Acţiune în constatare. Sentința nr. 7969/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7969/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 17309/193/2014
Dosar nr._ - Restabilire echilibru contractual -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 16 septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – H. F.
GREFIER – O. B.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7969
Pe rol judecarea cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamantul S. S. în contradictoriu cu pârâta ..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă av. Gagos-Z. D. pentru reclamantul lipsă, lipsă fiind și reprezentantul pârâtei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Av. Gagos-Z. D. pentru reclamant depune la dosar concluzii scrise.
Instanța pune în discuție din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze și eventuala declinare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”.
Av. Gagos-Z. D. pentru reclamant este de acord cu excepția invocată de instanță și solicită declinarea cauzei în favoarea Tribunalului B..
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța reține cauza spre pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B.
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 04.12.2014 sub nr._ , reclamantul S. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., să se constate nulitatea absoluta a clauzelor menționate in petitul acțiunii, sa obligați parata să precizeze și să actualizeze Contractul de credit HL 7697 din 30.11.2006 prin semnarea unui act adițional la acesta, cuprinzând următoarele clauze minimale: - precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora, respectiv 0 (marja fixa) + LIBOR CHF 3M; - modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referința LIBOR, în virtutea clauzei de indexare cuprinsa în contract, cu mențiunea ca marja băncii este fixa, neputând fi modificata decât prin acordul scris al pârtilor, modificarea dobânzii urmând a se produce atât în sens crescător cat și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referința LIBOR, sa obligați pârâta să recalculeze pe viitor (cu aplicare de la data cererii introductive) nivelul dobânzii percepute în temeiul Contractul de credit nr. HL 7697 din 30.11.2006 după următoarea formula: marja băncii fixa în valoarea avuta în vedere la încheierea contractului de credit, respectiv 0 puncte, plus valoarea indicelui de referința LIBOR CHF la 3 luni, sa obligați parata la restituirea sumelor încasate necuvenit de la data plății până la data restituirii efective si a dobânzii legale pentru aceste sume si sa dispuneți compensarea judecătoreasca a sumei rezultate astfel cu cea deținuta de parata împotriva mea, în baza contractului de credit încheiat, fără ca pârâta să fie îndreptățită la reținerea comisionului pentru rambursare anticipată, să obligați pârâta la calcularea ratelor împrumutului la cursul de schimb la momentul încheierii convenției de credit, respectiv, 30.11.2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Arată reclamantul că la data de 30.11.2006 a încheiat cu pârâta Contractul de credit HL 7697 având ca obiect acordarea unui credit in valoare de 47.775 CHF pentru o durata de 360 luni, calculata de la data încheierii convenției, pentru o dobânda fixa de 5,35% (art. 4.2 aliniatul 1) pentru perioada cuprinsa intre data primei trageri din contul de credit si 12 luni, garantat cu ipotecă de rangul I asupra imobilului finanțat prin credit, situat in B., ., parter, apartamentul 2, nr. cad. 61/0;2, județul B..
Arată reclamantul că potrivit clauzelor dobânda este variabilă, putând fi modificată în mod unilateral de către Bancă, în funcție de „indicele de referința al Bancii” variabil în funcție de costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancara din România, cuprinse in art. 4.1 aliniatul 2 al Contractului de credit nr. HL 7697 din 30.11.2006
Invocă reclamantul dispozițiile art. 4.1 aliniatul 2 potrivit căruia: „Dupa aceasta perioada dobânda curenta se calculează in funcție de Indicele de referința stabilit de Banca pentru creditele ipotecare acordate in CHF Indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește in funcție de costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancara din România, se publica in presa si se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii „. Art. 4.2 aliniatul 2 stipulează ca: „Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus o marja de O puncte procentuale". Art. 4.3 stipulează ca: „Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția indicelui de referința stabilit de Banca".
