Anulare act. Sentința nr. 189/2013. Judecătoria ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 189/2013 pronunțată de Judecătoria ALBA IULIA la data de 14-01-2013 în dosarul nr. 7836/176/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. I.
Dosar nr._
Sentința Civilă Nr. 189/2013
Ședința publică din 14 Ianuarie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - C. H. D.
Grefier - S. O. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții C. D. P. și C. L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. România S.A. și S.C. V. România S.A. – Sucursala A. I., având ca obiect, având ca obiect anulare act, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: avocat R. M. în substituirea avocatului C. C. pentru reclamanții lipsă și avocat V. S. în substituirea avocatului C. M. pentru pârâta S.C. V. România S.A., lipsă fiind și reprezentantul pârâtei S.C. V. România S.A. – Sucursala A. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul reclamanților depune la dosar delegație de substituire, susținând acțiunea astfel cum a fost formulată în scris.
Avocatul pârâtei S.C. V. România S.A. depune la dosar împuternicire avocațială de reprezentare a pârâtei de către avocatul C. M., delegație de substituire și întâmpinare, în dublu exemplar.
Instanța comunică un exemplar al întâmpinării avocatului reclamanților.
Avocatul reclamanților declară că nu solicită acordarea unui termen de judecată în vederea studierii întâmpinării.
Instanța acordă cuvântul asupra probațiunii.
Avocatul reclamanților solicită, în probațiune, încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și a probei testimoniale cu martorul O. O. D., prin proba testimonială dorind să facă dovada lipsei negocierii contractului și a actelor adiționale. Depune la dosar, în scris, cererea în probațiune.
Instanța acordă cuvântul asupra cererii în probațiune formulată de avocatul reclamanților.
Avocatul pârâtei S.C. V. România S.A. nu se opune administrării probei cu înscrisuri, însă se opune administrării probei testimoniale, apreciind că proba nu este pertinentă soluționării cauzei, un martor nefiind în măsură să cunoască modalitatea în care contractul a fost încheiat. Solicită, în probațiune, încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și a probei cu interogatoriul reclamanților pentru a face dovada condițiilor în care a fost încheiat contractul și actul adițional.
Avocatul reclamanților nu se opune administrării probei cu înscrisuri, însă se opune administrării probei cu interogatoriul, având în vedere că reclamanții și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare.
Instanța, în considerarea dispozițiilor art. 167 Cod procedură civilă apreciază, în parte, utile, pertinente și concludente cererile în probațiune formulate de părți, prin avocați, numai în ceea ce privește proba cu înscrisurile depuse la dosar, prin urmare: încuviințează pentru reclamanți și pentru pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosar; respinge cererea în probațiune formulată de reclamanți privind proba testimonială întrucât nu este utilă soluționării cauzei; respinge cererea în probațiune formulată de pârâtă privind administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, având în vedere înscrisurile depuse la dosar.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției netimbrării cererii, invocată de pârâta S.C. V. România S.A., prin întâmpinare.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției netimbrării cererii, invocată de pârâta S.C. V. România S.A., prin întâmpinare.
Pârâta S.C. V. România S.A., prin avocat, solicită admiterea excepției netimbrării cererii, având în vedere că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 15 lit. j din Legea nr. 147/1996, situație în care reclamanții sunt obligați să timbreze petitul patrimonial la valoare.
Reclamanta, prin avocat solicită, față de dispozițiile art. 15 lit. j din Legea nr. 147/1996, respingerea excepției netimbrării cererii, apreciind că acțiunea este scutită de taxă de timbru.
Instanța acordă cuvântul pe excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C. V. România S.A., prin întâmpinare.
Pârâta S.C. V. România S.A., prin avocat solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune întrucât reclamanții au formulat o cerere pentru constatarea nulității relative a clauzelor contractuale și nu pentru constatarea nulității absolute. Termenul de prescripție aplicabil acțiunii este termenul general de 3 ani, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată după expirarea acestui termen, prin urmare, acțiunea formulată este prescrisă.
Reclamanta, prin avocat solicită respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, apreciind că acțiunea este imprescriptibilă.
Instanța acordă cuvântul pe excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta S.C. V. România S.A., prin întâmpinare.
