Acţiune în constatare. Sentința nr. 8704/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8704/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 01-10-2015 în dosarul nr. 325/39/2015*
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 01.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE - B. P.
GREFIER – C. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8704
La ordine pronunțarea în cauza civilă formulată de reclamanții G. C. și G. L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A. și S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA B., având ca obiect „acțiune în constatare”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 03.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință când, constatând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 17.09.2015, apoi pentru data de astăzi, dată la care,
INSTANȚA ,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată în data de 18.11.2014 sub nr._/193/2014 pe rolul Judecătoriei B., reclamanții G. C. și G. L. au chemat in judecată pe pârâtele S.C. V. R. S.A. ȘI S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a din convenția de credit nr._ din 02.11.2006 privind comisionul de risc, transformat prin Act adițional în comision de administrare și să oblige pârâtele să modifice convenția de credit, respectiv actul adițional, în sensul înlăturării acestei clauze abuzive, să oblige pârâtele la restituirea echivalentului în lei la data plății a sumei reprezentând comisionul de risc percepută în perioada noiembrie 2006 – iunie 2010, transformat în comision de administrare și percepută cu acest titlu în perioada iulie 2010 și până în prezent, precum și a contravalorii comisionului de administrare plătit pe perioada desfășurării procesului, sumă actualizată cu indicele de inflație și însoțită de dobânda legală, respectiv suma de 3325,95 euro, sumă ce reprezintă valoarea totală a comisionului de risc și administrare, actualizarea cu indicele inflației și dobânda legală, calculate conform expertizei extrajudiciare depuse la dosarul cauzei, sume calculate pentru perioada 27.11.2006 – 27.10.2014, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții arată că, prin convenția de credit nr._/02.11.2006, încheiată cu pârâta . – Sucursala B., le-a fost acordat un credit de 7500 euro pe o perioadă de 120 de luni, iar la pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, printre costurile creditului a fost inclus și un comision de risc, stabilit la 0,45 % din soldul creditului, ulterior acest comision fiind denumit „comision de administrare”, iar această clauză de la art. 5 are un caracter abuziv conform din Legii nr. 193/2000 în sensul că aceasta nu a fost negociată direct cu reclamanții, ci le-a fost impusă de către pârâte.
Față de acest comportament al Băncii în relațiile cu clienții, consideră că sunt încălcate dispozițiile imperative ale dispozițiile OG 50/2010 și ale Legii 193/2000, motiv pentru care au solicitat admiterea cererii așa cum a fost formulată.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii 193/2000, art. 274 C.pr.civ., art. 29 lit. f) din OUG 83/2013.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
Pârâta S.C. V. R. S.A., legal citată, a formulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților cu privire la cererea de restituire a sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Arată pârâta, în susținerea excepției invocate, că termenul de prescripție aplicabil în cauză este termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului de credit, respectiv 02.11.2006 și, prin urmare, acțiunea reclamanților este prescrisă în parte.
Pe fondul cauzei, arată pârâta că cele trei condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fi fost contrară bunei – credințe și clauza, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nu sunt întrunite în cauză, clauza reglementată la art. 3.5 și art. 5 din Convenția de credit fiind negociată de părți.
Susține pârâta că reglementarea de la art. 5 din Convenția de Credit a fost negociată. Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, instanța va observa că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.
Legea nr. 193/2000 se, aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator”.
Dovada acestei afirmații este însăși dispoziția contractuală prevăzută la art. 3.5 conform căreia: „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.”.
Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementata în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre formulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului.
Având în vedere că toți Clienții au semnat Convenția de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Arată instanței că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 obligă la utilizarea unui limbaj clar, „pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate"
Se mai arată că rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a Reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil in cazul îndeplinirii obligațiilor de plată, are rolul de a conștientiza reclamanții asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat in sensul stabilirii unui anatocism din partea pârâtei.
Concluzionând, pârâta arată că perceperea acestui comision de risc a fost reglementata si consimțita contractual de către ambele parți, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând in baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cât si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului in calculul dobânzii anuale efective („D.").
Evidențiază faptul că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecare si nici al asigurării imobilului. Aceste doua noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care există in legătură cu un credit acordat.
Având în vedere că toți Clienții au semnat Convenția de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.
Pentru toate motivele expuse mai sus, solicită respingerea cererii reclamanților pe toate capetele de cerere ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 1088 alin. 2) C.civ., dispozițiile Legii nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, OUG nr. 50/2010.
În probațiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților, precum și orice alte mijloace de probă a căror necesitate ar reieși din dezbateri.
La data de 05.02.2015, prin intermediul precizărilor (f. 68), reclamanții au contestat și clauzele referitoare la comisionul de administrare credit inserate în Actele adiționale pe care au și refuzat să le semneze.
Prin sentința civilă nr. 1334/05.02.2015 pronunțată în dosarul nr._/193/2014, Judecătoria B. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B., instanță care s-a declarat la rândul său necompetentă în soluționarea cauzei și constatând ivit conflictul negativ de competență prin sentința civilă nr. 361/24.03.2015.
În vederea soluționării conflictului negativ de competență, cauza a fost trimisă la Curtea de Apel Suceava, fiind înregistrată sub nr._ și prin sentința civilă nr. 114/16.06.2015, s-a statuat a fi competentă pentru soluționarea cauzei Judecătoria B., pe rolul acestei din urmă instanțe cauza fiind înregistrată sub nr._ la data de 13.07.2015.
Pentru justa soluționare a cauzei, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările aflate la dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 02.11.2006 reclamanții au încheiat cu pârâta S.C. V. R. S.A.- la Sucursala B., contractul de credit bancar nr._..
