Îmbogățire fără justă cauză. Condițiile materiale și juridice ale acțiunii în restituire. Noul Cod Civil art. 1345 și 1348.

Decizii civile ÎCCJ 2020

C.civ., art.1345, art. 1348

Condițiile materiale ale actio de in rem verso vizează existența unei îmbogățiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului și a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 Cod civil).

Îmbogățirea pârâtului presupune, în esență, obținerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta; fără dubiu, în ipoteza în care o sumă de bani primită de pârât este folosită în interesul reclamantului, nu se mai poate reține „o îmbogățire” a primului. Corelativ, însărăcirea părții adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.

Condițiile juridice sunt lipsa cauzei juste a mișcării de valori între patrimonii, buna-credință a îmbogățitului (art. 1345 Cod civil) și inexistența unei alte acțiuni în justiție la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite (art. 1348 Cod civil).

Prima dintre aceste condiții are în vedere absența unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obținut de la reclamant.

Condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nicio altă opțiune pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.

Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 815 din 30 martie 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea înregistrată la 29.04.2016, pe rolul Tribunalului Argeș - Secția civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le restituie suma de 384.190 lei, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

La 26.05.2016, pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat lipsa calității procesuale active (în realitate, pasive) a pârâtei D., raportat la sentința nr. 453 din 18.12.2014 a Tribunalului Argeș - Secția civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1963 din 23.11.2015 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, conform căreia s-a reținut nedovedirea primirii sumei de bani ce face obiectul prezentului proces de către pârâtă; excepția autorității de lucru judecat raportat la aceleași hotărâri judecătorești, prin sentință fiind respinsă acțiunea reclamanților A. și B. de restituire a sumelor de 453.781 lei și 5.000 euro, întrucât nu s-a probat existența unui contract de împrumut între părți, care să genereze o asemenea obligație în sarcina pârâților C. și D., iar, prin decizie, s-a reținut că pârâții au contestat remiterea sumelor de bani respective de către reclamanți, arătând că C. a fost mandatat de părțile adverse pentru a efectua mai multe lucrări la imobilele proprietatea lor. Au invocat și caracterul subsidiar al actio de in rem verso, prezenta acțiune fiind inadmisibilă, determinat de efectul negativ al autorității de lucru judecat, în condițiile în care reclamanții au recurs la toate mijloacele procesuale, acțiunea lor în restituirea acelorași sume de bani fiind respinsă prin hotărârile judecătorești menționate. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Excepția autorității de lucru judecat a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 194 din 24.05.2017, Tribunalul Argeș - Secția civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. și autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 453/2014 a Tribunalului Argeș - Secția civilă și la decizia civilă nr. 1963/2015 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/109/2013, a admis acțiunea majorată, formulată de reclamanții A. și B., și a dispus obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 432.190 lei către reclamanți, precum și a celei de 12.327 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 3122 din 25.10.2018, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a admis apelul formulat de pârâți împotriva încheierii de ședință din 10.05.2017 și a sentinței civile nr. 194 din 24.05.2017, pronunțate de Tribunalul Argeș, și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii. A dispus obligarea intimaților reclamanți la plata sumei de 9.019 lei cheltuieli de judecată în fond și apel, către apelanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru următoarele motive:

1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă].

Pe lângă condițiile materiale ale îmbogățirii, pentru a fi admisă o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză trebuie să fie îndeplinite și condițiile juridice:

- absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia;

- absența unui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, condiția privitoare la absența unei cauze legitime a îmbogățirii.

După cum s-a reținut în literatura de specialitate, absența unei cauze legitime a îmbogățirii trebuie să fie înțeleasă ca inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Or, în mod vădit eronat, instanța de apel a ajuns la concluzia că ar exista un temei care să justifice îmbogățirea intimaților.

a. În mod eronat, instanța de apel s-a raportat la condițiile plății nedatorate, în loc să verifice condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, în hotărârea recurată, Curtea de Apel Pitești a reținut următoarele:

„Reclamații nu pretind că ar fi efectuat plăți având reprezentarea greșită a existenței unei datorii. Totodată, nu pretind că sumele le-ar fi ieșit din patrimoniu fără cunoștința lor, dimpotrivă remiterea a fost conștientă și consemnată în evidențele ținute în contrapartidă”.

„În mod evident, în cauză există un temei al remiterii sumelor, nefiind întrunită cerința prevăzut de art. 992 și următoarele Cod civil, care presupune ca îmbogățirea să fi survenit în mod neimputabil în patrimoniul crescut”.

„(...) este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 992 cod civil de la 1864, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâții să fi primit din eroare sau cu știință ceea ce nu era debit”.

„Judecătorul ce a dat soluția în prezenta pricină nu a fost învestit să soluționeze acea cauză, analiza probelor valorificate cu acel prilej fiind făcută cu depășirea învestirii sale, câtă vreme nu a ales să administreze el însuși probe în verificarea temeiului sub care a operat predarea și respectiv primirea sumelor de bani, nefiind invocată o predare din eroare, fără știință a acestor sume”.

Este adevărat că, în Codul civil de la 1864, nu era reglementată, expres, instituția îmbogățirii fără justă cauză, însă existența acesteia se deducea din numeroase dispoziții cuprinse în acest cod, fiind unanim recunoscută de practica instanțelor judecătorești, precum și în literatura de specialitate. Astfel, îmbogățirea fără justă cauză este o instituție de drept civil eminamente diferită de plata nedatorată. Condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru formularea unei acțiuni întemeiate pe plată nedatorată sunt cu totul altele de cele ale acțiunii in rem verso.

Or, după cum rezultă din considerentele hotărârii recurate evidențiate mai sus, instanța de apel a făcut o gravă confuzie între cele două instituții juridice.

În primul rând, instanța de apel a depășit limitele învestirii, nefiind chemată să analizeze condițiile plății nedatorate, ci ale îmbogățirii fără justă cauză, și, în al doilea rând, în analizarea îmbogățirii fără justă cauză, nu prezintă relevanță dacă suma de bani a fost remisă în cunoștință de cauză sau din eroare.