Ulterior celor 12 luni de la data trasului, evoluția indicelui LIBOR pentru CHF - indice aplicabil in speța, în contextul economic pe plan mondial, a fost descendentă, ajungând la valori ușor peste 0, însă cu toate că valoarea indicelui LIBOR pentru CHF a înregistrat o scădere mai mult decât semnificativă în raport cu data la care Banca a stabilit rata dobânzii, deși creșterea indicelui a fost semnificativ mai mică, nu am beneficiat de nicio scădere a ratei dobânzii, cu toate că Banca și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii conform dispozițiilor art. 4.3. Nivelul dobânzii variabile a depășit nivelul dobânzii fixe de 5,35% pentru primele 12 luni, aceasta deși nivelul dobânzii variabile, potrivit art. 4.2 aliniatul 2 din contract, este egal cu Indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF (LIBOR pentru CHF ajungând la valori către 0) plus marja de 0 puncte procentuale.
Nivelul dobânzii variabile era si este egal cu indicele LIBOR pentru CHF, potrivit art. 4.2 aliniatul 2 din contract. Prin modul de redactare al clauzei cuprinse in art. 4.1 alin. 2 al contractului de credit, nenegociata, Banca și-a arogat dreptul de a modifica dobânda prin raportare la criterii neverificabile - o condiție potestativa pura, sancționată cu nulitatea absolută
Aceasta clauza conferă băncii dreptul de a modifica (creste) dobânda in funcție de criterii lăsate exclusiv la aprecierea creditoarei, neprevăzute in contract si care scapă controlului debitorilor si a instanței, fiind contrara bunei-credințe si creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda in sensul creșterii valorii acesteia.
Este adevărat ca dobânda este inclusa in prețul contractului. Insa, potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 903/13/CEE, pentru a fi exclusa de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuala referitoare la prețul contractului trebuie sa fie exprimata „clar si inteligibil". Or, in cauza, subsemnatul am invocat tocmai formularea neclara, neinteligibila, a posibilității de modificare a ratei dobânzii (omisiunea prevederii in mod explicit a motivelor modificării, nu doar referiri generice la costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancara din România).
Solicită reclamantul a se avea in vedere si art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit căruia „drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor sunt:... b) de a beneficia de o redactare clara si precisa a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative si condițiile de garanție, indicarea exacta a prețului sau tarifului, precum si stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit si a dobânzilor".
Cu privire la actul adițional propus de bancă, urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, reclamantul arată că a refuzat în mod expres semnarea acestuia, notificând pârâta întrucât a apreciat că s-a încercat o redefinire a clauzei referitoare la dobândă într-o manieră care îl prejudicia în mod evident în sensul în care aceasta cuprinde, pe lângă LIBOR la CHF la 3 luni, o marjă a băncii de 6,74%, adică mai mult decât întregul cuantum al dobânzii convenite inițial. O astfel de interpretare ar fi de natură să denatureze scopul acestui act normativ și să-l transforme într-un instrument îndreptat împotriva clienților captivi.
Consideră reclamantul ca in cauza devin pe deplin aplicabile prevederile art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și a pct 1 lit. b din lista-anexă a acestui act normativ: „Oclauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Conform textelor legale precizate sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului (pct. 1 lit. b din lista-anexa), fără a mai fi necesară administrarea unui probatoriu suplimentar. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Susține reclamantul că nu i s-a acordat dreptul de a negocia clauzele a căror nulitate absolută o solicită prin acțiunea formulată, ci, mai mult, i-a fost indusă impresia unei dobânzi variabile prin raportare la un unic indice de variație obiectiv, verificabil, respectiv LIBOR CHF.
Sub acest aspect, arată că potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010, modificat prin legea nr. 288/2010: „Prevederile prezentei ordonanțe de urgenta nu se aplica contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durata nedeterminata existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1)și (2), precum și ale art. 66-71."
