Anulare act. Sentința nr. 2331/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2331/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 19957/55/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2331
Ședința publică din 30.04.2015
Președinte: H. Ș.
Grefier: M. J.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă formulată de reclamanta D. F. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., având ca obiect anulare act și pretenții.
Mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate prin încheierea ședinței de judecată din data de 16.04.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
În deliberare, asupra cererii de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria A. în data de 27.11.2014, precizată la filele 44-49și79-82, reclamanta D. F. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A:
- se constate ca fiind abuzive clauzele prevăzute în contractul de credit de consum nr. 021CSF_/18.07.2007 la:
- art. IV – dobânzi, comisioane, taxe - pct. 4.1, 4.2, 4.3, 4.4,
- art. V – rambursarea creditului pct. 5.1-5.8,
- art. VI – garantarea creditului raportat l a pct. 8.8 și art. IX Mandatul de autorizare
- art. VII – drepturile și obligațiile împrumutatului – pct. 7.1-7.5,
- art. VIII Drepturile și obligațiile băncii – pct. 8.3-8.10,
- art. IX Mandat de autorizare
- art. XII Dispoziții finale – pct. 12.3.
cu consecința înlăturării și continuării contractului fără aceste clauze;
- recalcularea ratelor aferente creditului în conformitate cu variațiile indicelui Libor, raportat la dobânda variabilă a creditului de la data acordării acestuia;
-stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, și denominarea în moneda națională a plăților;
- restituirea sumelor de:
- 202,5 CHF reprezentând comision de acordare;
- 1560,27 CHF reprezentând comision de administrare lunară, începând cu data de 18.07.2007 până la data de 01.12.2014;
- 2.875 CHF reprezentând dobândă încasată în plus;
- 15.383,5 lei reprezentând diferența de curs valutar
cu dobândă legală calculată până la data plății efective
În motivare, arată că între părți s-a încheiat contractul de credit de consum nr. 021CSF_/18.07.2007 pentru în împrumut de 8.100 CHF.
Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzisă în mod expres stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Actul normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Opțiunea legiuitorului pentru o reglementare cu caracter special ce are ca finalitate protecția consumatorului, prezumat a se afla într-o poziție defavorabilă la momentul încheierii unui contract, impune aplicarea cu prioritatea a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, iar nu a dreptului comun în materia viciilor de consimțământ. De asemenea, trebuie menționat că odată verificate condițiile de la art. 4 alin. 1 din legea 193/2000, consecința directă și imediată este cea a ineficacității acestora raportat la consumator, fiind vorba de o sancțiune specifică, preluată din conținutul Directivei_ . Contractul de credit de față conține clauze care provoacă un dezechilibru semnificativ, anume toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților (criza, impreviziune) sunt suportate de client. Situația inițiala - și-așa afectata masiv de clauzele abuzive - se agravează dat fiind că între timp s-a ivit criza economică, pentru care numai clientul răspunde, nu și banca.
Privitor la dobândă, conform art. IV din contract, la data semnării s-a menționat o dobândă variabilă de 7,95% pe an. În contract nu este menționată componența efectivă a dobânzii variabile și nici modalitatea de calcul detaliată a acesteia, deducând că dobândă este suma a două elemente: marja băncii + valoarea indicelui de referință – Libor, în cazul dat. Singurul element variabil din componența dobânzii este indicele Libor. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat pe parcursul derulării creditului. Întrucât la data încheierii contractului valoarea indicelui Libor 6 luni era de 2,8% rezultă că marja băncii devine 5,15% (7,95 – 2,8). Pârâta are obligația de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referință, independent de voința băncii. Întrucât din iulie 2007 până în prezent debitoarea a achitat o dobândă majorată, în condițiile în care indicele de referință Libor a scăzut, rezultă că dobânda a fost mărită discreționar, în condițiile unei creșteri nesemnificative ale Libor, și mai apoi a fost păstrată la un nivel majorat, în pofida scăderii constante a valorii Libor.
Privitor la comisionul de acordare, prevăzut la art. IV pct. 4.1 în cuantum de 2,5% din valoarea totală a creditului, acesta este abuziv și inclus în totalul sumei împrumutate, asupra căreia se percep dobânzi. Prin includerea acestuia în cuantumul creditului, banca a obligat consumatorul sa plătească prețul împrumutului pentru un serviciu deja prestat la care se adaugă și o altă dobândă, impusă sub forma comisionului de administrare raportat lunar la valoarea inițială a creditului. Acest comision nu a fost negociat și este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, nu este clar pentru ce a fost perceput acest comision, în condițiile în care acesta crește cu suma împrumutată și nu există nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse, și cel perceput pentru un credit de consum. Cu atât mai puțin poate fi justificat în condițiile în care banca nu oferă niciun criteriu pentru a se verifica modul de calcul. Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2,5%, indiferent de tipul de contract și de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. Consimțământul dat de consumatori la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care instituția de credit, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive contractantului aflat într-o poziție defavorabilă.
În ce privește comisionul de administrare lunară de la art. IV pct. 4.1, de 0,30% datorat lunar și calculat prin aplicarea procentului la valoarea soldului, acest comision este de fapt o dobândă, dar este plătit pentru o prestație pentru care se plătește deja dobândă și este înregistrat ca atare în contabilitatea băncii ca venituri din dobânzi. Comisionul de administrare este o dobândă ascunsă, el nu poate fi considerat un preț al banilor, căci prețul este dobânda, iar dacă acest comision ar fi considerat un preț al banilor, prezumția de caracter abuziv ar fi și mai puternică, întrucât pentru aceeași prestație/serviciu banca încasează două prețuri. Banca a beneficiat de o îmbogățire fără justă cauză prin faptul că a folosit și va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăți. De asemenea, Banca nu prestează niciun serviciu pentru încasarea acestui comision și nu se prevede în contract restituirea acestui comision în cazul achitării integrale a creditului. Se creează clientului un prejudiciu, acesta fiind obligat să achite lunar aproape 100 lei.
