Succesiune. Sentința nr. 722/2016. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 722/2016 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 29-01-2016 în dosarul nr. 594/2016
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 722
Ședința publică din data de 05 februarie 2016
Președinte: D. L. C.
Grefier: M. T.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamanții Glevan E. și Glevan G. în contradictoriu cu pârâta C. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă reclamanta și reprezetanta pârâtei, avocat M. A. din Barou A., lipsă fiind reclamatul și pârâta.
Procedura de citare nu este îndeplinită cu pârâta, dovada de citare fiind restituită cu mențiunea “destinatar plecat în străinătate”.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care, întrebată fiind care este interesul promovării unei noi acțiuni, reclamanta arată că nu poate să recupereze creanța pe care o are față de soțul pârâtei, întrucât sunt coproprietari ai imobilului și nu s-a făcut partajul.
Instanța invocă exceția lipsei interesului promovării acțiunii, atâta timp cât există un titlu executoriu executoriu în cauză.
Reprezentanta pârâtei este de acord cu admiterea excepției, deoarece s-ar afla în situația de a exista două titlulri și două sume pretinse, astfel că reclamanții ar beneficia de restituirea dublă a sumei împrumutate și, în plus, pârâta nu a luat bani de la reclamanți.
Instanța pune în discuție excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei și excepția prescriției dreptului la acțiune, invocate de către pârâtă, prin întâmpinare.
Reclamanta apreciază că nu este prescris dreptul său la acțiune, deoarece există o hotărâre judecătorească prin care a fost admisă acțiunea, și a solicitat doar plata a 9.000 euro, nu dublarea acestei sume. Mai arată că s-a pornit executarea silită, în temeiul titlului executoriu deținut deja, dar nu se poate executa imobilul, fiind bun comun al soților. Față de lipsa calității procesual pasive a pârâtei, reclamata solicită respingerea acesteia, deoarece pârâta nu are puterea să califice un act doar prin simplul fapt că nu este semnat și de către aceasta. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei solicită admiterea ambelor exceții, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar dovada achitării onorariului avocațial.
INSTANȚA
Constată că, prin cererea înregistrată la această instanță la data de 04.08.2015, reclamanții Glevan E. și Glevan G., în contradictoriu cu pârâta C. M., au solicitat obligarea acesteia din urmă la restituirea sumei de 9000 Euro, bani împrumutați soțului acesteia la data de 28.03.2010, deoarece această sumă a fost folosită împreună de cei doi. Cu cheltuieli de judecată.
Reclamanții au arătat că, în fapt, la data de 28.03.2010, l-au împrumutat pe C. T. N., soțul pârâtei C. M., cu suma de 9000 Euro. Cei doi pârâți aveau obligația de a restitui suma în termen de 2 ani. Reclamanții au invocat Sentința civilă nr. 7150/21.11.2013, prin care instanța obligă pe pârâtul C. T. N. la restituirea sumei de 9000 Euro.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu interogatoriu pârâtei, s-au depus înscrisuri și s-a solicitat audierea unor martori.
La data de 28 septembrie 2015, reclamanta Glevan E. a depus un înscris prin care a reiterat situația de fapt din cererea de chemare în judecată. De asemenea, reclamanta a solicitat instanței termene de judecată mai scurte, deoarece riscă să îi fie executată silit locuința.
În drept, s-a invocat art. 32 lit. c din Codul familiei.
În probațiune, reclamanta a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri și de proba cu martori, precum și de alte probe a căror necesitate va rezulta pe parcursul dezbaterilor.
Prin întâmpinarea depusă la data de 18 noiembrie 2015, pârâta C. M. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a arătat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată deoarece debitul este prescris, cererea de chemare în judecată este nefondată, iar pretenția invocată nu este o datorie comună a comunității matrimoniale, ci o datorie proprie a soțului acesteia.