Din cele patru considerente citate în paragrafele anterioare, rezultă că unul dintre motivele determinante care au condus la admiterea apelului și, pe cale de consecință, la respingerea cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză este argumentul că recurenții nu au invocat o predare „din eroare”. Or, condiția existenței unei erori este, pur și simplu, străină de cerințele îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de apel ar fi trebuit să verifice următoarele condiții: (1) mărirea unui patrimoniu; (2) micșorarea unui patrimoniu; (3) existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie rezultatul unei cauze unice; (4) absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoanei în detrimentul alteia; (5) absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).

Nu există absolut nicio lucrare de specialitate care să susțină că îmbogățirea fără justă cauză impune condiția erorii. În realitate, faptul că sumele de bani au fost remise intimaților cu bună știință de către recurenți nu poate constitui motiv pentru respingerea acțiunii, hotărârea recurată fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a condițiilor acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

b. În mod vădit eronat, instanța de apel a considerat că temeiul îmbogățirii intimaților îl reprezintă „o serie de convenții”.

Cu titlu preliminar, recurenții menționează că, încă de la începutul acestui litigiu, au precizat că, în raporturile dintre ei și intimați, există trei tipuri de sume care au fost remise.

În cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, nu au solicitat nici sumele pe care societatea E. S.R.L. le-a plătit pârâtului C. pentru achiziționarea materialelor de construcție, nici sumele plătite de reclamanți pentru lucrările de antrepriză realizate de intimat. În realitate, au solicitat sumele plătite pârâților pentru care s-a ținut o evidență separată și care provin din patrimoniul propriu al recurenților, fiind folosite de către familia C. pentru propriile necesități.

Faptul că, între părți, au existat „multiple și complexe relații contractuale” nu constituie un motiv pentru ca instanța de apel să nu verifice, cu atenție, raporturile juridice și situația de fapt existentă în raport de fiecare sumă remisă.

În primul rând, condițiile juridice ale îmbogățirii fără just temei impun ca verificarea existenței sau inexistenței unui temei juridic pentru creșterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecății.

Instanța de judecată a fost chemată să analizeze sumele solicitate și existența sau inexistența unui temei juridic corespunzător măririi patrimoniului în raport de sumele solicitate, iar nu prin raportare la alte raporturi juridice care au avut loc între părți.

Recurenții nu au contestat faptul că, de-a lungul timpului, au existat diferite contracte între părți, mandat și antrepriză, ci au solicitat instanței ca suma de 432.190 lei să le fie restituită ca fiind o îmbogățire iară justă cauză a intimaților, îmbogățire pe care intimații pur și simplu nu o pot justifica. Această sumă solicitată la restituire este diferită de orice alte sume care au fost plătite lui C., fie pentru a achiziționa materiale, fie pentru realizarea unor lucrări în folosul reclamanților.

Între recurenta A. și intimatul C. există o relație de rudenie de gradul II (frați). În perioada martie 2010 - august 2011, familia A. a dat familiei C. sume consistente de bani, sume al căror cuantum este cert, fiind confirmat printr-un raport de expertiză contabilă, și, mai mult decât atât, astfel cum a reținut chiar instanța de apel, predarea sumelor este necontestată de către intimați.

Faptul că, la interogatoriul administrat după constituirea completului de divergență, au declarat că „sumele au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire, pentru pârâții care nu dispuneau, la acel moment, de mijloace suficiente pentru ridicare unor edificii destinate unor exploatări turistice” denotă că sumele au fost remise și primite cu bună-știință de către părțile prezentului litigiu, dar acest fapt este irelevant pentru verificarea îndeplinirii condițiilor restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

În al doilea rând, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, condiția existenței unui temei legitim în situația de fapt din prezenta cauză. Absența unei cauze legitime a îmbogățirii trebuie să fie înțeleasă ca inexistența unui temei legitim al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Cu alte cuvinte, instanța de apel ar fi trebuit să răspundă întrebării dacă există vreun temei legitim pentru care patrimoniului intimaților s-a mărit cu suma de 432.190 lei, iar patrimoniul recurenților a sărăcit cu aceeași sumă.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel nu furnizează un răspuns pertinent acestei întrebări. În schimb, din interogatoriul luat recurentei A., instanța de apel trage concluzia că „o astfel de voință a părților nu poate fi decât contractuală, constând în existența unui acord de voințe în sensul încheierii unei convenții, neputându-se reține reală susținerea remiterii sumelor fără temei”. Așa cum s-a arătat, remiterea unei sume fără temei reprezintă tot o condiție a plății nedatorate. Ceea ce ar fi trebuit să analizeze instanța de apel, în prezenta cauză, este existența unui temei (a unei cauze) legitime a îmbogățirii, iar nu a faptului juridic generator al îmbogățirii. Or, dacă ar fi procedat în mod legal, instanța de apel ar fi ajuns la aceeași concluzie reținută, în mod judicios, și de prima instanță, că îmbogățirea intimaților nu are un temei legal.

Suma de 432.190 lei nu a fost datorată intimaților în baza unui contract. Alte sume au fost transmise intimaților în temeiuri contractuale, dar nu și aceasta. Singurul contract care ar fi putut fi incident în prezenta speță ar fi fost cel de împrumut, însă, așa cum s-a stabilit deja cu autoritate de lucru judecat, îmbogățirea nu rezultă dintr-un contract de împrumut. Dacă instanța de apel ar fi identificat o bază contractuală, atunci avea obligația de a preciza despre ce contract ar fi fost vorba, ce cale ar fi avut deschisă recurenții. Or, instanța de apel s-a referit numai la contracte aferente altor sume remise intimaților, irelevante pentru soluționarea prezentei cauze.

Despre donație nu poate fi vorba, lipsind, cu desăvârșire, animus donandi, precum și forma necesară pentru încheierea valabilă a unei donații.

Nici alte fapte juridice licite, privite ca izvoare de obligații, nu ar putea justifica îmbogățirea intimaților cu suma de 432.190 lei: gestiunea de afaceri este exclusă, iar condițiile plății nedatorate nu sunt îndeplinite, după cum a stabilit chiar instanța de apel într-o manieră extrapetita.

Nici alte instituții juridice nu pot justifica îmbogățirea.

