Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 84/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 84/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 11995/55/2014
ROMANIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.84
Ședința publică din 14.01.2015
Președinte: C. H.
Grefier: A. P.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul M. B. P. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. –Agenția V. G., pentru constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul reclamantului, avocat D. A. din Baroul A., absent fiind reclamantul și pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art.29 alin.1 lit.f) din O.U.G 80/2013.
S-a făcut referatul cauzei după care, reprezentantul reclamantului susține că a intrat în posesia actului adițional nr.1/16.02.2011 la contractul de credit și nu mai are alte cereri ori probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri ori probe de administrat, instanța declară terminată faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul pentru dezbaterea în fond a cauzei.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria A. la data de 07 iulie 2014, reclamantul M. B. P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.–Agenția V. G., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate ca fiind abuzive următoarele clauze prevăzute în contractul de credit de consum nr.024CSF_ și să se dispună înlăturarea lor, continuând aplicarea contractului fără aceste clauze abuzive: art. IV – Dobânzi, comisioane, taxe, pct.4.1, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5, 4.6; art. V Rambursarea creditului pct. 5.1 – 5.8; art.VI Garantarea creditului raportat la pct.8.8 și art. IX Mandatul de autorizare; art. VII Drepturile și obligațiile împrumutatului – pct. 7.1, 7.5; art.VIII Drepturile și obligațiile băncii –pct. 8.3 – 8.10; art.IX Mandat de autorizare; art. XII Dispoziții finale pct.12.3.
Se mai solicită de către reclamant a se dispune restituirea sumelor încasate în mod abuziv, la care să se adauge dobânda legală aferentă până la data plății efective, cu titlu de comision de acordare -135 CHF, de comision de administrare lunară – 1204 CHF din data de 01.11.2007 până la data de 01.07.2014, precum și recalcularea ratelor aferente creditului în conformitate cu variațiile indicelui LIBOR raportat la dobânda variabilă a creditului de la data acordării acestuia și restituirea sumelor încasate în plus; să se constate stabilizarea ( înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului –denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și restituirea sumelor încasate în plus: cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 01.11.2007 a încheiat cu pârâta Contractul de credit de consum nr.024CSF_.
Reclamantul arată că prevederile art. IV Dobânzi, comisioane și taxe, permit în mod abuziv și discreționar creditorului bancar să modifice dobânda / comisioanele/ costurile doar printr-o prealabilă informare a debitorului a cărui alternativă nu este negocierea, ci fie adeziunea la modificările survenite unilateral, fie denunțarea unilaterală.
Cu privire la dobândă, conform prevederilor contractuale și ale articolului 93 lit.g din O.G. nr.21/1992 modificată prin O.U.G 174/2008 privind protecția consumatorilor, pârâta are obligația de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referință, independent de voința băncii.
Întrucât din noiembrie 2007 până în prezent debitorul a achitat o dobândă majorată în condițiile în care indicele de referință Libor a scăzut, rezultă că dobânda a fost mărită discreționar, în condițiile unei creșteri nesemnificative ale LIBOR, și mai apoi a fost păstrată la un nivel majorat, în pofida scăderii constate a valorii LIBOR. Banca ar fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale legii și să modifice dobânda exclusiv în funcție de variațiile indicelui LIBOR, indiferent de voința sa proprie.
Art. IV pct.4.1 – comisionul de acordare în cuantum de 2,5 % din valoarea totală a creditului ste de asemenea abuziv și inclus în totalul sumei împrumutate asupra căreia se percep dobânzi.
Prin includerea propriului comision de procesare în cuantumul creditului acordat, scriptic banca a efectuat un demers abuziv obligând consumatorul să plătească prețul împrumutului pentru un serviciu deja prestat la care se adaugă și o altă dobândă impusă sub forma comisionului de administrare raportat lunar la valoarea inițială a creditului.
Acest comision nu a fost negociat și prin natura sa a adus prejudicii clientului. Acest comision este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă e bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, nu este clar pentru ce a fost perceput acest comision, în condițiile în care acesta crește cu suma împrumutată și nu există nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse, și cel perceput pentru un credit de consum. Cu atât mai puțin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condițiile în care banca nu oferă nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2, 5 % indiferent de tipul de contract și de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate pentru fiecare tip de credit).
Acest comision a fost impus consumatorului neavând un caracter negociat, ca de altfel întregul contract. Consimțământul dat de consumatori la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care instituția de credit, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive contractantului aflat într-o poziție defavorabilă.
Art. IV pct.4.1 comisionul de administrare de 0,4 % datorat lunar și calculat prin aplicarea procentului la valoarea soldului creditului este abuziv.
Acest comision este de fapt o dobândă, dar este plătit pentru o prestație pentru care se plătește deja dobândă și este înregistrat ca atare în contabilitatea băncii ca venituri din dobânzi.