Cu privire la excepția prescripției, pârâta a arătat că, reclamanții au depus în susținerea cererii de chemare în judecată un înscris pe care îl atribuie soțului acesteia, C. T. N.. Din conținutul acestui înscris rezultă că semnatarul actului recunoaște ca ar avea o datorie de 9000 de Euro față de reclamanți. Astfel, pârâta a învederat instanței că, înscrisul depus la dosarul cauzei poate fi calificat ca un act recognitiv de datorie, dar nu ca un contract de împrumut, având în vedere conținutul actului și că actul este semnat doar soțul acesteia, și nu de Glevan G. și E.. În această situație termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, fiind reglementat de dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958.
Prin urmare, pârâta a învederat instanței că, debitul consemnat în actul recognitiv, fiind recunoscut la data de 28.03.2010 sau 28.03.2010, s-a prescris la data de 28.03.2013 sau 28.03.2000. De asemenea, pârâta a arătat faptul că, anul încheierii actului este echivoc din cauza corecturii existente în cuprinsul actului.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 9000 Euro, aceasta a învederat instanței că nu a semnat nici un contract și nici un act unilateral cu reclamanți, motiv pentru care nu poate fi obligată personal la nici o sumă față de aceștia.
Cu privire la caracterul de datorie proprie a pretenției formulate, pârâta a mai arătat că, în literatura de specialitate dezvoltată pe dispozițiile Codului familiei, datoriile soților vor fi considerate, ca regulă, proprii ale soțului care le-a contractat și numai în mod excepțional vor fi comune. F. Instanță Supremă a decis că soții vor răspunde cu bunurile comune în baza art. 32 din Codul familiei numai pentru cheltuielile „a căror realitate a fost dovedită”.
Pe cale de consecință, pârâta a precizat că, în lipsa unor dovezi clare a modului în care au fost cheltuiți banii, datoria nu poate fi considerată decât proprie a soțului semnatar. Aceasta a învederat instanței că, afirmația reclamanților potrivit căreia, cei 9000 de Euro au fost folosiți pentru achitarea ratelor la executorul judecătoresc, pentru apartamentul proprietate comună, este falsă. Apartamentul proprietate comună a fost achiziționat prin credit ipotecar de la BCR și achitat de pârâtă înainte de 16.11.2005, iar după ce a fost achitat apartamentul comun, aceasta împreună cu soțul ei, a garantat cu propriul apartament un împrumut la Volksbank, în calitate de garanți, fapt care nu a fi fost posibil dacă apartamentul nu ar fi fost achitat integral.
Pârâta a mai menționat că, executarea silită la care fac referire reclamanții a fost demarată în 2014, în dosarul execuțional nr. 263/2014 al Societății Civile de Executori Judecătoreși M. și Asociații, cu privire la creditul ipotecar încheiat în 2005.
În ceea ce privește proba cu martora S. F., pârâta se opune audierii acesteia, deoarece între această martoră și familia pârâtei există o relație tensionată, iar referitor la administrarea probei cu interogatoriul pârâtei, aceasta din urmă a arătat că este în Spania la tratament, astfel că nu poate să vină în țară.
În probațiune, s-au depus înscrisuri și s-a solicitat administrarea probei cu martori.
În drept, s-au invocat art. 3, 16, 17 din D.L. 167/1958, art. 973, 983, 1182 Cod civil, art. 30, 32 din Codul familiei, art. 205 Cod procedură civilă.
Prin precizarea la întâmpinare depusă în data de 19 noiembrie 2015, pârâta C. M. a învederat instanței faptul că, suma de 9000 de Euro nu poate fi calificată ca o sumă necesară satisfacerii nevoilor obișnuite, fiind o sumă considerabilă de bani și în nici un caz nu poate fi considerată o cheltuială obișnuită. Pentru acoperirea cheltuielilor comune obișnuite ale familiei, cum sunt cele de întreținere și alimentație, aceasta a arătat că, împreună cu soțul, în anul 2010 au obținut suficienți bani din salarii.
Prin răspunsul al întâmpinare depus în data de 11 decembrie 2015, reclamanții au arătat că debitul nu este prescris din moment ce există o hotărâre judecătorească definitivă, depusă la dosar, dar și un dosar execuțional nr. 496/2014. Aceștia au învederat instanței faptul că, pârâta nu poate să califice actul de împrumut care s-a încheiat cu soțul acesteia ca act recognitiv, din moment ce există o hotărâre judecătorească, iar acest act are deja calificare.