În ce privește dobânda penalizatoare, majorată cu 5 puncte procentuale pe an, conform pct. 4.2, datorată în situația în care debitorul nu-și îndeplinește obligațiile de plată, acesta în cuantum foarte ridicat. Banca a stabilit o rată a dobânzii penalizatoare care depășește rata dobânzii stabilite pentru rambursarea capitalului. Este abuzivă clauza prin care se obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Clauza de la pct. 4.3 al art. IV prevede dreptul discreționar al băncii de a modifica dobânzile, comisioanele, spezele contractului în mod unilateral, urmând ca acestea să fie doar aduse la cunoștința împrumutatului, este una abuzivă, executarea contractului fiind determinată de conduita discreționară și interesele băncii.
În ce privește rambursarea creditului, la art. V pct. 5.3 s-a prevăzut un comision de rambursare anticipată de 5%. Deși acesta a fost declarat ilegal, banca nu a operat nicio modificare contractuală, reclamanta neîncheind niciun act adițional. La pct. 5.1 si 5.2 este prevăzută modalitatea de rambursare a creditului și calculul dobânzii, însă clauzele au un caracter general, vag și amplu, aplicabil tuturor împrumuturilor acordate de bancă, întrucât nu se precizează determinarea clară în situația dată a ratelor și nici a modului în care s-a ajuns la determinarea unei dobânzi variabile de 7,95% pe an. Nu este specificat nici marja, procentul fix, dar nici variabila dobânzii, modul acesteia de determinare. Mai mult, banca își rezervă prerogativa de a aduce modificări dobânzilor și comisioanelor în mod unilateral. Dobânda, deși ar trebui să fie fixă în conformitate cu clauzele contractuale și cu legea, este variabilă în funcție de voința băncii sau de fluctuațiile pieței financiare, întrucât printr-o clauză abuzivă banca și-a asigurat variația dobânzii în funcție de acest element exterior voinței clientului, dar pe care banca îl aplică și îl interpretează după cum are interes. De asemenea, sunt abuzive pct. 5.3 - 5.8 deoarece banca percepe un comision de rambursare anticipată care reprezintă un cost suplimentar, nenegociat cu împrumutatul. Prin pct. 5.8 banca inserează o clauză care nu are nicio legătură cu situația de față, întrucât nu este vorba despre un credit garantat.
Privitor la mandatul de autorizare, prevăzut la art. VI, pct. 8.8 și art. IX pct. 9.1-9.4, acestavizează garantarea creditului nu numai din veniturile sale, indiferent de proveniența acestora, dar și din cele ale unei terțe persoane. O asemenea clauză contractuală este ilegală deoarece instituie obligații pentru o terță persoană, străină de contractul dintre părți, iar în situația de față nu este vorba despre vreun credit garantat, ceea ce înseamnă că banca nu se raportează la fiecare client în parte, ci inserează în contracte clauze nenegociate, cu caracter general, dar care nu au legătura cu situația fiecărui client.
Sub aspectul scadenței anticipate a creditului, conform art. 5.7, art. VIII pct. 8.3-8.10 și art. XII, aceste clauze dau dreptul băncii să acționeze discreționar prin intervenția directă asupra conturilor debitorului, condiționează scadența anticipată de comportamentul debitorilor în cadrul altor contracte decât prezentul contract, de apariția unor situații neprevăzute și care nu sunt definite, situație în care debitorii, fără culpă, deși achită la termen toate ratele se văd în situația în care banca apreciază după bunul său plac dacă acest credit a ajuns la scadență anticipată. Contractul de credit este titlu executoriu, iar creditul cesionabil către recuperatorii de creanță, fără acordul clientului, iar în cazul în care cesionarul este o afiliată a băncii nu mai este necesară nici notificarea clientului.
Clauzele de plată a tuturor comisioanelor/taxelor/spezelor legate de încheierea, executarea, aplicarea contractului de la art. VII pct. 7.5 și pct. 4.4 instituie în sarcina o obligație abuzivă și discreționară deoarece creează în sarcina debitorului suportarea de costuri imprevizibile pe care nu le-a anticipat la încheierea contractului. Potrivit art. 36 din OUG nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursarea anticipată, costuri aferente asigurărilor, penalități, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Comisioanele menționate mai sus nu se încadrează în textul de lege, astfel ca se impune înlăturarea clauzelor care le prevăd. Clauzele menționate reglementează diverse tipuri de comisioane percepute de bancă, o parte din acestea fiind stabilite în condițiile speciale, altă parte în condițiile generale ale convenției. Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puțin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obținerea unui credit își direcționează atenția asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal și care diferențiază ofertele de creditare din piața bancară. Menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, fiind totodată o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor.
Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului este întemeiată în virtutea faptului că prețul se plătește în moneda națională. Fluctuația valutei în raport cu moneda națională nu i-a fost adusă la cunoștință la data încheierii contractului, spunându-i-se că este ce mai stabilă și mai avantajoasă monedă de pe piața valutară. Pe parcursul executării contractului reclamanta a fost nevoită să convertească moneda națională în CHF, la un preț din ce în ce mai ridicat. Contractul ar fi trebuit să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine. Efectuarea plaților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.