In sensul dispozițiilor art. 95 din OUG nr. 50/2010, modificat prin Legea nr. 288/2010 enunțate mai sus sunt și dispozițiile cuprinse în art. II din Legea nr. 288/2010: „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de - la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Așadar pretențiile sale au la bază clauzele cu privire la dobândă asumate prin contractul de credit și nu cele din actul adițional, or, din coroborarea modalității în care pârâta a înțeles să se raporteze la condițiile economice, cu prevederile art. 4.2 alin. 1 din contract, rezultă că marja băncii la data acordării creditului, a fost de 0 puncte procentuale, în condițiile în care riscurile valutare și cele ale creșterii indicatorului de referință au fost transferate exclusiv în sarcina mea.
Ca atare, apreciez că marja stabilita inițial, este singura care poate fi luata în considerare și la momentul actual neexistând nici o justificare rezonabilă și pertinentă pentru aplicarea alteia, în sprijinul acestei susțineri venind disp. OG nr.21/1992 art.9 indice 3 lit.g) pct.3, conform cărora: „Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia".
D. urmare, se vor putea utiliza dobânzi variabile, dar modificările acestora trebuie să fie realizate în funcție de indicii de referință ai pieței, independent de voința băncii.
Cu toate acestea, ulterior, pe parcursul derulării contractului, deși evoluția indicatorului de referință pentru moneda creditului s-a modificat în sens descendent, pârâta nu a procedat la modificarea dobânzii, deși cauzele contractuale o impuneau, „modificarea" de care fac vorbire taxele referitoare la dobândă, fiind clauze asumate de contractanți, putând fi așadar atât în favoarea, cât și în defavoarea părților, o altă interpretare fiind de natură să creeze premisele unui grav dezechilibru contractual și să pună sub semnul întrebării buna credință și loialitatea care trebuie să guverneze raporturile lor contractuale.
Prevederile OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor care, în art.9 ind.3, lit.g stipulează faptul că: „Variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru", „dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice și ca nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract."
Arată reclamantul că demersul său juridic are ca și temei răspunderea pârâtei pe târâm contractual pentru modul defectuos în care a înțeles să-și exercite drepturile derivate din contractul încheiat, ceea îi creează prejudicii.
Interesul împrumutatului nu este numai acela de a-și asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichiditățile pretinse prin convenție, ci și acela de a-și asuma în condiții de transparentă costul împrumutului. Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-și da consimțământul în cunoștință de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde așteptărilor sale și că angajamentul asumat nu este disproporționat în raport cu bunurile și veniturile sale. Împrumutătorul are și trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul fără o dificultate previzibilă.
A susține că majorarea dobânzii s-ar putea face ținând cont numai de politica de creditare a băncii, ar însemna ca împrumutatul sa nu fi avut și să nu aibă posibilitatea sa aprecieze și să evalueze avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract.
Prin urmare, în aceste condiții nici banca nu ar fi fost în măsură să își dea seama la data încheierii convenției daca putea sau nu realiza interesul celeilalte părți.
Legătura de solidaritate impune părților contractante doua îndatoriri: obligația de cooperare și obligația de coerenta. în temeiul obligației de coerenta părțile trebuie să adopte comportamente sau conduite care nu sunt în contradicție cu realizarea intereselor reciproce pe care le urmăresc, iar obligația de coerenta impune titularilor săi să nu exercite drepturile ce le revin de o maniera neobiectivă și bruscă.
Un contract trebuie respectat și executat întocmai conform clauzelor convenite, astfel ca mi-am achitat corespunzător ratele aferente, înțelegând să-și asume riscurile valutare și cele ale creșterii indicatorului de referință LIBOR, însa în aceeași măsură și banca, la rândul ei trebuia sa-și asume riscurile derivând din scăderea indicatorului de referința LIBOR.
Rezulta ca pretențiile sale sunt rezultatul dispozițiilor contractuale, respectiv evoluția indicatorului de referință, respectiv LIBOR la CHF la 3 luni, pe care de altfel și pârâta l-a avut în vedere la modificarea dobânzii, însă numai când evoluția indicatorului a fost în favoarea sa, nu și în sens invers, la care am adăugat marja de 0 puncte procentuale avuta în vedere la data încheierii contractului.