Comisionul de administrare este o dobândă ascunsă; el nu poate fi considerat un preț al banilor, deoarece „prețul” banilor este dobânda, iar dacă acest comision ar fi considerat un preț al banilor, prezumția de caracter abuziv ar fi și mai puternică, întrucât pentru aceeași prestație / serviciu banca încasează două prețuri, practică pentru care banca a fost sancționată în litigii similare de instanțele de la nivel național, de A.N.P.C, de B.N.R și de Comisia Europeană și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
O altă clauză „consimțită” de debitor se referă la plata unei dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an – pct.4.2 datorată în situația în care debitorul nu-și îndeplinește obligațiile de plată. Banca practică o dobândă penalizatoare în cuantum foarte ridicat pentru dobânda neachitată la termen. Profitând de cadrul legislativ permisiv, dar și de „libertatea contractuală”, banca a stabilit o rată a dobânzii penalizatoare care depășește, de regulă, rata dobânzii stabilite pentru rambursarea capitalului.
Reclamantul a arătat că art. V Rambursarea creditului raportat la 7.1 comisionul de rambursare anticipată de 5 % este, de asemenea, ilegal și abuziv.
Art. VI. și pct.8.8., art. IX Mandatul de autorizare vizează garantarea creditului acordat reclamantului nu numai din veniturile sale indiferent de proveniența acestora, dar și din cele ale unei terțe persoane, în cazul său. O asemenea clauză contractuală este profund ilegală, pe lângă faptul că nu este negociată cu consumatorul, instituie obligații pentru o terță persoană străină de contractul dintre părți.
Art. V 5.7, art. VIII pct.8.3, 8.5, art. XII –Clauzele care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului sunt abuzive.
Contractul de credit este titlu executoriu pct.12.3, ceea ce absolvă banca de stresul unui proces de drept comun în care să se obțină un titlu executoriu contra consumatorului. Creditul este cesionabil către recuperatorii de creanță, fără acordul clientului; în cazul în care cesionarul este o subsidiară sau o afiliată a băncii, nici măcar nu mai este necesară notificarea clientului.
Pentru orice incident de plată, consumatorul este trimis pe lista neagră a debitorilor rău platnici, atât la Biroul de credit, cât și la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR., cu consecința excluderii clientului respectiv de la orice formă de creditare pe următorii 4 – 7 ani. Caracterul abuziv este prezumat conform art.4 din Legea 193/2000, precum și de anexa la aceasta.
Este evident caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor aduse de consumator scade sub valoarea creditului rămas de plată.
Reclamantul mai precizează că art. VII pct.7.5 pct.4.4 instituie debitorului obligația de plată a tuturor comisioanelor /taxelor / spezelor legate de încheierea, executarea, aplicarea contractului, din nou o obligație abuzivă și discreționară deoarece creează în sarcina debitorului suportarea unor costuri imprevizibile pe care nu le-a anticipat la încheierea contractului.
Art. IX Mandat de autorizare pct.9.1 – 9.4 – dau dreptul băncii să achiziționeze discreționar în realizarea propriilor interese prin intervenția directă asupra conturilor debitorului, condiționează scadența anticipată de comportamentul debitorilor în cadrul altor contracte decât prezentul contract, de apariția unor situații neprevăzute și care nu sunt definite, situație în care debitorii, fără culpă, deși achită la termen toate ratele se văd în situația în care banca apreciază după bunul său plac dacă acest credit a ajuns la scadență anticipată.
Reclamantul consideră că menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art.45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului (coroborat și cu calculul greșit al D., care nu includea toate costurile creditului), fiind totodată și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.
Potrivit definiției reglementate la art.2 lit. e din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
Art.6 lit. d) din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului), sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determina să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.
Prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului, clauzele sus-menționare se încadrează în articolele de lege precitate, în consecință, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea
Față de cele arătate, reclamantul arată că în legătură cu aceste cauze, nu numai că se verifică toate cele 3 condiții care caracterizează o clauză abuzivă, dar se poate observa inclusiv incidența alin.1 lit.1 din Anexa la Legea nr.193/2000. Aceasta consideră ca fiind abuzive clauzele prin care se obliga consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
În altă ordine de idei, reclamantul solicită să se rețină că, la încheierea contractului, nu a avut posibilitatea să negocieze niciuna din clauzele contractuale, cu atât mai puțin cele privitoare la costurile creditului, cuprinsul contractului fiind impus de către Bancă și având un caracter prestabilit, de natura contractelor de adeziune. Ori, în măsura în care debitorul avea nevoie de creditul solicitat, a fost nevoit să semneze o contractul chiar și în acest o condiții. În conformitate cu art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, modificată, clauzele care nu au fost negociate cu consumatorul sunt considerate abuzive, dar că acestea creează în detrimentul acestuia un dezechilibru contractual contrar cerințelor bunei-credințe.
Conform art.6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art.4 și art.13-14 din aceeași Lege 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.
Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului – denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și restituirea sumelor încasate în plus.
La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamantului de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.
Astfel, s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulat în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la acea dată ( 1,7 -2,2) însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper -valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Norma BNR nr.17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei –credințe. Având în vedere prevederile art.969 cod civil conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu. Se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . noului Cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.