În aceste condiții, rezultă, în mod neechivoc, că, pentru îmbogățirea patrimoniului intimaților cu suma de 432.190 lei, nu există absolut niciun temei legitim. Or, atât timp cât nu poate fi identificat, măcar cu o certitudine rezonabilă, un temei care să justifice îmbogățirea, rezultă că este îndeplinită condiția juridică pentru a se putea dispune restituirea sumelor remise familiei C. În temeiul lui actio de in rem verso.

Mai mult, instanța de apel a reținut, cu referire la hotărârea primei instanțe, că „(...) neexistând obligația de restituire a unui împrumut, nu s-a procedat la cercetarea existenței unui alt titlu, reclamanții fiind cei obligați să îl dovedească pe cel alegat”. Or, ceea ce recurenții au invocat, în prezenta cauză, este tocmai lipsa unui titlu legitim care să justifice îmbogățirea intimaților cu suma de 432.190 lei. Cu alte cuvinte, ceea ce li se reproșează este ori faptul că nu au dovedit existența unui titlu legitim pentru îmbogățirea intimaților, ori faptul că nu au dovedit că nu ar exista niciun titlu posibil. Pe cale de consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

În al treilea rând, în mod nelegal, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea prin prisma argumentului că reclamanții s-au raportat, mereu, la acele sume ca fiind un împrumut dat familiei C. Modalitatea în care însărăcitul a perceput raporturile juridice dintre părți nu reprezintă o condiție ce se impune a fi analizată în cadrul prezentei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză. Atât timp cât s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că nu ne aflăm în ipoteza unui contract de împrumut, faptul că recurenții - persoane fizice fără cunoștințe juridice - se raportează la sumele remise familiei C. ca fiind un „împrumut” nu prezintă relevanță. În schimb, ceea ce prezintă relevanță este faptul că, din toate probele administrate în fața celor patru completuri de judecată care au analizat situația de fapt, fie în cererea întemeiată pe contractul de împrumut, fie pe îmbogățirea fără justă cauză, rezultă că, la momentul remiterii sumelor de bani către C., recurenții au avut reprezentarea că sumele acordate vor fi restituite, aspect care reiese din următoarele împrejurări:

- a fost ținută o evidență separată a sumelor solicitate prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar de sumele care au fost remise lui C. În baza altor temeiuri (achiziție de materiale și execuție de lucrări);

- modalitatea în care sumele au fost înregistrate denotă o diligență sporită a recurenților, în condițiile în care frecvența transferurilor a fost una foarte mare, iar imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisuri este neechivocă;

- chiar intimații au ținut propria evidență a sumelor primite de la recurenți.

De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că „reclamanții s-au mărginit să invoce faptul predării sumelor, necontestat de către pârâți, refuzând să arate justificarea pentru care au făcut această predare, considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, temeiul relevat în fața instanței de apel fiind, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Această concluzie a instanței de apel este vădit străină de natura cauzei. Cu alte cuvinte, din nou, instanța de apel învederează faptul că nu au prezentat un temei juridic care să justifice îmbogățirea intimaților. Recurenții nu s-au pus „sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză”, ci au fost forțați să recurgă la acest ultim remediu avut la dispoziție pentru a putea obține restituirea sumelor de bani care li se cuvin. În condițiile în care au arătat că există sume de bani exorbitante, care au fost primite de intimați fără să se fi realizat vreun serviciu în schimb, ci pentru ca familia C. să-și edifice o fermă unde să ofere servicii turistice, instanța de apel ar fi trebuit să constate întoarsă sarcina probei și să solicite intimaților să arate punctual, transfer cu transfer, dacă au un temei legitim care să justifice reținerea sumelor de bani. În schimb, instanța de apel a pus în sarcina recurenților efectuarea probei unui fapt negativ absolut, solicitându -li-se să dovedească că pârâții nu au un temei legitim pentru a păstra sumele remise. Or, aceasta este o veritabilă probatio diabolica.

În același sens este și opinia separată a hotărârii recurate: „Față de concluzia clară că pârâții au primit o sumă de bani însemnată de la reclamanți, concluzie expusă de expertul contabil, că pârâții au ținut evidența sumei primite, este îndreptățită pretenția reclamanților de a solicita să le fie restituită suma remisă pârâților. Argumentele reclamanților sunt confirmate de expertiză, în timp ce apărările pârâților nu sunt însoțite de nicio dovadă. Pârâții nu au argumente de natură juridică și nici de altă natură care să le justifice susținerea că ar trebui să rămână cu sumele de bani primite de la reclamanți”.

În al patrulea rând, instanța de apel a respins cererea formulată de reclamanți pentru simplul motiv că este posibil să fi existat un raport contractual. Așadar, pentru instanța de apel, a fost suficientă simpla posibilitatea ca îmbogățirea să fi avut un temei contractual, fără ca intimații să fi prezentat care este raportul contractual încheiat între A. și B., pe de-o parte, și D. și C., pe de altă parte, corespunzător îmbogățirii în valoare de 432.190 lei.

Mai mult decât atât, aparențele unor raporturi contractuale menționate în considerentele hotărârii recurate vizează raporturi juridice formate între alte părți (E. S.R.L. și C.), iar nu între părțile din prezentul litigiu. Aceste raporturi juridice au fost aduse în atenția instanței, în prezenta cauză, pentru a crea o confuzie între pretenția formulată de reclamanți și alte raporturi juridice, prin „amestecarea” sumelor și a patrimoniilor. Oricât de „complexe” ar fi raporturile juridice, instanța a fost învestită cu o cerere având ca obiect un singur raport juridic născut între persoane fizice.

c. În mod nelegal, instanța de apel a reținut că recurenții ar fi refuzat să administreze o anumită probă ca urmare a nesocotirii dispozițiilor din Legea contabilității nr. 82/1991.

În hotărârea recurată, instanța de apel a reținut următoarele: „După reunirea instanței în complet de divergență s-a dat posibilitatea reclamanților de a dovedi cu înscrisuri obligatoriu la păstrare, potrivit legii, depășirea raporturilor contractuale necontestate încheiate de aceștia în numele persoanei juridice în cadrul căreia activau, date fiind suprapunerile de intervale de timp în care operațiunile s-au desfășurat, aceștia însă refuzând administrarea probei”. În plus, instanța de apel a reținut că reclamanții nu și-ar fi îndeplinit obligația legală de a păstra registrele persoanei juridice. În esență, li se impută, în acest fel, neîndeplinirea obligației de păstrare a documentelor contabile ale societății E. S.R.L. pe o perioadă de 10 ani, conform art. 25 alin. (1).