Pârâta S.C. V. România S.A., prin avocat, solicită admiterea excepției inadmisibilității. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-o decizie că, consumatorul are opțiunea de a alege între promovarea unei acțiuni potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, situație în care trebuia parcursă procedura prealabilă la A.N.P.C., fie prin formularea unei cereri de intervenție accesorie, în speță, reclamanții nerespectând niciuna dintre cele două căi.
Avocatul reclamanților solicită respingerea excepției inadmisibilității, având în vedere prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000.
Instanța se va pronunța asupra excepțiilor netimbrării cererii, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii, prin prezenta.
Avocatul pârâtei S.C. V. România S.A. solicită a se pune în vedere reclamanților să precizeze cuantumul comisionului de risc și al comisionului de administrare, defalcat, având în vedere că prin acțiune se solicită restituirea sumei de 2202,30 CHF achitată cu titlu comision de administrare și de risc.
Referitor la solicitarea avocatului pârâtei, avocatul reclamanților precizează că Banca a modificat numai denumirea comisionului de risc în comision de administrare, nu și cuantumul acestuia.
Avocatul reclamanților și avocatul pârâtei S.C. V. România S.A., având fiecare cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat, împrejurare față de care instanța declară închisă faza de probațiune și acordă cuvântul pe fond.
Avocatul reclamanților solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în scris, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc și comisionul de administrare fiind nule, întrucât, pe de o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credinței, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația de să-și constituie provizioanele de risc de credit. Întrucât aceste provizioane sunt incluse în cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Comisionul de administrarea a fost transferat de către bancă în mod abuziv și unilateral, această clauză nefiind negociată. La dosar a fost depusă notificarea înaintată de către reclamanți băncii, prin care precizau că nu doresc încheierea Actului adițional. Ulterior înregistrării acestei notificări banca a transformat comisionul de risc în comision de administrare.
Avocatul pârâtei S.C. V. România S.A. solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată. Referitor la comisionul de risc, arată că acesta a fost negociat de către bancă. Legiuitorul a stabilit că sunt abuzive numai clauzele care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar pentru a putea fi reclamat un astfel de dezechilibru ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Deși reclamanții susțin că au fost obligați să încheie Actul adițional și că acesta nu a fost negociat, din înscrisurile depuse la dosar rezultă contrariul. Prin Actul adițional a fost redusă atât D., cât și comisionul de administrare, care se aplică la soldul creditului, împrejurare din care rezultă caracterul negociat al convenției.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data 22.11.2012 sub număr de dosar_, reclamanții C. D. P. și C. L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA - Sucursala A., ca prin hotărârea ce se va pronunța:
I. Să se constate nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/21.04.2008 încheiată între părți în ceea ce privește următoarele clauze:
- punctul 5 lit. a “Comisionul de risc” din condițiile speciale ale convenției;
- punctul 3.5 “Comisionul de risc” din condițiile generale ale convenției;
- pct. 3.5 Comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, transformat ulterior în comision de administrare;
- art. 2 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2/12.11.2010.
II. Să se desființeze clauzele contractuale de mai sus.
III. Să oblige pârâtele în solidar să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comisiona de risc și administrare din noiembrie 2009 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 2202,30 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.
IV. Obligarea pârâtei de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.
Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat, că în calitate de împrumutați au încheiat convenția de credit nr._/21.04.2008, valoarea creditului obținut fiind de 50.000 CHF, iar durata creditului era de 300 luni de la data retragerii creditului.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a contractelor. Se susține că respectivul comision a fost prevăzut în convenție fără a se specifica ce reprezintă și ce riscuri acoperă și doar după ce s-a solicitat înlăturarea din convenții a acestor clauze banca a explicat că prin el se acoperă riscul de credit și riscul de piață.
Reclamanții învederează că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze comerciale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, or din cuprinsul convenției se constată că terminologia nu este decriptată și explicată în condițiile generale pentru ca reclamanții să fie în cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care e perceput comisionul de risc. Prin urmare, aceste clauze ar fi abuzive, neclare și echivoce.
Se consideră și că prin prisma destinației clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și pentru că nu ar exista un risc de credit, deoarece a fost adus ca garanție un imobil asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii și în condițiile plății comisionului în continuare banca beneficiază de o dublă garanție, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În privința riscului pentru conduita culpabilă a clienților, element inclus în noțiunea generală de risc de credit, s-a prevăzut în convenții că se vor percepe penalități de întârziere în cazul în care reclamanții achită cu întârziere obligațiile de plată și, de asemenea, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare. Prin urmare, riscul unei eventuale conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin perceperea penalităților de întârziere și executarea garanțiilor imobiliare și din acest punct de vedere din nou banca beneficiază de o dublă garanție.