În acest sens este practica recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene ( CJUE) care le-a dat câștig de cauză consumatorilor în litigiul „Kasler vs OTP”, decizând că diferența de curs valutar nu reprezintă o remunerație pentru serviciile prestate de Bancă.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că „ potrivit dispozițiilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CCE a Consiliului din 05.04.1993, termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul soluționat, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute.
Curtea a considerat că „o clauză care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca o remunerație ce se cuvine băncii, în cazul de față”.
În drept, au fost invocate Legea 193/2000, OUG nr.50/2010, Legea 363/2007, Legea 296/2004, regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, Decizia CJUE în cauza C-26/13 Kasler vs OTP.
Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției V. G., cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art.43 din Legea nr.31/1991, sucursalele nu au personalitate juridică, personalitate juridică având doar societățile mamă, în speță B. SA, cu sediul în București, . A, sector 2, București.
Pe fond, pârâta a arătat în fapt că, anterior semnării contractului de credit, reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor proprii, sau dimpotrivă, încălca aceste interese. De asemenea, a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștință de cauză. Aceasta este practica bancară obișnuită și a fost respectată și de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia și indiferent de consumator.
În situația în care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractul de credit, realizându-și obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de alte instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii.
Astfel, consideră că reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoștință despre fiecare dintre clauzele și costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. Prin a avea posibilitatea reală de a cunoaște condițiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie să se înțeleagă faptul că au avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște costurile și condițiile contractuale, indiferent dacă, în concret, a valorificat sau nu aceste condiții.
Pârâta precizează că niciuna dintre clauzele contractuale care alcătuiesc contractul de credit nu îl obliga pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării.
Prin semnarea contractului de credit împrumutatul confirma că a citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în Clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului, contractul intrând în vigoare supă semnarea lui de către părți.
B. a trimis tuturor clienților săi, prin poștă, notificări cu privire la . Ordonanței de Urgență 50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ și informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adițional la contractul de credit în unitatea B. care a acordat creditul.
Pârâta a mai arătat că în data de 16.02.2011 B. a venit în întâmpinarea clientului iar prin semnarea unui Act Adițional la contractul de credit valoarea comisionului lunar de administrare a fost diminuată de la 0,4 % la valoarea de 0,3 %, iar valoarea dobânzii de la valoarea 10,95 % la valoarea de 8,5 % ( formată din 8 % marja fixă la care se adaugă LIBOR la 3 luni.
De asemenea, face precizarea că achitarea ratelor lunare, conform graficului de rambursare – anexa la contractul de credit, se efectuează prin alimentarea contului curent atașat creditului, cu valoarea menționată în graficul de rambursare, în moneda creditului, iar schimbul valutar reprezintă un serviciu suplimentar pe care Bancost îl pune la dispoziția clienților, doar la cererea acestora.
Operațiunea de achiziționare a sumelor de plată în valuta creditului (conform graficului de rambursare) este la libera alegere a clienților fără ca B. să impună acestora, implicit și operațiuni de schimb valutar sau licitații valutare, prin unitățile sale teritoriale; clienții pot să-și aleagă orice curs de schimb din piața financiar bancară pentru a rambursa datoria din surse proprii.
Astfel, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În speță, reclamantul se prevalează atât de Anexa la lege, cât și de criteriile generale prevăzute la art.4. Evident însă, în măsura în care o clauză contractuală se încadrează în una dintre categoriile prevăzute în Anexă, nu mai este necesară calificarea aceste clauze pe baza criteriilor generale prevăzute de art.4.
Pârâta mai arată că poziția acesteia pe piața serviciilor bancare în perioada de referință a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispozițiile legale, cât și practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credință, deoarece clauzele criticate de reclamantul din contractul încheiat nu avea nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.
Din modul în care a fost formulată și motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că motivul nemulțumirii reclamantului este reprezentat de dreptul unilateral pe care îl are banca de a modifica dobânda, deci însuși caracterul variabil al dobânzii.
Practic, reclamantul critica faptul că banca a modificat dobânda (dar nu oricum, ci făcând aplicarea clauzelor contractuale care îi permiteau să procedeze astfel, în condițiile acolo menționate), în mod unilateral, adică fără să ceară opinia împrumutaților asupra acestei modificări. O astfel de critică este vădit neîntemeiată din moment ce împrumutatul și-a exprimat consimțământul la aceste modificări ale dobânzii ( în sensul creșterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil” al sumei împrumutate.
În realitate, ceea ce reclamantul critica, însă doar la nivel principal, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge, așadar, din esența variabilă a dobânzii, ci este modul în care a fost formulată clauza criticată și nu constituie obiectul prezentului litigiu, în cadrul căruia critica vizează clauza contractuală însăși.
Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabilește în contractele de credit o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăși Legea nr.193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum și dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda, potrivit Anexei pct.1 lit. a) alin.1.
În cauză nu au fost încălcate dispozițiile alin.1 lit. a, b, g din Anexa la Legea nr.193/2000.
Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturilor dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum a cestea au fost convenite și asumate de către cele două părți contractante.