Reclamanta nu a fost informată în cadrul negocierilor contractului că, în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare și cursul de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF și să poate evalua consecințele economice. Se observă că un franc elvețian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 lei iar ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 18.07.2007 la 1,82 lei. În același timp, o atare evoluție a acestei monede nu i se putea cerere a fi fost cunoscută de către reclamantă, ca neprofesionist. Este foarte clar că banca a avut cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei valutar instabil, dar nu a informat reclamanta de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecința inevitabilă a creșterii costului creditului. Practic, acordarea creditului în franci elvețieni a reprezentat un mecanism de captație a consumatorilor atrași de condițiile facile de creditare, dar care în mod real nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informații de instabilitatea valutară a acestei monede străine. Banca nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți. Astfel, reclamanta s-a obligat să returneze creditul având ca premisă cursul valutar al CHF de la aceea data (1,7-2,2), însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională a determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și nașterea unor obligații vădit disproporționate față de cele inițiale. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari, constituie o încălcare a obligației de consiliere. Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe. Distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de moneda națională este justă și echitabilă. Se impune astfel revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.
În drept, a invocat Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, art. 6 lit. d, art. 2 lit. e Legea nr. 363/2007, Legea 296/2004, art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005, Directiva 2014/17/UE, Hotărârea C-26/13 Kasler vs OTP, Hotărârea Perenicova ./10, Hotărârea Banca Espanol de Credito, Decizia ICCJ nr. 21/1994, art. 1271 C.civ.
Prin note scrise (f.84-97), pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că acțiunea supusă judecății este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la sumele solicitate cu titlu de dobânda. Acest termen a început să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii. Întrucât cauza anularii invocată de reclamantă decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocată, momentul la care a cunoscut cauza anulării clauzelor invocate este chiar momentul încheierii contractului. D. consecință a stingerii dreptului la acțiune principal, în speță dreptul reclamantei la acțiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii. Astfel, acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale fiind astfel supuse prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă.
Pe fondul cauzei, a arătat că în data de 18.07.2007 a fost încheiat contractul de credit prin care a acordat reclamantei un credit în cuantum de 8.100 CHF pe o perioadă de 120 luni. Din portofoliul de soluții de creditare oferite de bancă clienților săi la vremea respectivă, reclamanta a ales un produs de creditare cu dobânda variabila acordat în moneda CHF. Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.
Anterior semnării contractului de credit reclamanta a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze. De asemenea, reclamanta a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștință de cauză. În situația în care reclamanta ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare. La momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancară o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată.
Contractele de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele tipului de dobândă și de comisioane și totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.
Legea aplicabilă este cea în vigoare la data încheierii contractului, conform principiului neretroactivității legii.
În anul 2010 a trimis la adresa de corespondență a clientului o notificare cu privire la . OUG nr. 50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ și informa cu privire la posibilitatea semnării unui act adițional. Conform dispozițiilor legale din actul normativ menționat, începând cu data de 19.09.2010 nesemnarea actelor adiționale a fost considerată acceptare tacită și modificările s-au aplicat de drept.
Dobânda aferentă contractului clientului a fost transparentă din momentul semnării contractului de credit și nu a adus nicio modificare asupra componenței dobânzii.
Cu privire la dobânda variabilă, a arătat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. 1 lit. a teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 care consacră în mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator în condițiile în care exista o motivație întemeiată, consumatorul este notificat cu privire la acest aspect, iar acesta din urmă are posibilitatea de a rezilia imediat contractul. Clauza este în concordanță și cu art. 93 lit. g pct. 2 din OG nr. 21/1992. Dreptul unilateral pe care îl are banca de a modifica dobânda este dat de însuși caracterul variabil al dobânziide esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumatori, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului. Practic, contractul are, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. În al doilea rând, această modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrale a băncii, ci în funcție de anumiți indici de referință. Debitoarea și-a exprimat consimțământul la aceste modificări ale dobânzii (în sensul creșterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Însăși Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor, admitea la pct. 1 lit. a alin. 1 din anexa posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum și dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda. Referitor la negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, reclamanta a optat pentru un anumit tip de produs, opțiunea a fost pentru încheierea unor contracte de credit cu dobândă variabilă, fiind liber exprimată.
În ceea ce privește structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii. În concluzie, nu se poate reține că această clauză referitoare la dobânda variabilă ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile părților. De asemenea, prin contractul încheiat părțile au convenit ca dobânda percepută începută de la un anumit moment contractual să devină, din fixă, variabilă.
Cu privire la clauzele referitoare la comisionul de acordare a creditului, a arătat că comisionul de acordare a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonității clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului. Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului. Totodată, cuantumul acestui comision este clar determinat în cuprinsul clauzelor din contractul de credit.
Comisionul de administrare a creditului este prevăzut și la art. 36 alin. 3 din OUG. nr. 50/2010. Clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Acest comision este justificat de prin costurile băncii atât prealabil încheierii contractului, cât și ulterior, pe parcursul executării acestuia. De asemenea nu se poate susține faptul că reclamanta nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă aceste comisioane, când acestea reflectă chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, a arătat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate întrucât acest comision este reglementat de art. 93 lit. c din Ordonanța nr. 21/1992 și art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010. Perceperea comisionului de rambursare anticipată a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile legale aplicate.
Cu privire la solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a alege societatea de asigurare a bunurilor aduse, solicită respingerea acestui capăt de cerere ca lipsit de interes, întrucât contractul de credit este unul de consum și nu a fost garantat, așa cum rezultă din capitolul VI din contractul de credit.
Cu privire la clauza referitoare la dreptul băncii de a cesiona creanța rezultând din contractul de credit, a arătat că este prevăzut în chiar Legea nr. 190/1999, rezultând că nu poate fi o clauză care nu face decât să menționeze un drept care își găsește și suport în lege.