Riscul de piață este suportat în întregime de consumatorii reclamanți cărora acordându-li-se un credit în monedă străină, sunt ținuți să suporte diferențele de curs valutar, banca nesuportând riscuri.
Pe de altă parte, banca nu a negociat cu reclamanții nici o clauză privind comisionul de risc, iar convențiile nu conțin clauze de protecție prin care clienții să fie protejați de acest risc. În fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de disp. art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 constituie și clauză abuzivă.
În ce privește comisionul de administrare introdus de pârâta de ord, 2 prin act adițional se consideră că ar fi abuziv, pentru că a fost stabilit doar de bancă în pofida refuzului reclamanților și nu a fost negociat cu aceștia. Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor băncii ivite prin punerea la dispoziția creditului. Nici unul din cele două comisioane nu poate fi considerat ca parte a prețului contractului, pentru că banca avea obligația de a-și constitui provizioane de risc de credit în condițiile art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, provizioane care sunt incluse în cheltuieli și sunt în sarcina băncii neputând fi percepute de la împrumutat.
Sumele plătite cu titlu de comision de risc și apoi comision de administrare în cuantum de 2202,30 CHF reprezintă plată nedatorată supusă restituirii. Reclamanții au notificat banca în vederea soluționării amiabile a litigiului.
În dovedirea cererii s-a solicitat admiterea probei cu înscrisuri.
În drept, au fost invocate prev. art. 274 C.p.c. și Legii 193/2000.
Reclamanții au depus la dosar, în copie, convenția de credit, actele adiționale, adrese și plan de rambursare credit (f. 6-59).
Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru în temeiul art.15 lit. j din Legea nr.146/1997, raportat la art.1 alin.2 din OG nr.32/1995.
Pârâta . a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării acțiunii, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii pe cale directă, iar cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că toate clauzele invocate de reclamanți au fost negociate, iar clauza reglementată la art.5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, comisionul de risc este parte a prețului contractului, nefiind echivalentul garanției reale imobiliare – ipoteca, deoarece acesta este perceput și pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată. Consideră că nu se poate dispune restituirea sumelor deja achitate, întrucât contractul de credit este cu executare succesivă în timp, iar anularea unei clauze din cadrul acestuia nu poate produce efecte retroactive. De altfel, sancțiunile prevăzute de Legea nr.193/2000 sunt modificarea clauzelor contractuale sau desființarea contractului, cu daune-interese, iar în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect este modificarea pentru viitor a acestora.
În drept, pârâta a invocat prevederile art.115-118 C.proc.civ., art.969 Cod civil, Legii nr.193/2000, Decretul 31/1954 și Directiva nr. 93/13/CEE.
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 137 C.p.c., instanța urmează să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor invocate.
Instanța va respinge excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 15 lit. j din Legea 146/1997, potrivit cărora acțiunile și cererile referitoare la protecția consumatorilor sunt scutite de taxe de timbru când agenții economici au prejudiciat interesele consumatorilor.
Instanța respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, deoarece clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști sunt sancționate cu nulitatea absolută și nu cu cea relativă, chiar dacă, aparent, ar fi vorba doar de ocrotirea unor interese de ordine privată. În realitate, pe lângă ocrotirea acestor interese este ocrotit și interesul general, anume acela ca în contractele încheiate de profesioniști să nu se regăsească clauze de natură abuzivă. Că este așa o dovedește și cuprinsul art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 în care în mod imperativ se dispune că „se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, or dispozițiile imperative ale legii o dată nerespectate atrag sancțiunea nulității absolute. Fiind vorba de sancțiunea nulității absolute, aceasta va putea fi invocată oricând așa cum prevede art. 2 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Instanța respinge excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000 nu condiționează introducerea în justiție a cererilor de natura prezentei cauze de constatarea procedurii prealabile, conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în cadrul special oferit de art. 8 coroborat cu art. 12, 13 din același act normativ, nu poate să constate că acțiunea cu care a fost învestită ar fi inadmisibilă, deoarece a fost promovată pe cale directă.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
La data de 21.04.2008 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._, conform căreia reclamanții au obținut un credit de 50.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.