Pe de-o parte, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 a contabilității prevede că: „Prin excepție de la prevederile alin. (1) se pot stabili, în mod justificat, prin ordin al ministrului economiei și finanțelor, registrele de contabilitate și documentele justificative care se păstrează timp de 5 ani”. Prin Ordinul nr. 3512/2008 s-a reglementat că, pentru dispozițiile de plată, cele la care face referire instanța de fond, obligația de arhivare este de 5 ani, obligație îndeplinită de reclamanți.

Pe de altă parte, dincolo de respectarea sau nerespectarea prevederilor legislației contabile, o asemenea împrejurare nu poate fi folosită împotriva acestor părți și nu poate reprezenta temei pentru respingerea acțiunii, în contextul în care au reușit să facă dovada remiterii sumelor de bani cu alte înscrisuri și în contextul în care s-a reținut și primirea sumelor de bani de către intimați.

2. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă].

Din analizarea hotărârii recurate rezultă că nici considerentele, nici dispozitivul nu lămuresc care este temeiul pentru care acțiunea ar trebui să fie respinsă (e.g., netemeinicie, inadmisibilitate etc.).

Din considerentele instanței de apel rezultă că aceasta a apreciat că „nu se poate susține că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului”. Or, instanța de apel avea obligația de a preciza care este acest temei legitim pe care l-a identificat. În schimb, în considerentele hotărârii, nu se menționează nimic cu privire la temeiul legitim al îmbogățirii în raportul juridic născut între persoanele fizice, astfel cum acestea sunt părți în prezentul raport de drept procesual, ci doar se face trimitere la niște posibile contracte, care, după cum recurenții au arătat în fața tuturor instanțelor în care a fost prezentată situația de fapt, nu au ca părți persoanele fizice, ci o persoană juridică (E. S.R.L.) și pe unul dintre intimați (C.).

De asemenea, dacă instanța de apel ar fi reținut că temeiul legitim al îmbogățirii are natură contractuală, ar fi trebui să indice expres ce tip de contract este acesta. Odată identificat contractul, în mod logic, ar fi trebuit să se admită existența unei acțiuni contractuale. Or, instanța de apel nu face absolut nicio referire cu privire la existența unei acțiuni contractuale, după cum nici acțiunea nu este respinsă ca inadmisibilă, în baza caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, instanța de apel respinge cererea cu motivarea că au existat „raporturi complexe” între mai multe subiecte, chiar și subiecte de drept care nu sunt părți în prezenta cauză, și, pe cale de consecință, această complexitate nu exclude existența unui contract. Această modalitate de argumentare a soluției nu răspunde pretenției pe care reclamanții au formulat-o prin cererea de chemare în judecată, motivele fiind străine de natura cauzei.

Nu în ultimul rând, contradicția motivelor prezentate în hotărârea recurată rezultă și din aceea că, în finalul considerentelor, optica instanței de apel este în sensul că acțiunea ar fi întemeiată tot pe contractul de împrumut - „(...) temeiul relevat în fața instanței de apel fiind, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Or, dacă, prin absurd, reclamanții și-ar fi întemeiat acțiunea în îmbogățire fără justă cauză pe contractul de împrumut, deși aceste două forme sunt ireconciliabile în mod natural, atunci instanța de apel ar fi trebuit să admită excepția autorității de lucru judecat. Însă, în mod corect, instanța de apel a reținut, la începutul considerentelor, că „subsidiaritatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză față de cea în răspundere contractuală, născută din contractul de împrumut, nu se extrage din puterea dată raporturilor examinate în cauza anterioară de hotărârea judecătorească, cel mult argumentația folosită cu acel prilej putând fi invocată ca o statuare asupra realității de fapt, însă, în mod expres anterioara judecată a limitat examinarea sa la contractul alegat de reclamanți, acela de împrumut. Din acest punct de vedere, deci, cauza pricinii anterioare nu se poate confunda cu cea a celei de față”.

În consecință, hotărârea Curții de Apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină dispozitivul, motivele prezentate sunt străine de natura cauzei și, de asemenea, cuprinde motive contradictorii.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat că vor fi verificate, prioritar, susținerile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât pretinsele carențe ale motivării, dacă se justifică, conduc la casarea deciziei argumentate necorespunzător, cu consecința reluării judecății sub toate aspectele tratate incomplet sau neclar, inclusiv a celor combătute de recurenți prin raportare și la motivul de casare prevăzut de pct. 8 din același text de lege, și care, în absența unor dezlegări neechivoce și fundamentate asupra lor, nu pot forma, în recurs, obiect al controlului judiciar de legalitate din perspectiva normelor de drept substanțial.

O altă chestiune prealabilă analizei recursului vizează încadrarea criticilor privind depășirea limitelor învestirii instanței de apel, ca urmare a verificării de către aceasta a condițiilor plății nedatorate, precum și cele referitoare la sarcina probei „temeiului legitim” al îmbogățirii pârâților, care trebuie raportate la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, dat fiind că supun dezbaterii încălcarea regulilor procedurale în materie, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu a dispozițiilor de drept substanțial (pct. 8 fiind invocat de recurenți în combaterea acestor nereguli).

De asemenea, toate criticile care vizează considerente pretins străine de natura cauzei vor fi verificate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în consecință, și cele care, supunând dezbaterii problema în discuție, au fost prezentate de recurenți în cadrul primului motiv al căii de atac, întemeiat pe pct. 8.

1. Susținerile referitoare la deficiențele argumentării instanței de apel sunt întemeiate, considerentele deciziei neputând permite identificarea raționamentului Curții în adoptarea soluției pronunțate.

Cum, în mod corect, au susținut recurenții, în dispozitivul deciziei atacate, nu se menționează modalitatea în care a fost respinsă acțiunea, respectiv ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă.