Niciuna dintre clauzele contractuale criticate de reclamant nu obliga pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Așadar, toate aceste posibilități i-au fost explicate și aduse la cunoștință reclamantului la momentul încheierii contractului. Reclamantul a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință despre existența clauzelor contractuale pe care acum le califică drept abuzive. A avea posibilitatea reală de a lua cunoștință despre anumite condiții contractuale la momentul încheierii contractului este o chestiune de fapt care trebuie apreciată în concret și se raportează la modalitatea și la condițiile în care a fost încheiat contractul.
În acest sens, anterior semnării contractului, împrumutatul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale.
Pârâta apreciază că instanța nu poate reține ca fiind abuzivă o clauză contractuală care este prevăzută de un text de lege și a fost redată integral în cuprinsul acestor articole. A susține faptul că aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susține faptul că art.36 alin.1 și 3 din O.U.G. 50/2010 contravine cu art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, or, pârâta apreciază că nu se află în fața acestui lucru.
Mai mult decât atât, Clientul a fost informat precontractual cu privire la creditul solicitat (ca produs ales de client) sub aspectul drepturilor și obligațiilor stabilite în sarcina ambelor părți, după semnarea acestuia.
Aplicarea comisioanelor la sold nu presupune înmulțirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca bază de calcul în forma de determinare a valorii comisionului lunar. Astfel, valoarea comisionului scade proporțional cu soldul, aplicându-se în funcție de numărul de zile al fiecărei luni rezultând sumele ce se regăsesc în graficul de rambursare anexat contractului de credit.
Cuantumul lunar al acestor comisioane se regăsește în graficul de rambursare anexat contractului de credit și reprezintă o componență a produsului achiziționat de clienți, urmare a opțiunii acestora de a contracta în condiții prealabil cunoscute și a unui comision valabil exprimat.
Dacă un contract legal în raport cu prevederile în vigoare la data încheierii lui ajunge să fie practic anihilat în sensul că niciunul dintre efectele principale urmărite de Împrumutător, ca și profesionist bancar, nu se mai realizează (în special cele referitoare la accesoriile creditului, care au constituit cauza impulsivă și determinantă a încheierii contractului), este cât se poate de discutabilă continuarea lui.
Cererea reclamanților este întemeiată eronat prin invocarea Cauzei C -26/13 a C.J.U.E. Curtea stabilește, eventual, criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale, soluționarea procesului pe fond fiind de competența instanței naționale. Hotărârea este cât se poate de clară: în cazul contractelor de împrumut în valută, dacă valoarea împrumutului este calculată la cursul de cumpărare, clauza care nu a fost negociată individual și în temeiul căruia rambursarea ratelor se calculează la cursul de vânzare poate face obiectul unei aprecieri a instanței naționale pentru a stabili dacă este abuzivă sau nu. Motivul este acela că, prin contractul de împrumut, creditorul nu furnizează servicii de schimb valutar, astfel încât banca să poată aplica rambursarea împrumutului un curs de schimb diferit de cel utilizat la acordarea împrumutului. Or, băncile din România nu sunt cunoscute abuzuri de acest fel.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către reclamant, nu sunt combătute argumentele pârâtei din întâmpinare, ci este reprodus întocmai conținutul acțiunii principale.
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, asupra excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei B. – Agenția V. G. A., instanța s-a pronunțat în sensul respingerii ei prin încheiarea dată în ședința publică din 15.10.2014.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, în copie: desfășurător credit (f.7- 13); contract de credit de consum (f.14-17); grafic de plăți (f.18-27); grafic de plăți (f.65-73); răspunsul la interogator al reclamantului (f.78); actul adițional la contractul de credit (f.84-90), instanța reține în fapt următoarele:
La data de 01.11.2007 între părți s-a încheiat contractul de credit de consum (nevoi personale nenominalizate) nr. 024CSF_ (f.13-14) având ca obiect un împrumut în cuantum de 5400,00 CHF, ce trebuia restituit în 120 rate lunare.
După . OUG nr.50/2010, la data de 16.02.2011, a fost încheiat Actul Adițional nr.1 la contractul de credit.
În ce privește modul de perfectare a contractului, nu se contestă faptul că acest contract de credit este unul de adeziune. Conform înscrisurilor de la dosar și interogatoriului reclamantului, acesta a semnat pe fiecare pagină, a primit/semnat graficul de rambursare care cuprinde întinderea obligației sale de plată, anume debit, comision și dobândă (fila 78). Reclamantul a declarat că la data încheierii contractului nu a dat importanță dobânzilor și comisioanelor prevăzute în contract, hotărâtor fiind pentru el rata lunară pe care o avea de achitat. A mai arătat, de asemenea, că în prezent, rata s-a dublat.
Reclamantul, prin acțiunea de față, apreciază că sunt abuzive clauzele stipulate la art. IV – Dobânzi, comisioane, taxe, pct.4.1, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5, 4.6; art. V Rambursarea creditului pct. 5.1 – 5.8; art. VI Garantarea creditului raportat la pct.8.8 și art. IX Mandatul de autorizare; art. VII Drepturile și obligațiile împrumutatului – pct. 7.1, 7.5; art. VIII Drepturile și obligațiile băncii –pct. 8.3 – 8.10; art.IX Mandat de autorizare; art. XII Dispoziții finale pct.12.3.