Cu privire la convertirea creditului din CHF în lei și înghețarea cursului de schimb, a arătat că există un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinată de contextul macroeconomic ce scapă influenței băncii, în condițiile contractării unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani. Reclamanta a optat pentru un produs de creditare în CHF, fără a fi împiedicată să opteze pentru contractarea unui credit în lei, euro sau într-o monedă diferită.
Obligația de restituire este pentru aceeași sumă numerică arătat în contract. Contractul este legea părților, iar instanța nu poate interveni în sensul modificării prețului contractului. De asemenea, prin Decizia nr. 4520/2012 pronunțată de ÎCCJ, în cadrul dosarului nr._, s-a reținut în considerente că o parte nu este îndreptățită să obțină modificarea prețului prin intervenția instanței întrucât aceasta nu poate să intervină în raporturile juridice dintre părți și să fixeze un cuantum al dobânzii care nu este rezultatul acordului părților. Instanța nu poate suplini consimțământul unei părți la încheierea unui act juridic, iar banca nu are obligația legală de încheiere a unui act adițional în sensul celor solicitate de recurentele reclamante. Cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului. Pentru toate aceste motive, este inadmisibil capătul de cerere privind modificarea obiectului contractului, prin înghețarea creditului schimb CHF – leu la valoarea de la data încheierii contractului de credit.
Referitor la solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, a arătat că acesta reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului și nu o garanție reținută de către bancă. Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze. Totodată, cuantumul acestui comision este clar determinat în cuprinsul clauzei de la pct. 4.10 lit. a din contractul de credit, în care se menționează că acesta este în cuantum de 2,5%, calculat la valoarea creditului și plătibil o singură dată la data acordării creditului.
Prin urmare, nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, acesta fiind perfect valabil pentru motivele arătate.
În drept, a invocat art. 93 lit. c, d, teza I, g, pct. 2 din OG 21/1992, art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010, art. 1578 Codul civil din 1864, art. 244 C.pr.civ.
În probațiune, se depun următoarele înscrisuri: grafic de rambursare din data de 18.07.2007 (f.8-11), contractul de credit de consum nr. 021CSF_/18.07.2007 (f. 12-16), calcul dobândă (f.24-28), grafic de rambursare din data de 06.06.2008 (f.29-32), grafic de rambursare din data de 21.09.2010 (f.33-35), buletin de schimb valutar (f.52), extrase de cont (f. 53-78) și înscris valoare indice Libor (f.80-82).
Cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă, instanța arată că termenul curge din momentul nașterii dreptului la acțiune. În cazul în care se pune problema restituiri prestațiilor în baza unui act juridic, dreptul la acțiune se poate naște doar în momentul în care actul respectiv este declarat nul, neputându-se susține că ar fi existat înainte însuși dreptul material la restituire. Într-adevăr, existenței unei clauze abuzive atrage, conform legii, determină înlăturarea acesteia din contract, anume se va considera ca nescrisă, efect care echivalează cu regimul juridic al nulității absolute, însă acțiunea în restituirea prestațiilor este una personală, supusă termenului de prescripție de 3 ani, care curge, cum s-a arătata mai sus, de la momentul anulării actului juridic. Față de acestea, instanța va respinge această excepție.
Pe fond, analizând probele administrate în cauza, instanța reține următoarea situație de fapt:
Între părți s-a încheiat contract de credit nr. 021CSF_/18.07.2007 (f. 12-16) având ca obiect un împrumut în cuantum de 8.100 CHF, ce trebuia restituit în 120 rate lunare.
În ce privește modul de perfectare a contractului, nu se contestă faptul că acest contract de credit este unul de adeziune. Conform înscrisurilor de la dosar reclamanta a semnat contractul pe fiecare pagină, a primit graficul de rambursare care cuprinde întinderea obligației sale de plată, anume debit, comision și dobândă (f. 8-16).
În drept, art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.Textul normativ asigură transpunerea în legislația internă a Directivei nr. 93/13/CEE.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a dispozițiilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Dobânda anuală, comisioanele etc. intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat. Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”
CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual, dacă respectiva clauză care stabilește rata de schimb privind ratele lunare constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziție de împrumutător. (Hotărârea Curții din data de 30 aprilie 2014, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., Cauza C-26/13, par. 49- 51).
De asemenea, într-o cauză mai recentă (C‑143/13 M. și M. c. Volksbank, par. 55-57) Curtea a considerat că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.”
Cu privire la acceptarea și aplicarea unor modificări ale dobânzii contractuale inițială, conform art. 41 alin. 1 și alin. 3 din OUG nr. 50/2010 (în forma aplicabilă la acel moment) care prevedea că „Orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora”, respectiv „Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.” Aspectul privind dobânda face parte, evident, din costul împrumutului, fiind însăși obiectul său principal.
Cu privire la modificarea dobânzii și a comisioanelor, la pct. 4.1 din contract s-a prevăzut o dobândă variabilă de 7,95% pe an și un comision de 0,3% aplicat la valoarea soldului. Pct. 4.3 prevede că pe parcursul derulării contractului, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare. Înștiințarea despre acest fapt a împrumutatului se face prin afișare și notificare scrisă. Împrumutatul poate refuza modificarea, dar în acest caz banca are dreptul de a declara scadent creditul și sa treacă la executarea sumei totale. În lipsa exprimării unui punct de vedere neprecizarea vreunui punct de vedere determină acceptarea tacită.
În cuprinsul contractului nu se regăsește vreo formulă de calcul al acesteia în funcție de dobânda interbancară și nici că acesta ar varia în funcție de anumite elemente determinate sau determinabile, respectiv indice de referință. Singurul criteriu la care se raportează dreptul băncii conferit de această clauză, care nici nu este menționat expres în contract, ci justificat prin adresa de la dosar, ar consta în evoluția pieței bancare, în special costul fondurilor și marja de risc a țării (f.99).