În ce privește clauza prevăzuta la art. 4.9 potrivit căreia pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, împrumutatul va plați Băncii o dobânda majorata al cărei nivel se stabilește cu 3.00 p.p. pe an peste dobânda curenta prevăzuta in art. 4.1 - 4.9, dupa caz.
Consideră reclamantul că dobânda de penalizare de la punctul 4.9 reprezintă dobândă la dobândă care este nulă de drept potrivit art.8 din OG 9/2000 și a Legii 313/1879 care interzice clauza penală în contractele de împrumut. Aceasta clauză instituie astfel o clauză penală. Aceste dispoziții din convenție contravin art.19 și art. 20 din Legea 190/1999, deoarece banca îl obligă la plata unor sume nelegale, fără notificare și fără să prevadă existența compensațiilor în suma echivalentă pentru mine consumatorul în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Având în vedere aceste aspecte, cu referire expresă la condițiile încheierii Convenției de credit și forma lui juridică, solicită ca instanța să constate caracterul abuziv al acesteia.
Cu privire la clauzele prevăzute la art. 8.3 - 8.5 si 8.9 - 8.11 care reglementează dreptul Băncii de a declara soldul creditului scadent imediat și de a rezilia de plin drept și fără punerea în întârziere contractul în cazul neîndeplinirii de către împrumutat a "oricărei obligații", precum și obligația de a desemna un reprezentant sau Banca pentru a menține imobilul în perfectă stare, tot împrumutatul fiind ținut răspunzător pentru acțiunile reprezentantului său (Bancă sau terț) si clauzele prevăzute la art. 9.1., 9.3 și 9.4 care reglementează dreptul Băncii de a considera caz de culpă orice nerespectare a oricăreia dintre obligațiile asumate, inclusiv de terțele persoanele obligate față de Banca în baza contractelor accesorii, inclusiv rezultând din alte contracte (9.3), cu consecința declarării exigibilității anticipate a creditului, banca avea dreptul, chiar fără notificare și fără punere în întârziere în situația prevăzuta la art 8.3, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției.
Formularea acestei clauze este departe de a oferi posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța investită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.
Aceeași argumentație este valabilă și în cazul definirii "cazului de culpă" ca fiind orice situație de nerespectare a unei obligații din contract, fără ca aceeași convenție să conțină în mod explicit sancțiunile ce pot surveni în cazul în care, în relația contractuală intervin anumite situații ce pot fi apreciate drept cazuri de culpă.
În reglementarea corectă a relației consumator-comerciant, este corect ca cel dintâi să cunoască fără echivoc care sunt situațiile ce pot fi considerate o neexecutare culpabilă a contractului, aptă să conducă la o consecință atât de gravă precum cea a rezilierii unilaterale, după cum tot la fel corect este ca orice caz de culpă să fie întemeiat în mod nemijlocit pe relația directă izvorâtă din acel contract, și nu pe "alte obligații față de Bancă", a împrumutatului sau mai grav ale terților obligați prin contractele accesorii.
Totodată, consideră abuzivă și clauza care reglementează obligația în sarcina mea de a desemna Banca sau/și un administrator numit de Bancă în calitate de reprezentant al împrumutatului, "împuternicit să acționeze pentru a menține imobilul în perfectă stare, acțiunile reprezentantului vor obliga Împrumutatul ca și cum le-ar fi întreprins însuși împrumutatul.Banca poate să delege aceste atribuții unor terțe persoane, nefiind răspunzătoare în baza clauzei prevăzute la art. 8.9 decât "dacă nu și-a exercitat atribuțiile cu precauție".
Aceste clauze art. 8.9 - 8.11., pe lângă faptul că instituie posibilitatea unei flagrante încălcări a exercitării atributelor dreptului de proprietate a proprietarului imobilului adus garanție, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Nu se justifică astfel necesitatea unei astfel de ingerințe în cazul concret și față de împrejurarea că bunul adus garanție este evaluat la o valoare net superioară creditului acordat, este asigurat printr-o poliță încheiată cu un asigurător agreat de Bancă, poliță achitată cu prioritate de împrumutat.