Constată instanța că, la momentul încheierii convenției de credit, au fost atrași de procentele reduse ale dobânzilor curente, dar s-au aflat într-o poziție inegală cu banca, iar contractele încheiate sunt mai degrabă contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenție.
Instanța mai constată că, pe parcursul derulării contractului de credit pârâta S.C. V. R. S.A. – Sucursala B., și-a asigurat rambursarea creditului printr-o paletă largă de măsuri menite să garanteze plata creditului și a dobânzilor aferente constând în faptul că, riscul valutar este acoperit de plata în moneda creditului (euro), dobânda nu a depășit niciodată nivelul maxim al indicatorilor de referință, plata întârziată este un risc acoperit de dobânda penalizatoare.
Instanța observă că potrivit O.U.G. nr. 50/2010 permite băncilor să aibă doar patru tipuri de comisioane: de analiză dosar, de administrare credit, de rambursare anticipată, și un ultim comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor iar pârâta a inserat în contractul de credit bancar nr._/02.11.2006, un comision suplimentar identificat ca și comision de risc, nepermis de actul normativ arătat.
Astfel, instanța constată că în ce privește pct. 5 lit. a intitulată „comision de risc” din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/02.11.2006, această clauză prevede că: „0,45% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.” Instanța reține, raportat la pct. 5 lit. a intitulat „comision de risc”, că acesta a fost transformat pur formal, prin intermediul unui Act adițional recunoscut de pârâtă prin intermediul întâmpinării, în „comision de administrare credit” (f. 57).
În drept, instanța reține că este învestită cu judecata unei acțiuni în constatare a clauzelor abuzive lovite de nulitatea absolută în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianți și consumatori, pentru primul capăt de cerere, în ce privește al doilea capăt de cerere se solicită „obligația de a da” întemeiată pe dispozițiile legale amintite mai sus raportate la necesitatea repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, precum și pe dispozițiile art. 1092 și următoarele Cod civil.
Făcând aplicarea art. 248 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor invocate prin întâmpinările depuse la dosar.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța o va respinge, cu motivarea că, deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține pârâta.
De altfel, chiar susținerea pârâtei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Este greșită susținerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.
În ceea ce privește fondul, instanța reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.
În cauza de față, contractul de credit încheiate între părți nr._/02.11.2006 intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar pârâta, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.
În momentul în care au fost încheiate aceste convenții, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractele încheiate sunt contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Față de acestea, instanța consideră clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a, din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/02.11.2006, așa cum au fost prevăzute atât înainte de întocmirea Actului adițional, cât și după transformarea formală în „comision de administrare credit”, ca fiind abuzive.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâta nu a probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele celor două convenții de împrumut ceea ce face ca, în privința clauzelor contestate, să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Referitor la noțiunea de „comision de risc” transformat prin intermediul Actului adițional, în „comision de administrare credit”, prevăzut în contractul de credit de credit nr._/02.11.2006, pct. 5 lit. a instanța reține faptul că aceasta nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestei sume, în aceeași situație fiind și reclamanții, în calitate de împrumutați.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convențiile de credit încheiate cu reclamantul.
Rezultă așadar, că prin perceperea „comisionului de risc”, transformat prin intermediul Actului adițional, în „comision de administrare credit”, s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pârâta a invocat faptul că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție.
Este adevărat că instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfășoară și, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară și în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa și apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, există un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a României ( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste „cerințe” (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit, cât și prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a din convențiile de credit, instanța reține că acest comision de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanța va constata existența clauzelor abuzive cuprinse la pct. 5 lit. a, din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/02.11.2006 transformat formal prin intermediul Actului adițional, în „comision de administrare credit”, și, pe cale de consecință, reținând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze în convențiile de credit și în cuprinsul anexelor la contractele de credit, va obliga pârâta să modifice contractul de credit anterior menționate în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Potrivit art. 1092 Cod civil se prevede că „Orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.” Astfel, în baza art. 1092 și următoarele C.civ., va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând comision de risc, perceput de pârâtă și achitate de reclamanți, în cuantum de 0,45% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/02.11.2006. Astfel, având în vedere concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, acceptat de ambele părți, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtele la plata, în echivalent lei la data plății efective, a sumei de 2280,71 euro, echivalent în lei la data plății efective, (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada cursă de la încheierea contractului și până la data de 27.10.2014) la care se va adăuga dobânda legală de la data încasării si până la data plății efective (art. 1088 teza I C civil).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții G. C., CNP_ și G. L., CNP_, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la Cabinet de Avocat G. G. din mun. Suceava, .. 13, ., ., jud. Suceava în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A, cu sediul în mun. București, ., ., sector 2, București și S.C. V. R. S.A. - SUCURSALA B., cu sediul în mun. B., .. 2, parter, jud. B..
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) (comision de risc / comision administrare credit), din convenția de credit nr._ din 02.11.2006 încheiată între părți.
Obligă pârâtele la plata în echivalent lei la data plății efective a sumei de 2280,71 EURO (sumă încasată de pârâte cu titlu de comision de risc / comision administrare credit în perioada cursă de la încheierea contractului și până la data de 27.10.2014), la care se adaugă suma de 606,13 EURO reprezentând dobânda legală calculată de la data încasării si până la data de 27.10.2014 și suma de 439,11 EURO reprezentând valoarea actualizată cu indicele de inflație.
Respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.
Cu apel, ce se va depune la Judecătoria B. în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, data de 01.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. B.P.
Tehnored. C.A.
6 ex./ 05.10.2015
| ← Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 7524/2015.... → |
|---|