Ca și criteriu de argumentare, instanța arată că art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992 (deoarece acest articol a fost introdus ulterior perfectării contractului, anume prin OUG nr. 174/2008) prevede că „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, iar la pct. 3 că „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.” În același sens, CJUE a arătat că contractul de credit trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi modificată, respectiv că ea trebuie calculată în momentul încheierii contractului. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice are o importanță esențială deoarece contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale (Ordonanța Curții din data de 16 noiembrie 2010, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, C-76/10, par. 69- 70).
Cu privire la condițiile legale ce trebuie constate și analizate, instanța reține una de admisibilitate a intervenției instanței, anume să nu facă parte din obiectul principal al contractului, conform art. 4 alin. 6 din lege. Într-adevăr, elementele care determină costul contractului și constituie parte importantă a profitului băncii (în plan juridic constituie cauza contractului pentru bancă), în principiu, nu poate face obiectul analizei instanței în sensul constatării ca abuzive sau nu a stipulației.
Totuși, la rândul ei, această excludere este condiționată de modul de formulare, în baza art. 4 alin. 6 teza finală,anume „în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Rațiunea acestei reglementări a fost evidențiată în repetate rânduri de practica CEJ care a arătat că „sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros și Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc, C‑484/08, pct. 27). Astfel, în această cauză, s-a arătat că aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de art. 4 alin. 2 în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (pct. 31) și că revine instanței naționale competența de stabilii, în urma unei analize de la caz la caz, dacă acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (pct. 32).
Instanța de față apreciază că modul în care a fost redactată clauzanu asigură acest caracter. Analiza trebuie să se raporteze și la art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru sa se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și cu condiția informării imediate a clientului, care sa aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. De asemenea, interpretarea este supusă unei reguli speciale, iar nu regulilor de drept comun deoarece art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede expres că „În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.”
În concret, instanța a reținut că acest contract dintre părți nu conține nici un indice de referință la care să se raporteze calculul dobânzii, ci se specifică încă de la început că acesta este de 7,95%, iar comisionul de 0,30%. Sensul legii este să se asigure previzibilitatea eventualei modificări și care să ofere clientului posibilitatea să anticipeze că intervenția unei anumite situații poate atrage o anumita consecință, în speță mărirea dobânzii. Această condiție legală este atinsă dacă situația este clar descrisă, în asemenea manieră care să confere posibilitatea verificării comportamentului părții. Motivul indicat de pârâtă nu îndeplinește aceasta condiție, astfel ca, în eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca s-a produs, în condițiile în care piața financiara evoluează diferit, în funcție de indicele la care se raportează. Acest modalitate fapt face ca respectiva clauză sa fie interpretata doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului să cuantifice aceste schimbări, să verifice dacă majorarea este judicios dispusă sau dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.
Această condiție legală a motivului ce conferă dreptul băncii să modifice unilateral o clauză de bază a contractului (care face ca obligația să devină mai oneroasă) se constituie ca o garanție esențială pentru consumator. Aceasta deoarece, doar dacă motivul este clar și cunoscut în totalitate de către consumator acesta poate, în momentul contractării, să-și asume riscuri în mod conștient. De asemenea, doar în aceste condiții este posibilă și oportună o simplă informare a debitorului cu privire la modificarea dobânzii. În caz contrar, modificarea ar obliga consumatorul să achite noua dobândă de la momentul informării, fără însă să cunoască motivul care a stat la baza acestui comportament și fără să aibă o putere de control asupra declarației unilaterale a băncii.
În speță însă, instanța a reținut că această clauză nu prevede un motiv întemeiat și se aplică automat, cu simpla obligație de informare a părții, care însă nu are nici putere de control (negociere) sau prevenire (putere de justificare sau contestare) înainte de aplicare. Prin urmare, această clauză care oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual. În plus, dreptul de modificare a dobânzii este conferit doar băncii, fără ca și consumatorul să poată modifica acest cuantum în condițiile în care evenimentele pe piața monetară sunt în defavoarea sa.
În ce privește condiția ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, o astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, ci doar banca poate declara creditul scadent, împrumutatul fiind astfel obligat să accepte modificarea în price condiții pentru a preveni plata dintr-o dată a întregului debit, fără vreo culpă din partea sa. .
În privința bunei-credințe, instanța reține că pârâta a s-a folosit de această clauză pentru a impune modificarea ratei dobânzii, gradual de la 7.95% până la 10,95%, deci cu 3 procente.
În ce privește negocierea, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune, iar Legea nr. 193/2000 instituie la art. 4 alin. 2 atât o definiție, cât și o prezumție legală relativă, în sensul că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.” Astfel, revine comerciantului sarcina probei, conform art. 4 alin. 3 teza finală. În speță, actul încheiat de părți a fost preformulat de către pârâtă, iar reclamantul nu a participat la o negociere, ci doar au avut posibilitatea luării la cunoștință de conținutul acestuia, fapt de altfel necontestat. Simpla citire, înțelegere și conștientizare a unor aspecte din acest contract nu echivalează cu o negociere care presupune putere de modificare a unor clauze, posibilitatea de contraofertă și acceptare a noilor condiții, fapt ce implică putere de schimbare a comportamentului contractantului. Prezentarea unor oferte din partea băncii dintre care consumatorul poate alege, fără a se dovedi posibilitatea modificării oricăreia dintre aceste propuneri, nu reprezintă o negociere. Cu alte cuvinte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora, având numai dreptul de a le accepta nu echivalează cu o negociere în înțelesul legii.
