiale ale intentării acțiunii în restituire prezintă o importanță majoră deoarece prin intermediul acestora se poate determina o mai bună identificare a raportului juridic obligațional, iar prima cerință apreciată ca neîndeplinită de către instanțele anterioare se referă la inexistența unei îmbogățiri a unei persoane (pârâții acțiunii), prin mărirea patrimoniului sau prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei creanțe sau chiar prin diminuarea pasivului patrimonial.
Potrivit art. 1345 Cod civil, „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri”.
Din conținutul acestei dispoziții legale se desprind următoarele condiții materiale ale acțiunii în restituire: să existe o îmbogățire a pârâtului; să existe o pierdere patrimonială suferită de reclamant; între îmbogățirea pârâtului și pierderea patrimonială suferită de reclamant să existe o legătură directă.
Dispozițiile art. 1346 Cod civil prevăd că îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligații valabile; din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica; conform art. 1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.
Având în vedere aceste dispoziții, precum și cele ale art. 1348 Cod civil, potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat, rezultă că, în plus față de condițiile enunțate anterior, se mai desprind și următoarele condiții juridice ale acțiunii în restituire: îmbogățirea și pierderea patrimonială corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună-credință; reclamantul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului.
Prevederile legale anterior enunțate nu fac însă deosebire între îmbogățirea din punct de vedere faptic și îmbogățirea din punct de vedere juridic, fiind însă suficient, pentru aplicarea lor, a se dovedi că patrimoniul pârâților s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamantului, prin realizarea construcției în cauză, așadar prin încorporarea materialelor de construcție în terenul proprietatea pârâților.
În speța de față, în mod greșit s-a apreciat că până la momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai calea unei acțiuni în constatare fie a calității sale de constructor de bună sau rea-credință, fără a se putea stabili și întinderea drepturilor ce decurg din această calitate, fie a dreptului său de proprietate rezolubilă asupra lucrării.
Sub acest aspect se constată că, raportat la situația de fapt pe care a reținut-o, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.581 Cod civil, referitoare la lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credință, conform căruia, în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credință, proprietarul imobilului are drept de a opta să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 586 Cod civil stabilește că autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
Or, în speța de față, ca situație de fapt, nu s-a reținut de către instanțele anterioare că reclamantul ar fi edificat construcția crezând eronat că este proprietarul terenului, ci în baza acordului cu adevăratul proprietar.
De asemenea, recurentul nu poate fi considerat nici constructor de rea-credință, întrucât o astfel de calitate o are exclusiv cel care, știind că nu este proprietarul terenului, edifică o construcție pe acesta, înfrângând obligația de a nu aduce atingere dreptului de proprietate aparținând altei persoane, iar acordul proprietarului terenului îl scoate deci din sfera noțiunii de „rea credință”.
Trebuie observat că art. 577 Cod civil reglementează cadrul general al accesiunii, iar, potrivit lui, construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
O dispoziție esențială este și cea conținută în alin. (2) al aceluiași articol, care statuează că dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
În speță, reclamantul a invocat dispozițiile legale ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la faptul că acesta a suportat costurile aferente realizării unei construcții pe terenul proprietatea pârâților, cu acordul acestora, astfel că instanța de judecată astfel învestită cu soluționarea cererii trebuia să analizeze acțiunea în limitele învestirii, potrivit art.1345 Cod civil, cu verificarea semnificației și valorii juridice a poziției pârâților corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor în clădire.
În condițiile în care îmbogățirea pârâților s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcției proprietatea lor, pe terenul acestora, pe seama patrimoniului reclamantului care a avansat costurile necesare edificării ei, trebuie observat că legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcției chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei și nu de abia din momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, așa cum susține instanța de apel.
În realitate, așa cum susține recurentul, acțiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogățirea fără justă cauză, intimații beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea recurentului, care și-a micșorat patrimoniul, prin suportarea costurilor unor materiale și ale manoperei unor lucrări care nu au intrat în proprietatea lui.
Față de considerentele mai sus arătate, observând că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, deoarece instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile privind îmbogățirea fără justă cauză, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, Înalta Curte a casat hotărârea recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel .
Cu această ocazie, va fi verificată și întrunirea celorlalte condiții cerute de lege pentru admisibilitatea unei acțiuni în restituire ce are ca temei îmbogățirea fără justă cauză, astfel cum sa solicitat prin cererea de chemare în judecată, inclusiv se va cuantifica, în măsura în care sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1345 Cod civil, contravaloarea pierderii patrimoniale suferite de reclamant, fără ca pârâții să fie ținuți dincolo de limita propriei lor îmbogățiri.
| ← Act secret încheiat verbal. Interesul părții contractante de... | Îmbogățire fără justă cauză. Condițiile materiale și... → |
|---|