La data de 12.11.2010 părțile au încheiat Actul adițional nr. 2/12.11.2010, prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,22% la 0,08%.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/2000 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, instanța reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.
Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu privire la Actul adițional nr. 2/12.11.2010, instanța apreciază că acțiunea reclamanților este nefondată, în esență spus pentru că actul adițional este negociat, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar banca a fost de bună credință la momentul încheierii acestui contract.
Astfel, la 12.11.2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2, prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,22% la 0,08%.
Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional nr. 2.
1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei.
Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, prin care, pe de o parte, a acceptat în continuare existența comisionului, sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce.
Are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea reducerii costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii de reducere a comisionului, chiar în condițiile menținerii comisionului în discuție, mai redus ca valoare.
Practic, imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial.
Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit, și apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.
În acest sens, nu se poate cere constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client.
D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.
Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional, se arată că: "Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia. "
2. Nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu este îndeplinită în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii și a cuantumului comisionului de risc/administrare.
Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.
Iar prin aceea că, de comun acord, părțile au fost de acord cu relativa echilibrare a drepturilor și obligațiile, în favoarea clientului, comisionul în discuție reducându-se.
Se poate concluziona că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a adăugat sau complinit un element care îi lipsește, anume restabilirea echilibrului între drepturile și obligațiile părților.
3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.
Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut menținerea dobânzii ca fiind fixă pentru 85 de luni și reducerea cuantumului comisionului, implicit a costului total de creditare, vrea acum să ceară în justiție constatarea nulității comisionului de risc, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia.
Concluzionând, se reține că:
- sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în Contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă, cu consecința constatării nulității acesteia (în acest sens implicit nulitatea parțială a Convenției inițiale de credit și menținerea celorlalte clauze contractuale), cu consecința că, contractul își va produce, în parte, în continuare efectele între părți;
- clauzele actului adițional nr. 2 nu pot fi considerate abuzive în condițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, cu consecința că acesta își va produce în continuare efectele între părți.
De asemenea, este lipsit de interes capătul de acțiune privind obligarea pârâtelor să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului, deoarece este vorba despre o regularizare a unui act juridic și rămân valabile dispozițiile cuprinse în actul adițional nr. 2, iar un grafic de rambursare a creditului este inutil pentru că nu are valoare juridică, ci doar orientativă pentru părți.
Instanța va dispune admiterea în parte a acțiunii reclamanților și va constata abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/21.04.2008, încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare.
Va dispune desființarea clauzelor sus menționate.
Va obliga pârâtele în solidar să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și administrare în perioada 21.04.2008 până la 12.11.2010.
Va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.
Va respinge capătul de acțiune privind constatarea clauzei abuzive cuprinsă la pct. 5.1 lit. b „comision de administrare credit” din actul adițional nr. 2/12.11.2010.
Având în vedere că acțiunea a fost admisă doar în parte, instanța va dispune conform art. 276 C.p.c. obligarea pârâtelor la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile netimbrării acțiunii, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii pe cale directă, invocate de pârâta S.C. V. R. SA, prin întâmpinare.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții C. D. P. și C. L., domiciliați în A. I., .. 21A, .. B, . în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, etaj 3-8 și 10, Sectorul 2, și S.C. V. R. SA – Sucursala A. I., cu sediul în A. I., ., . și, în consecință:
Constată abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/21.04.2008, încheiată cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare.
Dispune desființarea clauzelor sus menționate.
Obligă pârâtele în solidar să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și administrare în perioada 21.04.2008 până la 12.11.2010.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.
Respinge capătul de acțiune privind constatarea clauzei abuzive cuprinsă la pct. 5.1 lit. b „comision de administrare credit” din actul adițional nr. 2/12.11.2010.
Obligă pârâtele în solidar la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Executorie.
Pronunțată în ședința publică, azi 14.01.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. H. D. S. O. C.
Red. C.H.D.
Tred. S.O.C./ 6 ex.
23.01.2013
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3450/2013. Judecătoria ALBA IULIA | Partaj judiciar. Sentința nr. 2991/2013. Judecătoria ALBA IULIA → |
|---|