Omisiunea instanței de apel de a preciza modalitatea de respingere pentru care a optat nu ar reprezenta, de plano, un caz de nulitate a hotărârii astfel pronunțate, în condițiile în care, fundamentarea juridică a soluției s-ar regăsi în explicațiile aferente considerentelor deciziei, care să justifice, în fapt și în drept, hotărârea adoptată.

În speță, însă, decelarea rațiunii Curții, pentru care a considerat că apelul pârâților se impune a fi admis, cu consecința respingerii acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, este imposibil a fi realizată.

Astfel, singurul aspect clar dezlegat de instanța anterioară este cel referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D., cu privire la care Curtea a apreciat că este justificată de această parte, determinat de creșterea, cu sumele de bani avansate de reclamanți, a patrimoniului comun al soților, în măsura în care o asemenea mărire ar fi dovedită.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat raportat la hotărârile pronunțate în procesul anterior, în care reclamanții și-au întemeiat acțiunea de restituire a sumelor de bani ce fac și obiectul prezentului litigiu (nu interesează, la acest moment procesual, dacă sumele sunt inferioare sau superioare față de cele solicitate în primul proces) pe un contract de împrumut, considerentele instanței de apel sunt, într-adevăr, contradictorii, după cum au arătat și recurenții.

Motivarea contradictorie, ca ipoteză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, presupune ca, fie considerentele să nu sprijine soluția din dispozitiv, în sensul că raționamentul instanței ar determina o rezolvare contrară decât cea regăsită în partea finală a hotărârii, fie argumentele să fie opuse între ele, în sensul că unele conduc la admitere, iar altele la respingere, astfel încât, neputându-se opta pentru corectitudinea unora sau altora dintre acestea, nu se poate deduce dacă soluția din dispozitiv este, la rândul său, justă.

În litigiul de față, Curtea a înlăturat excepția autorității de lucru judecat, determinat de lipsa identității de cauză între cele două cereri deduse judecății, reținând că judecata primei instanțe s-a realizat prin prisma faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză, pentru ca, în finalul deciziei atacate, să considere că „temeiul relevat în fața instanței de apel este, în continuare, cel al existenței unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”, ceea ce ar fi condus la o soluție de admitere a excepției în discuție, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile, soluție pe care, însă, instanța nu a pronunțat-o.

De asemenea, în cuprinsul aceluiași paragraf al deciziei, pe lângă reținerea temeiului evocat de reclamanți ca fiind cel al contractului de împrumut, instanța relevă, totodată, refuzul părților menționate de a arăta „justificarea pentru care au făcut această predare (a sumelor de bani pretinse în litigiul de față), considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispozițiilor referitoare la îmbogățirea fără justă cauză (...)”.

Prin urmare, în legătură cu fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, relevant în soluționarea motivului de apel referitor la autoritatea de lucru judecat, Curtea expune trei opinii, toate ireconciliabile între ele, și care, astfel, sunt de natură a atrage soluții diferite asupra excepției - „refuzul justificării predării sumelor de bani”, ceea ce echivalează cu neindicarea temeiului juridic al cererii, caz în care excepția în discuție nu ar fi putut fi rezolvată; „contract de împrumut”, pentru această ipoteză, excepția fiind de admis; fapt juridic licit, caz în care excepția trebuia înlăturată.

În concluzie, Curtea nu a abordat, într-o manieră coerentă, problema autorității de lucru judecat, ceea ce va determina, în condițiile art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, admiterea recursului pentru acest motiv și casarea deciziei atacate, instanța urmând a relua judecata sub acest aspect. Soluția se impune chiar dacă, în final, recurenții sunt de acord cu decizia Curții, prin care s-a înlăturat motivul de apel vizând autoritatea de lucru judecat, iar pârâții nu au declarat recurs incident conform art. 491 Cod procedură civilă. Astfel, deși rezolvarea dată de instanță motivului de apel referitor la lucrul anterior judecat le este favorabilă, recurenții au înțeles să critice modalitatea de argumentare a acestei chestiuni, susținere pe care Înalta Curte a considerat-o ca fiind întemeiată, caz în care soluția nu poate fi decât de casare a deciziei și reluare a judecății. Pe de altă parte, evocarea oricăror nereguli în legătură cu autoritatea de lucru judecat, inclusiv sub aspectul motivării, este pusă la dispoziția oricăreia dintre părți, conform art. 432 Cod procedură civilă, nu numai determinat de caracterul de ordine publică al normelor care o reglementează, dar și determinat de împrejurarea că reprezintă o apărare foarte energică într-o judecată ulterioară, căreia nu i se poate opune nici măcar regula tradițională aplicabilă în căile de atac - non reformatio in peius (principiul neagravării siluației unei părți în propria cale de atac). În aceste condiții, există interesul tuturor celor implicați în proces ca problema autorității de judecat să fie corect și pe deplin lămurită.

Aceleași deficiențe în motivarea deciziei atacate se regăsesc și în legătură cu analiza condițiilor materiale și juridice ale acțiunii în restituire.

Astfel, condițiile materiale ale actio de in rem verso vizează existența unei îmbogățiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului și a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 Cod civil).

Prima dintre aceste condiții are în vedere absența unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obținut de la reclamant. În speță, punându-se problema unor sume de bani, acest temei poate consta, printre altele, și într-un contract potrivit căruia sumele respective rămân la îmbogățit, fiind, deci, exclusă obligația de restituire către cel care i le-a remis. În mod evident, un asemenea contract trebuie identificat și, implicit, probat în litigiul dedus judecății, în caz contrar neputându-se stabili care este conținutul raportului juridic dintre părți, în sensul drepturilor și obligațiilor corespunzătoare.

Condiția juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso este distinctă de cea sus-enunțată și presupune ca însărăcitul să nu aibă nicio altă opțiune pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.

Desigur, noțiunea de „contract” prezintă, în toate cazurile, aceeași semnificație, și anume „acord de voință al părților producător de efecte juridice, în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic” între acestea. Verificările ce trebuie realizate de instanță în legătură cu existența unui contract sunt, însă, diferite raportat la cele două condiții juridice enunțate mai sus. Dacă, în primul caz, al lipsei cauzei juste a dezechilibrului creat între patrimonii, se cercetează în ce măsură pârâtul este și rămâne beneficiarul sumei de bani primite în baza unui acord de voință încheiat cu partea adversă, fiind el titularul unui drept de creanță opus reclamantului, care și-a executat obligația corelativă prin remiterea sumei, în cel de-al doilea caz, reglementat de art. 1348 Cod civil, se verifică dacă însărăcitul are la îndemână o acțiune contractuală, bazată pe un contract în raport de care acesta din urmă se pretinde el titularul dreptului de creanță asupra sumei de bani predate pârâtului.