Față de toate acestea, instanța de față apreciază caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la cap. IV pct. 4.3 și va dispune eliminarea acesteia din contract. Pe cale de consecință, dobânda stabilită prin contractul de credit nr. 024CIS_/23.08.2007 rămâne de 7,95%, iar comisionul de 0,3%, aspecte care nu pot fi modificate unilateral de bancă în mod discreționar și care trebuie avut în vedere la modul de distribuire a sumelor încasate în cadrul debitului.
În ce privește solicitarea reclamantului ca pârâta să fie obligată să modifice valoarea dobânzii în sensul arătat de acesta, în conformitate cu variațiile indicelui Libor, raportat la dobânda variabilă a creditului de la data acordării acestuia, instanța constată că această solicitare nu a fost justificată și explicată în niciun mod de reclamantă. Acesta nu a arătat care este motivul pentru care dobânda ar trebui să se calculeze în acest mod și ce reglementări bancare sau civile a avut în vedere pentru acest capăt de cerere. Or, văzând că nu există nicio dispoziție legală care să impună pârâtei să perceapă dobânda stabilită conform solicitărilor reclamantului, instanța reține că acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Prin urmare, constatând că această clauză care a permis modificarea dobânzii în mod unilateral este abuzivă, instanța constată implicit că majorarea acesteia de la cuantumul de 7,95% s-a realizat în mod nelegal, astfel că pârâta este obligată la restituirea către reclamantă a sumelor reprezentând dobânda încasată în cuantumul rezultat dintre diferența dintre dobânda de 7,95% prevăzută în contract și dobânda efectiv percepută de pârâtă (care s-a majorat la 8,95, 9,95, 10,95 și 10,15 – f. 99), cu dobândă legală calculată de la data fiecărei perceperi și până la plata efectivă.
Cu privire la comisionul de administrare, în contract a fost stabilit la pct. 4.6 costul total al creditului (D. 12,90%), anume toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit. În cadrul convenției de credit s-a prevăzut, alături de dobândă (care reprezintă evident prețul împrumutului) la pct. 4.1, precum și în graficul de rambursare al creditului încasarea unui comision de administrare în procent de 0,3% aplicat la soldul creditului. Acesta este inclus în rata lunară, plătibil în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit, precum și D. în procent de 12,90 % (fila 13). De asemenea, pct. 5.1 din contract prevede expres că obligația de rambursare privește creditul, dobânda și comisioanele stabilite în graficul de rambursare. Acesta conține trei coloane distincte, anume debit principal, dobândă și comision administrare (f. 8-11).
Astfel, comisionul este inclus, împreună cu dobânda, în costul total al creditului, care formează împreună cu marja de profit, prețul contractului de credit, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi caracterul adecvat al prețului, în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
Rămânând valabile cele arătate enumerate mai sus cu privire la condițiile de analiză a situației, instanța apreciază că comisionul de administrare face parte din costul total al creditului și reprezintă o componentă a prețului creditului, exceptat de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele au fost stabilite în mod clar și inteligibil. Instanța de față apreciază că acest comision a fost stabilite în mod neechivoc în cuprinsul contractului, fiind inclus în planul de rambursare a creditului. Prin urmare, o minimă diligență o obliga pe reclamantă ca înainte de semnarea convenției de credit să citească prevederile contractuale, inclusiv planul de rambursare, ambele prevăzând într-o manieră clară și inteligibilă modalitatea de calcul și cuantumul comisionului de administrare, respectiv care era întinderea ratei lunare, fapt posibil pentru orice persoană, chiar fără cunoștințe de specialitate. Mai mult, comisionul a fost achitate începând cu data primei rambursări, reclamanta manifestându-și nemulțumirea față de acestea, acțiunea de față fiind introdusă la mai bine de 6 ani de la încheierea contractului.
Mai mult, acest comision nu creează niciun dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, respectivul comision fiind clar definit, reclamanta având cunoștință de cuantumul acestuia încă din momentul încheierii contractului, fiind menționat în graficul de rambursare a creditului. Acest comision este permis de legislația bancară, fiind reglementat de art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010. Justificarea perceperii comisionului este cea prevăzută de lege, respectiv pentru monitorizarea, înregistrarea și efectuarea de operațiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului acordat împrumutatului, comisionul stabilit în procent urmând a se aplica la soldul curent al creditului.
În ce privește comision de acordare a creditului de 2,50% din valoarea totală a creditului, prevăzut la art. 4.1, acesta ar trebui să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de banca clientului. Pârâta justifică comisionul prin aceea că semnifică costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului-reclamant, însă acesta nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de creditare atât datorită denumirii, cât și naturii lui, clauzele în discuție nefăcând vreo trimitere la întocmirea sau analiza vreunui document necesar acordării creditului. În plus, punerea la dispoziția băncii a documentelor necesare creditării se face exclusiv pe cheltuiala clientului. Dacă s-ar accepta că acest comision de acordare este același cu comisionul de analiză dosar, reglementat de art. 36 din OUG nr.50/2010 a se percepe în cuantum fix pentru toți consumatorii, instanța subliniază că perceperea lui în cuantum variat, în raport de suma împrumutată, pentru aceleași prestații efectuate de bancă, apare ca rupând echilibrul contractual dintre părți în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Prin încheierea contractului, pârâta s-a obligat să acorde suma împrumutată. Obligarea la plata unei taxe (comision) echivalează cu plata unui preț suplimentar pentru executarea unei obligații care revine în totalitate prestatorului. Pentru serviciile prestate este perceput un preț ce face obiectul principal al contractului, neputând percepe un alt preț pentru ca prestatoarea să-și poată îndeplini însăși obligația la care s-a obligat. Obligația băncii creditoare de a vira suma către clientul debitor este o obligație principală, ceea ce înseamnă că banca nu poate percepe un comision autonom pentru executarea obligației sale principale. Pe de altă parte, acest comision este datorat pentru eventuale prestații anterioare semnării contractului de credit, astfel că nu se justifică includerea lui în contract. Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, în condițiile în care punerea la dispoziția clientului a sumei împrumutate este prestația esențială pentru care se percepe și dobândă, apare ca abuzivă, suma plătită de reclamanți cu acest titlu, urmând a le fi restituită ca nedatorată, în speță 202,50 CHF, cu dobândă legală calculată de la data perceperii și până la restituirea efectivă.