Precizează reclamantul că Banca încalcă pe lângă prevederile art. 36 din OUG 50/2010 și art. 95 (1) din același act care prevede că: "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență"ori creditoarea nu a conformat convențiile de credit raportat la ordonanță, ci încearcă să-i eludeze prevederile prin introducerea a tot felul de costuri ascunse. Concluzionând, conform art. 5 C.civ., nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, prevederi care trebuie corelate cu scopul Legii 296/2004 care creează cadrul legal cu privire la drepturile și obligațiile consumatorului împotriva riscurilor de a achiziționa un produs sau un serviciu care să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile ori interesele legitime.
De altfel, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C-240/98 ).
În ceea ce privește următoarele capete de cerere, apreciază reclamantul că instanța trebuie să analizeze aceste solicitări ca o consecință firească decurgând din anularea clauzelor abuzive prin hotărâre irevocabilă.
Principiul repunerii părților în situația anterioara privește, în cazul de fata, regula de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic desființat trebuie restituit, astfel încât partile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-a încheiat, în caz contrar, ar însemna să nesocotim grav principiul de drept al retroactivității efectelor nulității actului juridic, reglementat în mod expres în și de legislația protecției consumatorilor de dispozițiile art.6 din Legea 193/2000 care arată cu claritate că: „Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului".
Conform Hotărârii CJUE în cauza C-26/13 din data de 30.04.2014, aceasta a stabilit ca ratelor împrumutului să fie calculat la cursul de schimb la momentul contractării creditului, 30.11.2006 conform cursului BNR.
În această hotărâre, CJUE a stabilit că „în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o "remunerație" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13".
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea potrivit dispozițiilor art. 95 din OUG nr. 50/2010, modificat prin Legea nr. 288/2010, art. 969 vechiul Cod civil, art. 1143-1153 vechiul Cod civil, disp. art.102 din Legea nr. 71/2011, art. 1092 Cod civil. Legea nr. 193/2000, OG nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 30 și 453 Cod proc. civilă.
Pârâta, B. Post SA București, nu și-a trimis reprezentant în instanță, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisa și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Invocă pârâta excepția prescripției dreptului material la acțiune având in vedere ca acțiunea supusa judecații este prescriptibila in termenul general de 3 ani, instituit de art 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, având in vedere următoarele dispoziții legale:
Potrivit art. 9 din Decretul nr 167/1958, acest termen incepe sa curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii. întrucât cauza anularii invocata de Reclamant decurge din insasi formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocata, momentul la care a cunoscut cauza anularii clauzelor invocate este chiar momentul incheierii Contractului de credit
Având in vedere data de încheiere a Contractului de credit si data înregistrării cererii de chemare in judecata, deci după expirarea termenului de 3 ani, apreciem ca se impune constatarea de către instanța a faptului ca prezenta acțiune este prescrisa.
D. consecința a stingerii dreptului la acțiune principal, in speța dreptul reclamanților la acțiunea in anularea clauzelor abuzive, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii (art.1 alin. 2 din Decretul 167/1958) . Astfel, acțiunea in restituirea prestațiilor executate in temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale si personale fiind astfel supusa prevederilor legale referitoare la prescripția extinctiva.
Pârâta apreciază ca netemeinică cererea de chemare în judecată formulată de pârât, întrucât anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza si studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât sa isi poată exprima consimțământul in deplina cunoștința de cauza. Mai mult decât atât, aceasta este practica bancara obișnuita si a fost respectata si de către B. la incheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator.