În drept, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact a dispoziției prevăzute la art.4 alin.2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, astfel că aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală și comisioanele intră în sfera noțiunii de „preț al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori:
„(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale ...;”
Raportat la cele de mai se constată că atât dobânda, cât și comisioanele constituie un element al prețului contractului și, în speță, prevederea perceperii sale a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamant prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod civil 1864, lege între părți. De altfel, reclamantul a arătat în răspunsul la interogatoriu că singurul aspect care l-a interesat dintre toate prevederile contractului a fost suma totală lunară pe care o aveau de plată. Or, suma totală de plată conform graficului de rambursare poate fi facil constatată, ca de altfel și valoarea dobânzii și a comisionului, nu doar procentual, ci suma efectivă.
În speță, la pct. 4.1 din contract s-a prevăzut o dobândă de 7,95% pe an, un comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului și un comision de administrare de 0,4% aplicat la valoarea soldului. De asemenea, se indică modul de clacul al dobânzii.
Prin actul adițional rata anuală a dobânzii a fost stabilită la 8,5% pe an, iar valoarea comisionului de administrare este de 0,3%.
Pct. 4.3 prevede că pe parcursul derulării contractului, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare. Înștiințarea despre acest fapt a împrumutatului se face prin afișare și notificare scrisă. Împrumutatul poate refuza modificarea, dar în acest caz banca are dreptul de a declara scadent creditul și sa treacă la executarea sumei totale. În lipsa exprimării unui punct de vedere sau neprecizarea vreunui punct de vedere determină acceptarea tacită.
În cuprinsul contractului nu se regăsește vreo formulă de calcul a dobânzii în funcție de dobânda interbancară și nici că acesta ar varia în funcție de anumite elemente determinate sau determinabile, respectiv indice de referință.
Analiza acestei clauze trebuie să se raporteze la art.1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit căruia, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru sa se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și cu condiția informării imediate a clientului, care sa aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. De asemenea, interpretarea este supusă unei reguli speciale, iar nu regulilor de drept comun deoarece art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede expres că „În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.”
Instanța reține că potrivit art. 93 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992 (articol introdus ulterior perfectării contractului, anume prin OUG nr. 174/2008) „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”, iar la pct. 3 că „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.” În același sens, CJUE a arătat că contractul de credit trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi modificată, respectiv că ea trebuie calculată în momentul încheierii contractului. Această informare a consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice are o importanță esențială deoarece contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale (Ordonanța Curții din data de 16 noiembrie 2010, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, C-76/10, par. 69- 70).
Cu toate că elementele care determină costul contractului și constituie parte importantă a profitului băncii (în plan juridic constituie cauza contractului pentru bancă), în principiu, nu pot face obiectul analizei instanței în sensul constatării ca abuzive sau nu a clauzei, această excludere este condiționată de modul de formulare, în baza art. 4 alin. 6 teza finală,anume „în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Rațiunea acestei reglementări a fost evidențiată în repetate rânduri de practica CEJ care a arătat că „sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros și Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc, C‑484/08, pct. 27). Astfel, în această cauză, s-a arătat că aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de art. 4 alin. 2 în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (pct. 31) și că revine instanței naționale competența de stabili, în urma unei analize de la caz la caz, dacă acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (pct. 32).
Sensul legii este să se asigure previzibilitatea eventualei modificări și care să ofere clientului posibilitatea să anticipeze că intervenția unei anumite situații poate atrage o anumita consecință, în speță mărirea dobânzii. Această condiție legală este atinsă dacă situația este clar descrisă, în asemenea manieră care să confere posibilitatea verificării comportamentului părții. Motivul indicat de pârâtă nu îndeplinește aceasta condiție, astfel ca, în eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca s-a produs, în condițiile în care piața financiara evoluează diferit, în funcție de indicele la care se raportează. Acest fapt face ca respectiva clauză sa fie interpretata doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului să cuantifice aceste schimbări, să verifice dacă majorarea este judicios dispusă sau dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit. Astfel de indici de referință au fost introduși numai prin Actul adițional nr.1 încheiat la data de 16.02.2011 și care asigură conformitatea clauzelor Contractului cu dispozițiile OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Această condiție legală a motivului ce conferă dreptul băncii să modifice unilateral o clauză de bază a contractului (care face ca obligația să devină mai oneroasă) se constituie ca o garanție esențială pentru consumator. Aceasta deoarece, doar dacă motivul este clar și cunoscut în totalitate de către consumator acesta poate, în momentul contractării, să-și asume riscuri în mod conștient. De asemenea, doar în aceste condiții este posibilă și oportună o simplă informare a debitorului cu privire la modificarea dobânzii. În caz contrar, modificarea ar obliga consumatorul să achite noua dobândă de la momentul informării, fără însă să cunoască motivul care a stat la baza acestui comportament și fără să aibă o putere de control asupra declarației unilaterale a băncii. Cu alte cuvinte, în condițiile speciale ale dreptului consumatorului, o simplă clauză de impreviziune nu dă dreptul la modificarea automat și unilaterală a contractului, ci ar putea conduce la obligarea părților de a renegocia contractul sub anumite aspecte, procedură care presupune informarea reciprocă, analiza situației și perfectarea unui nou acord scris, iar în caz de litigiu să se adreseze instanțelor judecătorești sau arbitrale.