Sub aspectul perceperii unor dobânzi penalizatoare, pct. 4.2 specifică că nerambursarea la termen atrage plata unei dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale față de dobânda contractuală (7,95%). Această clauză aste, de fapt, o clauză penală în înțelesul art. 1066 C.civ. de la 1864 (aplicabil raportat la data încheierii contractului) care prevedea că „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.” În baza acestui text legal, răspunderea sub forma penalităților presupune o convenție accesorie ce exprimă voința lor cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării prevederilor contractuale. În același sens, art. 1087 C.civ. prevedea că „Când convenția cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părți o sumă nici mai mare nici mai mică.” Din moment ce scopul ei este nu numai pentru acoperirea dobânzii, ci și pentru repararea prejudiciului și garantarea executării obligației, îmbrăcând o formă atât reparatorie, cât și sancționatore, acceptată de către pârât, instanța apreciază că această clauză nu este abuzivă, cuantumul la care s-ar ajunge nefiind unul disproporționat raportat atât la scopul clauzei, cât și la suma de restituit în condițiile plății la scadență. Perceperea unei penalități pentru întârzierea la plată, nu este exclusă nici de OUG nr. 99/2006, privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care la art. 117 al. 2 face referire la penalități stipulate în contract. De asemenea, nici OG nr. 50/2010 nu exclude dobânda penalizatoare, la art. 25 lit. i enumerând printre informațiile obligatorii a fi aduse la cunoștința consumatorului și rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor întârziate, ori, după caz, orice penalități plătibile în caz de neplată.
Cu privire la perceperea unui comision pentru rambursare anticipată, instanța arată că termenul, ca și instituție juridică, este de esența contractului de împrumut. Art. 1024 C.civ. de la 1864 prevede că „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe că este primit și în favoarea creditorului.” Când termenul este stipulat numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta poate renunța la beneficul termenului, însă dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părți, modificarea poate avea doar cu acordul lor. În mod constat s-a arătat că, în cazul împrumutul cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar și în favoarea creditorului obligației de restituire deoarece dobânda, ca profit al împrumutului și preț al contractului, este calculată în funcție de durată. Cu alte cuvinte, acordând împrumutul pe un anumit termen, împrumutătorul își prefigurează profitul. În speță, pct. 5.3 teza a II-a prevede că în cazul restituirii creditului, sau a unei părți din debit, imputația se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, împrumutătorul (banca) înțelege să renunțe la profitul său reprezentat de dobândă. Comisionul de 5% aplicat la valoarea sumei achitate reprezintă de fapt prețul renunțării la însuși factorul determinat al băncii la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părți, instanța apreciază că această clauză nu este una abuzivă. În ce privește cuantumul acestui comision, potrivit art. 95 din OG nr. 50/2010 sunt aplicabile și contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, prevederile art. 66-71. Ori, potrivit art. 67 al. 1 și 2 „În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. O astfel de compensație nu poate fi mai mare de: a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an;”, iar potrivit art. 68, „Nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată (...) lit. c rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.”
În ce privește posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, dreptul băncii este prevăzut la pct. 5.7, 8.3 și 5.8 care specifică că neplata într-un termen mai mare 90 de zile (restanță peste 90 de zile) determină exigibilitatea anticipată a creditului și declanșarea procedurii executării silite, respectiv când garanția este executată pentru recuperarea altor datorii ale împrumutatului. În Hotărârea Curții din 14 martie 2013. Mohamed Aziz împotriva Caixa d´Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), Cauza C-415/11, s-a arătata că „clauza referitoare la exigibilitatea anticipată în contractele de lungă durată pentru încălcarea de către debitor a obligațiilor sale pe o perioadă limitată, instanța de trimitere are sarcina de a verifica în special, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 77 și 78 din concluzii, dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în materie și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului.” (par. 73).
Instanța apreciază că existența unei datorii este de natură să atragă posibilitatea unui creditor să urmărească silit toate bunurile debitorului. Această clauză nu sunt altceva decât o aplicație a prevederilor art. 1025 din Codul civil 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 102 al. 1 din Legea nr. 71/2011 raportat la data contractului de credit), respectiv a prevederilor art. 674 din C.p.c., care prevăd decăderea din termen. Clauza nu prevede o decădere din termen imediată, ci conferă o perioadă de grație de 90 de zile (3 luni) în care debitorul poate să-și achite debitul restant. Astfel, deși obligația de plată a fiecărei rate este asumată conștient de debitor și stabilită a fi scadentă în fiecare lună, această clauză se activează doar după o întârziere semnificativă, perioadă în care debitorului i se acordă posibilitatea redresării. De asemenea, este de presupus că o persoană care nu achită ratele timp de 3 luni, fără o cerere de reeșalonare sau prelungire a termenului de grație (fapt nedovedit de reclamant), acesta nu va achita nici ratele următoare. Prin urmare, această clauză nu poate fi apreciată ca abuzivă. De asemenea, instanța constată că împrumutul de față nu a fost garantat, astfel că analiza clauzei privind executarea garanției este lipsită de interes.