În concluzie, în cazul actio de in rem verso, noțiunea de „contract” trebuie privită diferit în analiza celor două condiții juridice enunțate mai sus, același act juridic neputând servi și ca motiv al respingerii cererii în raport de caracterul său subsidiar, dar și ca motiv al respingerii pentru existența temeiului juridic al transferului de valori între cele două patrimonii. Cum s-a arătat deja, în această ultimă ipoteză, actul juridic care justifică îmbogățirea pârâtului trebuie probat, el fiind distinct de un posibil contract în baza căruia reclamantul este cel care ar putea pretinde, opunând dreptul său de creanță împotriva pârâtului, restituirea sumei de bani remise acestuia, caz în care intervine problema subsidiarității acțiunii în discuție.

Toate aceste condiții trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluția fiind de respingere a cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele materiale, respectiv a oricăreia dintre primele două cerințe juridice menționate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuție caracterul subsidiar al acțiunii, constatându-se că reclamantul are opțiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanță pretins împotriva pârâtului).

Condiția inexistenței unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiții, materiale și juridice.

Nu în ultimul rând, verificările instanței trebuie limitate la motivele de apel, în speță, apelanții pârâți invocând caracterul subsidiar al acțiunii în contextul autorității de lucru judecat, raportat la hotărârile pronunțate în procesul declanșat de reclamanți în temeiul contractului de împrumut.

În speță, Curtea de Apel, folosind o terminologie generică, motivează soluția adoptată într-o manieră neclară, insuficientă și, pe alocuri, contradictorie.

Astfel, analizând noțiunea de „cauză” a cererii de chemare în judecată, face referire la „celelalte statuări ale instanței anterioare, vizând descrierea istoricului relațiilor dintre părți”, cu privire la care consideră nu se impun, în mod obligatoriu, unei statuări ulterioare, întrucât nu au format obiect al judecății prin prisma contractului de împrumut, pentru ca, în dezvoltarea argumentării ulterioare, să constate că, „cu acel prilej (al procesului inițial), instanța a examinat raporturile părților, constatând că ele sunt complexe, fiind încheiate mai multe înțelegeri în legătură cu edificarea unor construcții pentru reclamanți și persoana juridică în care desfășurau activități comerciale, pârâtul C. ocupându-se de achiziționarea materialelor, plata muncitorilor și altele”.

În continuare, instanța de apel arată că „nedovedită fiind, deci, convenția împrumutului și reținută, inclusiv de către instanța anterioară ce a examinat această alegație, ca existente alte convenții ale părților (...) este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 992 Cod civil de la 1864, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâții să fi primit din eroare sau cu știință ceea ce nu era debit. În aceste condiții, în mod greșit, instanța fondului, deși reține că nu există un împrumut, consideră că există obligația de restituire a sumelor primite (...)”.

Prin urmare, Curtea, deși a apreciat că acele considerente din hotărârile pronunțate în acțiunea bazată pe contractul de împrumut, referitoare la raporturile dintre părți care exced actului juridic alegat de reclamanți, nu pot fi avute în vedere în dosarul de față, și-a fundamentat soluția dată în calea de atac tocmai pe cele statuate, în dosarul anterior, în legătură cu aceste raporturi juridice, altele decât cele de împrumut, motivarea fiind, sub acest aspect, contradictorie.

Totodată, reține că, în litigiul respectiv, instanța le-a calificat ca fiind „raporturi complexe ale părților, constând în edificarea unor construcții sub directa supraveghere, dirijare și efectiv executare a unora dintre operațiuni de către pârâtul C., la cererea reclamanților ce i-au remis în acest scop, diferite sume de bani”.

În prezentarea propriului raționament, Curtea menționează că „în mod evident, părțile au susținut permanent, în fața diferitelor instanțe, că, între ele, au existat multiple și complexe relații contractuale, fiecare pretinzând că partenerul contractual nu și-a îndeplinit acele obligații”, instanța de apel conchizând că, „cum între părți (...) au intervenit anumite convenții, confirmate chiar de către reclamantă, nu se mai poate susține că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului pârâților în detrimentul celui al reclamanților, respectiv convențiile expuse de către acestea”.

Decizia este lacunară și nelămuritoare sub aspectul multiplelor „convenții” încheiate între părți, pe care instanța nu le-a identificat, astfel încât să se poată stabili care este relevanța lor în actio de in rem verso. Astfel cum s-a arătat în precedent, pentru a se putea verifica dacă mișcarea de valori între patrimoniile reclamanților și pârâților are sau nu un temei legitim, cu consecințe în rezolvarea, pe fond, a acțiunii de față, este determinant a se preciza și, implicit, a se proba care este acel raport juridic contractual concret, în baza căruia pârâții să fie îndrituiți a păstra, în patrimoniul lor, suma de bani solicitată de părțile adverse. În alți termeni, în contextul existenței unor raporturi juridice „complexe” între părți, trebuie individualizat exact acel raport juridic care să confere un asemenea drept al pârâților, sens în care instanța de apel nu a procedat. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții au susținut, în toate fazele procesuale, că există trei categorii de sume de bani avansate pârâților, cele din contabilitatea S.C. E. S.R.L. și din patrimoniul reclamanților, pentru lucrări efectuate în beneficiul acestei firme, sume care nu formează obiectul dosarului de față, și, distinct, sumele de bani solicitate în prezentul proces, remise și încasate în urma unor operațiuni intervenite între persoanele fizice participante.

În consecință, în absența dezlegării de către instanța de apel a raporturilor juridice concrete dintre reclamanți și pârâți, nu se poate stabili dacă unul dintre aceste raporturi este de natură să justifice temeiul legitim al păstrării sumelor de bani remise de reclamanți pârâților, cu consecința respingerii, pe fond, a cererii de chemare în judecată.