În speță însă, instanța reține că această clauză nu prevede un motiv întemeiat și se aplică automat, cu simpla obligație de informare a părții, care însă nu are nici putere de control (negociere) sau prevenire (putere de justificare sau contestare) înainte de aplicare. Prin urmare, această clauză care oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual. În plus, dreptul de modificare a dobânzii este conferit doar băncii, fără ca și consumatorul să poată modifica acest cuantum în condițiile în care evenimentele pe piața monetară sunt în defavoarea sa.
În ce privește condiția ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, o astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, ci doar banca poate declara creditul scadent, împrumutatul fiind astfel obligat să accepte modificarea în orice condiții pentru a preveni plata dintr-o dată a întregului debit, fără vreo culpă din partea sa.
În ce privește negocierea, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune, iar Legea nr. 193/2000 instituie la art. 4 alin. 2 atât o definiție, cât și o prezumție legală relativă, în sensul că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.” Astfel, revine comerciantului sarcina probei, conform art. 4 alin. 3 teza finală.
Prin urmare, instanța constată că actul încheiat de părți a fost preformulat de către pârâtă, iar reclamantul nu a participat la o negociere, ci doar au avut posibilitatea luării la cunoștință de conținutul acestuia, fapt de altfel necontestat. Simpla citire, înțelegere și conștientizare a unor aspecte din acest contract nu echivalează cu o negociere care presupune putere de modificare a unor clauze, posibilitatea de contraofertă și acceptare a noilor condiții, fapt ce implică putere de schimbare a comportamentului contractantului. Prezentarea unor oferte din partea băncii dintre care consumatorul poate alege, fără a se dovedi posibilitatea modificării oricăreia dintre aceste propuneri, nu reprezintă o negociere. Cu alte cuvinte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora, având numai dreptul de a le accepta nu echivalează cu o negociere în înțelesul legii.
Față de cele expuse, instanța de față apreciază caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la cap. IV pct. 4.3 și va dispune eliminarea acesteia din contract.
Cu privire la comisionul de administrare, în contract a fost stabilit la pct. 4.6 costul total al creditului (D. 14,49 %), anume toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit. În cadrul convenției de credit s-a prevăzut, alături de dobândă (care reprezintă evident prețul împrumutului) la pct. 4.1, precum și în graficul de rambursare al creditului încasarea unui comision de administrare în procent de 0,4% aplicat la soldul creditului. Acesta este inclus în rata lunară, plătibil în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit, precum și D. în procent de 14,49 %. Prin actul adițional la contractul de credit, valoarea comisionului de administrare a fost stabilită la 0,3%, iar D. la 12,77%.
Astfel, comisionul este inclus, împreună cu dobânda, în costul total al creditului, care formează împreună cu marja de profit, prețul contractului de credit, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi caracterul adecvat al prețului, în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
Prin urmare, instanței îi revine prioritar să verifice această condiție. Comisionul a fost stabilit în mod neechivoc în cuprinsul contractului, fiind inclus în planul de rambursare a creditului, semnat de reclamant. O minimă diligență îl obliga pe reclamant ca înainte de semnarea convenției de credit să citească prevederile contractuale, inclusiv planul de rambursare, ambele prevăzând într-o manieră clară și inteligibilă modalitatea de calcul și cuantumul comisionului de administrare, respectiv care era întinderea ratei lunare, fapt posibil pentru orice persoană, chiar fără cunoștințe de specialitate. Mai mult, comisionul a fost achitat începând cu data primei rambursări, reclamantul manifestându-și nemulțumirea numai prin acțiunea de față, introdusă la mai bine de 6 ani de la încheierea contractului.
În consecință, instanța apreciază că acest comision și cuantumul lui au fost stabilite în mod clar și inteligibil, și constată că, în temeiul art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, clauzele privind aceste comisioane sunt exceptate de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, acesta a fost stabilit ca o cerință pentru punerea la dispoziție a creditului, însă, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului de credit, obligația de plată a clientului trebuie să aibă cauza juridică într-un serviciu corelativ prestat de bancă. Or, în cazul comisionului de acordare a creditului, punerea la dispoziție a capitalului de către bancă se regăsește deja în dobânda percepută de aceasta pentru acordarea împrumutului, banca neprestând un alt serviciu suplimentar punerii la dispoziție a fondurilor posterior încheierii contractului.
În contractele de credit bancar, obligația băncii creditoare de a vira suma către clientul debitor este o obligație principală, ceea ce înseamnă că banca nu poate percepe un comision autonom pentru executarea obligației sale principale, în caz contrar creează, în detrimentul debitorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce, în condițiile art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, și procură un avantaj pentru bancă în detrimentul debitorului.