Cât privește celelalte critici care vizează drepturile și obligațiile părților, acestea nu pot fi apreciate ca abuzive prin prisma faptului că sunt cuprinse într-un contract preformulat și nu au fost negociate. Existența unor contracte de credit predefinite, standardizate pe categorii de produse bancare, nu prezumă automat caracterul abuziv al clauzelor pe care le conțin. Astfel, în ce privește clauzele contractuale de la pct. 5.1-5.2, 5.4-5.6, pct. 7.1-7.4 și pct. 8.5-8.10, acestea au fost doar amintite de reclamantă în coroborare cu alte clauze ce au fost analizate mai sus, fără a preciza în concret de aceste cauze anume ar fi abuzive.
În ce privește pct.4.4, cap. VI privind garantarea creditului, pct. 7.5, 8.8 și 8.4, instanța a reținut mai sus că acesta este un împrumut negarantat, nu există giranți, astfel că acestea nu au aplicabilitate concretă, iar invocarea caracterului abuziv este lipsită de interes din partea reclamantei. De altfel, în contract este inserată expresia „nu este cazul”. Cu privire la clauzele de la cap. IX privind mandatul de autorizare, nu este abuzivă posibilitatea creditoarei de a face demersuri pentru recuperarea creanței. De fapt, ca argument în susținerea acestui punct de vedere, această posibilitate de executare fără a se recurge obligatoriu la executarea silită era prevăzută și de cap. 5 din Legea nr. 99/1999 privind executarea garanțiilor reale care reglementau o procedură alternativă celei de executare silită. Mai mult, este în interesul reclamantei să se recurgă la această posibilitate, contrar s-ar recurge la executarea silită, inclusiv prin poprire, fiind ținută de costuri suplimentare constând în cheltuielile de executare ce sunt suportate de debitorul neplătitor. Pct. 12.3 este de fapt o reluare inutilă a dispozițiilor legale, anume art. 120 din OUG nr. 99/2006 care prevede că „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii.”
În privința monedei și stabilizarea cursului de schimb al CHF/leu la momentul semnării contractului de credit în care are loc restituirea creditului, instanța reține că, potrivit art. 1578 cod civil de la 1864, „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.” În cauză sunt incidente prevederile art. 969 C.civ. de la 1864, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părți, astfel că debitorii sunt ținuți a-și executa obligația astfel cum și-au asumat-o prin contract, respectiv să restituie împrumutul în rate lunare calculate în CHF. De asemenea, reclamanta invocă neîndeplinirea de către bancă a obligațiilor de informare și respectiv de consiliere, însă aceste obligații au fost introduse abia prin dispozițiile OUG nr. 50/2010, deci ulterior încheierii contactului, iar pe de altă parte, aceste obligații vizează elementele prevăzute de art. 14 și 18, nu și riscul monedei creditului, care, așa cum arată chiar reclamantul, constituie un eveniment imprevizibil și viitor pentru ambele părți ale contractului, deci și pentru bancă. Este rezonabil pentru oricine că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații, tocmai acest aspect reprezentând și riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină. În lipsa unor elemente obiective și rezonabile, nu se poate afirma că pentru bancă hipervalorizarea a fost previzibilă doar pentru că la data încheierii contractului de credit moneda avea un minim istoric. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile, fie încetarea contractului, conform unei negocieri, în condiții reciproc agreate, însă contractul nu poate continua într-o formă impusă doar de una dintre părți, astfel cum solicită reclamantul în cauză.
Față de toate acestea, instanța va admite în parte cererea de față, constatând caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 4.2 sub aspectul comisionului de acordare credit și pct. 4.3 din contractul de credit nr. 021CSF_/18.07.2007, dispunând astfel eliminarea acestora din contract. Pe cale de consecință, ca efect al acestei constatării, pârâta va fi obligată la restituirea către reclamantă a comisionului de acordare credit în cuantum de 202,50 CHF și a sumelor reprezentând dobânda încasată în cuantumul rezultat dintre diferența dintre dobânda de 7,95% prevăzut în contract și dobânda efectiv percepută de pârâtă, ambele sume cu dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii și până la plata efectivă.
În baza art. 453 alin. 2 C.p.c, față de admiterea doar în parte a acțiunii, instanța va obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (f. 50 și 105) .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției invocată de către pârâtă.
Admite în parte acțiunea formulată de către reclamanta D. F. I., CNP_, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat D. A., cu sediul în A., ., nr. 5/B, jud. A. în contradictoriu cu pârâta ., identificată prin CUI_/1992, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, cu sediul în București, .. 6A, sector 2 având ca obiect anulare act și pretenții.
Constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 4.2 sub aspectul comisionului de acordare credit și pct. 4.3 din contractul de credit nr. 021CSF_/18.07.2007 și dispune eliminarea acestora din contract.
Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a comisionului de acordare credit în cuantum de 202,50 CHF cu dobândă legală calculată de la data perceperii și până la plata efectivă.
Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor reprezentând dobânda încasată în cuantumul rezultat dintre diferența dintre dobânda de 7,95% prevăzut în contract și dobânda efectiv percepută de pârâtă, cu dobândă legală calculată de la data fiecărei perceperi și până la plata efectivă.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea se va depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică din data de 30.04.2015.
Președinte, Grefier,
H. Ș. M. J.
Red./tehnored.HȘ/MJ/04.06.2015
Ex.4/2 . F. I., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat D. A., cu sediul în A., ., nr. 5/B, jud. A.
., cu sediul în București, .. 6A, sector 2
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... | Cauţiune. Încheierea nr. 1654/2015. Judecătoria ARAD → |
|---|