Reclamanții au mai arătat că, deși pârâta motivează că nu a semnat acest contract, multe afaceri, plăți, încasări bancare au fost efectuate de către soțul pârâtei, dar nu mai cu acordul acesteia din urmă. Aceasta a mai arătat că există martori care au fost de față când pârâta era cu soțul ei la tranzacțiile efectuate, deci aceasta din urmă are cunoștință și de suma de 9000 Euro, dar și de cum erau folosiți banii, fiind plătite ratele la apartamentul din A. și cheltuielile la întreținere. În ceea ce privește afirmația pârâtei că au avut bani în 2010, reclamanta a învederat instanței că este falsă, deoarece oferea bani pârâtei pentru tratament.
De asemenea, reclamanta a insistat în audierea martorei S. F., deoarece aceasta cunoaște situația financiară a pârâților, dar și modul plății ratelor la apartament.
În probațiune, reclamanta a depus înscrisuri și a solicitat audierea martorilor Petcoviciu C. Ș., S. F. și S. M.. De asemenea, a solicitat și administrarea probei cu interogatoriul numiților C. T. N. și C. M..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit prevederilor art. 248 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanța va soluționa cu precădere excepțiile invocate de către pârâtă, prin întâmpinare.
Analizând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, și care face inutilă în tot, cercetarea în fond a cauzei, instanța reține:
Potrivit dispozițiilor art. l alin. l din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv, în speță, termenul general de 3 ani stabilit de art. 3 alin. l, aplicabil drepturilor de creanță.
Față de obiectul cererii – pretenții, este aplicabil termenul de prescripție extinctivă de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare în momentul începerii cursului prescripției.
Potrivit prevederilor art. 7 din același act normativ, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data nașterii dreptului, respectiv data emiterii chitanței de mână emisă de soțul pârâtei, C. T. N., din data de 28.03.2000 sau 28.03.2010, în speță, nefiind cert despre care dată se face vorbire, având în vedere corectura din cuprinsul înscrisului depus la dosar, potrivit prev. art. 1362 Cod civil, având în vedere că în cuprinsul facturii nu se indică data scadenței, iar reclamanții nu au dovedit nici un caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului prescripției față de pârâtă, deși susțin că titlul executoriu deținut deja de către reclamanți asupra sumei pretinse, respectiv sentința civilă nr. 7150 din 21.11.2013, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, definitivă, îndeplinește această cerință, fiind pronunțată în contradictoriu doar cu soțul pârâtei, respectiv C. T. N., nu întrerupe cursul prescripției față de pârâta din prezenta cauză. Termenul de prescripție de 3 ani pentru pretențiile aferente chitanței indicate era împlinit la data înregistrării acțiunii, respectiv 04.08.2015, indiferent la care dată a redactării chitanței facem referire.
Instanța constată că prescripția a început să curgă înainte de data de 1 octombrie 2011, data la care a intrat în vigoare Noul Cod Civil. Ori, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 4 din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii privind codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Față de starea de fapt și de drept expusă, instanța va admite excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune și în consecință va respinge ca prescrisă cererea reclamanților.
În temeiul prev. art. 453 alin. 1 Cod proc. civ., instanța va obliga reclamanții să plătească pârâtei 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorar avocat, potrivit chitanței nr. 125 din 23.11.2015, emisă de Caabinet Individual Avocat M. A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții Glevan E., având CNP_, și Glevan G., având CNP_, ambii cu domiciliul în A., ., jud. A., în contradictoriu cu pârâta C. M., cu domiciliul procesual ales în A., ., ., având ca obiect pretenții.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședința publică, azi 5 februarie 2016.
Președinte Grefier
D. L. C. M. T.
Red/dact/DLC/MT/ 29.02.2016 /5ex/3com/
Se .> reclamanții Glevan E. și Glevan G. - A., ., jud. A.;
pârâta C. M. - A., ., ..
| ← Contestaţie la executare. Încheierea nr. 871/2016.... | Uzucapiune. Sentința nr. 1039/2016. Judecătoria ARAD → |
|---|