Un argument în plus este și acela că prin OUG nr.50/2010 s-au limitat comisioanele pe care băncile pot să le perceapă, printre aceste comisioane permise de lege (art. 36 din ordonanță) neregăsindu-se și comisionul pentru acordarea creditului. Se prevede posibilitatea perceperii unui comision de analiză stabilit în sumă fixă. Aceste două comisioane nu pot fi echivalate atât datorită denumirii, cât și naturii lui, clauzele în discuție nefăcând vreo trimitere la întocmirea sau analiza vreunui document necesar acordării creditului. În plus, potrivit OUG nr.50/2010 atunci când în contract se stipulează un astfel de commission, el va fi stabilit în sumă fixă.
Apreciind că sunt întrunite cerințele art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare a creditului prevăzut la pct.4.1 și va dispune eliminarea acestuia din contract.
Având în vedere că acest comision a fost plătit integral, prin reținerea sumei de 135 CHF din valoarea creditului acordat, pârâta va fi obligată să restituie această sumă reclamantului.
În ce privește posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, dreptul băncii este prevăzut la pct. 5.7, în conformitate cu care neplata într-un termen mai mare 90 de zile (restanță peste 90 de zile) determină exigibilitatea anticipată a creditului și declanșarea procedurii executării silite. Reclamantul nu a indicat în concret de ce clauza este una abuzivă. Clauza nu prevede o decădere din termen imediată, ci conferă o perioadă de grație de 90 de zile (3 luni) în care debitorul poate să-și achite debitul restant. Astfel, deși obligația de plată a fiecărei rate este asumată conștient de debitor și stabilită a fi scadentă în fiecare lună, această clauză se activează doar după o întârziere semnificativă, perioadă în care debitorului i se acordă posibilitatea redresării. Prin urmare, această clauză nu poate fi apreciată ca abuzivă.
Sub aspectul perceperii unor dobânzi penalizatoare, pct.4.2 prevede că nerambursarea la termen atrage plata unei dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale față de dobânda contractuală. Această clauză aste, de fapt, o clauză penală în înțelesul art. 1066 Cod civil 1864 (aplicabil raportat la data încheierii contractului) potrivit căruia „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.” În baza acestui text legal, răspunderea sub forma penalităților presupune o convenție accesorie ce exprimă voința lor cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării prevederilor contractuale. Din moment ce scopul ei este nu numai pentru acoperirea dobânzii, ci și pentru repararea prejudiciului și garantarea executării obligației, îmbrăcând o formă atât reparatorie, cât și sancționatore, acceptată de către pârât, instanța apreciază că această clauză nu este abuzivă.
Cu privire la perceperea unui comision pentru plata anticipată, instanța arată că termenul, ca și instituție juridică, este de esența contractului de împrumut. Art. 1024 Cod civil 1864 prevede că „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulație sau din circumstanțe că este primit și în favoarea creditorului.” Când termenul este stipulat numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta poate renunța la beneficul termenului, însă dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părți, modificarea poate avea doar cu acordul lor. În mod constant s-a arătat că, în cazul împrumutului cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar și în favoarea creditorului obligației de restituire, deoarece dobânda, ca profit al împrumutului și preț al contractului, este calculată în funcție de durată. Cu alte cuvinte, acordând împrumutul pe un anumit termen, împrumutătorul își prefigurează profitul. În speță, pct. 5.3 teza a II-a prevede că în cazul restituirii creditului, sau a unei părți din debit, imputația se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, împrumutătorul (banca) înțelege să renunțe la profitul său reprezentat de dobândă. Comisionul de 5% aplicat la valoarea sumei achitate reprezintă de fapt prețul renunțării la însuși factorul determinat al băncii la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părți, instanța apreciază că această clauză nu este una abuzivă.
În ce privește Cap. IV și pct.88, Cap., IX ( Mandatul de autorizare), se va constata că împrumutul acordat de bancă a fost garantat cu indemnizația de asigurare, cesionată în favoarea băncii, din contractul de asigurare pentru acoperirea riscurilor de invaliditate permanentă totală si/sau deces din accidente acordată de societatea de asigurări în baza contractului de asigurare încheiat cu banca. De asemenea, și-a rezervat dreptul de gaj general conform art.1718 Cod civil 1864 asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare aflate în patrimoniul împrumutatului. Nu au fost constituite alte garanții reale sau personale.
Reclamantul apreciază că această clauză este abuzivă dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte nu a fost negociată, iar pe de altă parte, instituie obligații pentru o terță persoană străină de contractul dintre părți.
În ce privește negocierea clauzei, sunt valabile argumentele anterior expuse cu referire la modul de redactare al clauzei, la caracterul clar și inteligibil al acestuia raportat la răspunsul dat la interogatoriu de către reclamant, respectiv că singurul aspect care l-a interesat în contract a fost cuantumul total al ratei lunare ce urma să o achite.
În plus, obligația de garanție a creditului izvorăște din lege, așa cum de altfel se arată în mod explicit în contract, întrucât, potrivit art.1718 Cod civil din 1864 „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare.