Față de caracterul imprecis al motivării, nu se poate reține, la acest moment procesual, dacă referirea instanței la „relațiile complexe dintre părți”, incluzându-le și pe cele în care este implicată S.C. E., reprezintă sau nu o motivare străină de natura cauzei, astfel cum au susținut recurenții. Cu alte cuvinte, pornind de la cele afirmate de reclamanți, în sensul că sumele de bani sunt diferite și pretențiile din litigiul de față nu vizează costul lucrărilor edificate pentru persoana juridică, în timp ce apărările pârâților sunt, în mod evident, contrare, instanța de apel ar fi trebuit să verifice realitatea acestor susțineri, și anume dacă există sau nu o suprapunere între sumele de bani remise pârâților și solicitate în dosarul de față și cele încasate de ei și utilizate în interesul

S.C. E. În absența unei asemenea verificări, care nu exclude concluzia infirmării celor arătate de reclamanți, sub rezerva de a fi dovedite apărările pârâților, nu se poate determina dacă sumele de bani aferente lucrărilor efectuate pentru persoana juridică au sau nu legătură cu sumele de bani pretinse în litigiul prezent.

În plus, instanța de apel circumscrie, nediferențiat, relațiile dintre părți noțiunii de „temei juridic”, considerând că remiterea sumelor de bani generate de aceste raporturi „complexe” dintre reclamanți și pârâți are la bază o justă cauză, incluzând, deci, și sumele de bani pretins utilizate în beneficiul firmei recurenților. Or, chestiunea folosirii unor sume de bani în interesul reclamanților sau al persoanei juridice la care erau asociați nu trebuia raportată la condiția juridică a temeiului legitim al îmbogățirii, ci la condiția materială a existenței sau nu a unei îmbogățiri în favoarea pârâților. Cele două condiții sunt distincte, fără posibilitate de confuzie între ele, fiind necesar a fi analizate ca atare. Condiția juridică a existenței temeiului legitim al îmbogățirii presupune, prin definiție, „o îmbogățire”, deci, păstrarea avantajului economic obținut de pârâți, în timp ce utilizarea sumelor de bani în beneficiul reclamanților exclude ideea de „îmbogățire”, supunând discuției condiția materială a măririi patrimoniului celui pretins îmbogățit.

Sunt întemeiate și criticile recurenților privind imposibilitatea determinării motivului pentru care a fost respinsă acțiunea formulată de aceste părți.

Cum s-a menționat mai sus, existența unei acțiuni derivate din contract, ca mijloc de recuperare a pierderii pretins suferite de reclamanți, are o altă semnificație decât cea privind existența unui contract, ca temei juridic în baza căruia pârâții sunt îndreptățiți să păstreze sumele de bani remise de adversari.

În speță, Curtea de Apel face referire la „raporturile complexe ale părților”, la „voința părților care nu poate fi decât contractuală, constând în existența unui acord de voințe în sensul încheierii unei convenții”, la „existența unui temei al remiterii sumelor de bani”, fără să se poată stabili din perspectiva căreia dintre cele două condiții juridice ale lui actio de in rem verso a reținut existența unui acord de voințe între părți și în ce constă acesta.

Cum au arătat și recurenții, instanța nu se referă la existența unei acțiuni contractuale pe care aceștia ar avea-o la dispoziție pentru recuperarea sumelor de bani pretinse, ceea ce ar face să opereze principiul subsidiarității acțiunii în îmbogațire, după cum nu rezultă dacă, referindu-se la hotărârile judecătorești pronunțate în examinarea contractului de împrumut, a considerat că singura opțiune a reclamanților pentru restituirea sumelor de bani era cea formulată în baza acelui contract, astfel cum a fost alegat de părțile menționate, acțiunea de față nemaifiind permisă. În acest caz, Curtea ar fi trebuit să expliciteze în ce măsură și pentru ce argumente acțiunea întemeiată pe contractul de împrumut, dar și soluția pronunțată în procesul respectiv, împiedică promovarea demersului de față, în contextul în care instanța a reținut, totodată, prin raportare și la hotărârile judecătorești anterioare, ca fiind necontestate remiterea/primirea sumelor de bani solicitate în prezentul proces (nu se au în vedere diferențele de cuantum, invocate de pârâți). De altfel, și apelanții au invocat caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire tot cu referire la hotărârile pronunțate în procesul în care s-a examinat contractul de împrumut, în legătură cu care au susținut autoritatea de lucru judecat (motivul 2 din cererea de apel), analiza instanței trebuind să se limiteze strict la criticile aferente acestui motiv al căii de atac.

În plus, nu numai că decizia nu lămurește care dintre cele două condiții juridice enunțate mai sus nu ar fi îndeplinită în cauză, dar este și contradictorie. Pe de-o parte, instanța le reproșează reclamanților că nu au indicat cum s-a ajuns la situația de a le vira pârâților sume de bani distincte de cele necesare aducerii la îndeplinire a însărcinărilor date lui C., pentru ca, ulterior, să rețină că reclamanții au afirmat că sumele de bani au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire și, în final, să constate că aceste părți continuă să susțină împrumutul acordat pârâților.

De asemenea, din aceste considerente nu se poate deduce dacă instanța a fost preocupată să analizeze un posibil mecanism de natură contractuală, ca unic fundament al oricărui fapt al predării/primirii unor sume de bani, cu consecința împiedicării actio de in rem verso din perspectiva caracterului său subsidiar, sau le-a imputat reclamanților că nu au arătat ei care este justa cauză a mișcării de valori între patrimoniile părților, ceea ce este de neconceput în condițiile în care recurenții invocă tocmai lipsa unui astfel de temei juridic.

În continuare, și dacă s-ar prezuma că motivul respingerii acțiunii este cel referitor la existența unei juste cauze a îmbogățirii/însărăcirii, constând într-un contract încheiat între părți, decizia este deficitară, întrucât, cum s-a arătat deja, instanța nu a menționat, în mod concret, care este actul juridic în baza căruia pârâților li s-ar fi remis sumele de bani, fără să existe, din partea lor, obligația de restituire către reclamanți. În alți termeni, justa cauză a îmbogățirii, ca și condiție ce implică cercetarea fondului pretențiilor, presupune ca, între părțile litigante, să se fi încheiat un contract în baza căruia pârâții să fie îndrituiți să păstreze sumele de bani solicitate de părțile adverse, ipoteza excluzând obligația de restituire. Un astfel de contract trebuie identificat, și, implicit, dovedit, pentru a fi apt să paralizeze, pe fond, acțiunea reclamanților.

Fără dubiu, contractul de împrumut invocat de reclamanți în litigiul anterior nu poate reprezenta un just temei pentru pârâți, întrucât, indiferent de soluția pronunțată în dosarul respectiv, reclamanții, iar nu pârâții, au pretins un drept de creanță cu privire la suma de bani solicitată și o obligație corelativă de restituire în sarcina familiei C.

Cu alte cuvinte, era necesar ca intimații, care au sarcina probei, să evoce și să dovedească un act juridic diferit de contractul de împrumut, analizat în litigiul precedent, din care să rezulte că primirea sumelor de bani nu este însoțită și de o obligație de restituire către reclamanți, constituind, astfel, justa cauză a îmbogățirii acestor părți.

În privința caracterului confuz al raționamentului instanței de apel sub aspectele amintite contribuie și neindicarea, în dispozitivul deciziei atacate, a modalității de respingere a acțiunii, în condițiile în care cele două cerințe juridice trebuie verificate etapizat (în primul rând, cea legată de caracterul subsidiar, ulterior, cea vizând existența unui temei juridic justificativ al însărăcirii, respectiv al îmbogățirii, iar neîndeplinirea uneia sau celeilalte dintre ele determină soluții diferite de respingere (pentru inadmisibilitate în primul caz, pe fond în cel de-al doilea).

În concluzie, criticile recurenților subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă sunt fondate, ceea ce va conduce la admiterea căii de atac, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, Curtea va proceda la examinarea pricinii din perspectiva fiecăreia dintre condițiile materiale și juridice ale acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, pe care le va evidenția în mod distinct, urmând a ține seama atât de motivele de apel în contextul cărora pârâții au criticat hotărârea primei instanțe, cât și de dezlegările date în recurs, de prezenta instanță.

2. Susținerile recurenților referitoare la depășirea limitelor de învestire, prin controlul exercitat de Curte raportat la condițiile plății nedatorate, reglementate de art. 992 din vechiul Cod civil, sunt, de asemenea, întemeiate.

Instanța de apel era chemată să soluționeze calea de atac declarată de pârâți împotriva unei sentințe pronunțate asupra unei acțiuni în îmbogățire fără just temei, iar nu a unei acțiuni fundamentate pe plata nedatorată, fiind necesar să respecte limitele de învestire în condițiile art. 478 alin. (1) și 3 Cod procedură civilă.

Chiar dacă buna-credință a pârâtului, la care s-a raportat instanța de apel în verificarea incidenței art. 992 din vechiul Cod civil, are relevanță în ambele tipuri de acțiune (în ceea ce privește întinderea obligației de restituire în cazul plății nedatorate, respectiv condiție juridică pentru obținerea unei soluții favorabile în cazul actio de in rem verso, cu consecințe și în ceea ce privește obligația de restituire, și anume în limitele valorice ale îmbogățirii), cele două instituții sunt diferite, îmbogățirea fără justă cauză având un regim propriu de reglementare (condiții distincte, efecte, în parte, diferite).

Prin urmare, exercitarea controlului instanței de apel asupra hotărârii primei instanțe trebuia să se rezume la cerințele actio de in rem verso, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea a reținut că reclamanții nu au invocat o plată făcută din eroare, deci obiectul pretențiilor lor nu se plasa în domeniul plății lucrului nedatorat.

Din această perspectivă, sunt incidente condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, ceea ce va determina admiterea recursului și pentru acest motiv.

Cât privește sarcina probei temeiului juridic al îmbogățirii (condiție juridică ce vizează fondul litigiului), în mod corect recurenții afirmă că revine pârâților, întrucât reprezintă o apărare prin care aceste părți tind la respingerea acțiunii, reclamanții fiind tocmai cei care contestă existența unui asemenea temei.

Pe de altă parte, în contextul în care, pentru argumentele prezentate în examinarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, decizia atacată expune un raționament incomplet, neclar și, pe alocuri, contradictoriu, nu se poate deduce care a fost opinia instanței de apel în legătură cu sarcina probei justei cauze a îmbogățirii pârâților, urmând ca, în rejudecare, Curtea să aibă în vedere cele statuate prin prezenta hotărâre în legătură cu acest aspect (în mod evident, dacă va fi cazul în raport de dezlegările pe care le va da asupra chestiunilor prioritare verificării condiției juridice de fond enunțate).

3. Criticile aduse deciziei din perspectiva interpretării sau aplicării normelor de drept substanțial nu se impune a mai fi analizate, în raport de soluția de casare determinată de carențele motivării hotărârii în ansamblul său, controlul de legalitate neputând fi exercitat, în aceste condiții, în calea extraordinară de atac.

De asemenea, fără a rezolva situația concretă a raporturilor juridice dintre părți care au generat acțiunea în îmbogățire fără justă cauză de față, Înalta Curte, în analiza motivului fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, a dat dezlegări a ceea ce presupune o corectă și completă examinare a cererii de chemare în judecată cu un astfel de obiect din perspectiva cerințelor materiale și juridice, răspunzând de principiu și susținerilor întemeiate pe încălcarea dispozițiilor de drept substanțial.

Raportarea normelor care reglementează condițiile actio de in rem verso la circumstanțele particulare ale speței deduse judecății revine, însă, instanței de apel, care, în rejudecare, urmează a ține seama de cele stabilite prin prezenta decizie, dar și de acele critici din recurs subsumate pct.-ului 8, care, punând în discuție chestiuni punctuale ale litigiului, nu au mai fost verificate de prezenta instanță.

Pentru aceste considerente, în baza art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

← Edificarea unei construcții cu acordul proprietarului...		Contract de vânzare-cumpărare. Acțiune pauliană. Frauda... →

Îmbogățire fără justă cauză. Condițiile materiale și juridice ale acțiunii în restituire. Noul Cod Civil art. 1345 și 1348.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Îmbogățire fără justă cauză. Condițiile materiale și juridice ale acțiunii în restituire. Noul Cod Civil art. 1345 și 1348.