Cât despre obligațiile instituite în sarcina unor terțe persoane, acestea nu există, pentru că, așa cum s-a arătat, nu s-au constituit garanții personale în cauză (giranți). Existența clauzei în contract se datorează caracterului preformulat al acestuia, însă acest fapt nu poate conduce la concluzia învederată de reclamant.
În ceea ce privește caracterul executoriu al contractului de credit, se va constata că el nu este stabilit prin voința uneia dintre părți, în scopul evitării procedurilor judiciare. Un astfel de caracter este conferit contractelor de credit prin lege, respectiv art.120 din OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, în conformitate cu care ,,Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii.’’
Referitor la stabilizarea cursului de schimb al CHF, se va reține că solicitarea reclamantului este justificată prin încălcarea de către pârâtă a obligației de a informa în mod complet, corect și precis a consumatorului, prin invocarea teoriei impreviziunii și a Hotărârii C.J.U.E în cauza C-26/13 Kasler vs OTP.
Instanța apreciază că argumentele reclamantului nu pot fi primite pentru următoarele:
Afirmația referitoare la omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper–valorizare a CHF în lipsa unor elemente obiective și rezonabile care să o facă credibilă, rămâne o simplă afirmație. D. faptul că această valută s-a apreciat în raport cu moneda națională nu îndreptățește instanța cu privire la informațiile deținute în acest sens de bancă la momentul încheierii contractului de credit.
Este rezonabil pentru oricine a presupune că o valută poate cunoaște fluctuații pe piața financiară, nu și măsura acestor fluctuații. Aceasta reprezintă însă riscul pe care părțile și-l asumă în momentul contractării creditului într-o monedă străină.
Acest fapt poate constitui un eveniment imprevizibil, viitor și incert, în sensul dispozițiilor art.1271 Cod civil, datorită faptului că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru una dintre părți. Apariția unui astfel de eveniment poate avea drept consecință fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Cu alte cuvinte, părțile pot renegocia clauzele contractuale, în condiții reciproce agreate, sau pot hotărî încetarea contractului. În niciun caz, contractul nu va continua într-o formă impusă de una dintre părți, cum reclamantul a solicitat în cauză.
Stabilizarea cursului de schimb CHF–leu la momentul semnării contractului nu poate fi justificată nici prin Hotărârea C.J.U.E în cauza C-26/13 Kasler vs OTP, dispozițiile acesteia nefiind incidente în cauză. Ipoteza avută în vedere de această hotărâre o constituie modalitatea de calcul a ratei lunare stabilită în CHF, atunci când are loc schimbul din moneda națională în CHF, respectiv la cursul de cumpărare ( cum s-a procedat în momentul eliberării sumei împrumutate) sau la cursul de vânzare practicat de bancă ( cum s-a procedat în momentul încasării ratelor).
Hotărârea nu vizează menținerea aceluiași curs CHF – monedă națională pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit.
Referitor la restul clauzelor contractuale la care reclamantul face referire în petitul acțiunii se va constata că, deși a solicitat a fi declarate abuzive, nu a argumentat în niciun mod această solicitare.
Pentru considerentele expuse și în temeiul textelor legale menționate, acțiunea formulată de reclamantul M. B. P. va fi admisă în parte, în sensul că vor fi declarate abuzive clauzele prevăzute la Cap. IV pct.4.1, cu privire la comisionul de acordare și pct.4.3 din contractul de credit bancar nr.024CSF_ și se va dispune eliminarea acestor clauze din contract, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 135 CHF încasați cu titlu de comision de acordare.
Reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu și, văzând că acțiunea a fost admisă în parte, în temeiul art.453 alin.2 Cod procedură civilă, pârâta va fi obligată să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 250 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat, justificat prin chitanța nr.17 din 12.01.2015 (fila 93).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de către reclamantul M. B. P., C.N.P._, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat D. A., cu sediul în A., ., nr.5/B, județ A. în contradictoriu cu pârâta B. SA, Agenția V. G., cu sediul în A., Calea A. V., nr.63-67, . A, parter, județ A., înregistrată la R.C. sub nr.J_, C.U.I._, având ca obiect constatare nulitate act și pretenții și, în consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la Cap. IV pct.4.1, cu privire la comisionul de acordare, și pct.4.3 din contractul de credit bancar nr.024CSF_ și dispune eliminarea acestor clauze din contract.
Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 135 CHF încasați cu titlu de comision de acordare.
Respinge în rest acțiunea.
Obligă pârâta să plătească reclamantului cheltuieli parțiale de judecată în sumă de 250 lei.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică din 14.01.2015.
Președinte, Grefier,
C. H. A. P.
Red. CH/..4/2 .
Se comunică: - reclamantului M. B. P., la domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat D. A., cu sediul în A., ., nr.5/B, județ A.
- pârâtei B. SA, Agenția V. G., cu sediul în A., Calea A. V., nr.63-67, . A, parter, județ A..
| ← Investire cu formulă executorie. Încheierea nr. 191/2015.... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 404/2015. Judecătoria ARAD → |
|---|