Raportat la comisionul de rambursare anticipată pârâta arată că susținerile reclamanților sunt neintemeiate întrucât comisionul de rambursare anticipata este reglementat in cuprinsul art. 93 lit. c) din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor potrivit căruia, „in contractele incheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: in situațiile in care exista un drept de rambursare anticipata, comisionul de rambursare anticipata a creditului se determina in strânsa legătura cu pierderile creditorului aferente rambursării anticipate si nu trebuie sa constituie un obstacol disproporționat in exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa anticipat creditul".
Totodată, respectivul comision este prevăzut si in cuprinsul dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora, „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor si, dupa caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", precum si cele ale art. 46 alin. (1) lit. s), „contractul de credit specifica in mod clar si concis următoarele: dreptul de rambursare anticipata, procedura de rambursare anticipata, precum si dupa caz, informații privind dreptului creditorului la compensație si modul in care va fi determinata aceasta compensație".
In situația in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia ca unele dintre clauzele contractual nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu incheia contractele de credit, realizandu-si obiectivele si necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, sa vina mai mult in întâmpinarea nevoilor proprii.
Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaște condițiile contractuale la momentul incheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca reclamantul a avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște costurile si condițiile contractuale, indiferent daca, in concret, au valorificat sau nu aceste condiții.
Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 care menționează ca: "(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților", pârâta arată că la momentul incheierii contractului de credit exista pe piața bancara o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, in funcție de varianta cea mai avantajoasa.
Existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimata prin completarea cererii de credit reclamanții au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii, contractele de credit prevăd care sunt condițiile si consecințele tipului de dobânda si de comisioane si totodată modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.
Relevă pârâta că în data de 30.11.2006 B. a acordat domnului S. S.. in calitate de imprumutat in contractul de credit nr. HL7697, un împrumut in valoare de_.00CHF. pe o perioada de 360 luni.
In momentul acordării creditului, parata B. SA punea la dispoziția clienților o anumita oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază in fiecare an in funcție de evoluția pieței bancare, tarifele practicate de banca fiind influențate de mai mulți factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a tarii. Din portofoliul de soluții de creditare oferite de banca clienților sai la vremea respectiva, reclamantul a ales un produs de creditare cu dobânda variabila acordat in CHF.
Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat ca a citit, înteles si acceptat termenii si toate condițiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului. Pentru o mai mare transparenta in relația cu clienții începând cu 2009 toate Actele adiționale semnate cu aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 sa fie respectate.
Pentru o mai mare transparenta in relația cu clienții începând cu 2009 toate Actele adiționale semnate cu aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 sa fie respectate.
În anul 2010 B. SA a trimis la adresa de corespondenta a clientului o notificare cu privire la . Ordonanței de Urgenta 50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ si informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adițional la contractul de credit in unitatea B. care a acordat creditul.
Modificările impuse de Ordonanța de Urgenta 50/2010 sunt in favoarea clienților impunând transparenta in modalitatea de variație a dobânzii prin raportarea la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului si totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de banca.
Dobânda aferenta contractului clientului a fost transparenta din momentul semnării contractului de credit si astfel OUG 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componentei dobânzii.
Menționam ca Actul Adițional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG 50/2010. Conform dispozițiilor legale din actul normativ menționat, începând cu data de 19.09.2010 nesemnarea Actelor adiționale a fost considerata acceptare tacita si modificările prezentate in Actul Adițional s-au aplicat de drept.
In conformitate cu art. 36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, dupa caz, penalități, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
In privința legii aplicabile prezentului litigiu, astfel cum am arătat, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamanți se face in principal in raport cu dispozițiile art 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, si, daca este cazul, in raport cu prevederile Legii nr. 190/1999 si ale Legii nr. 289/2004.
Referitor la art. 4 alin (1), in mod constant, in cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanții iau in discuție o pretinsa rea-credinta a băncii in ceea ce privește modul in care au fost concepute clauzele contractuale.
In primul rand, contractul a fost incheiat cu respectarea intocmai a cadrului legal in vigoare la data incheierii lui, care nu cunoștea limitările si interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.
In al doilea rand, contractul in discuție este in deplina concordanta cu practicile bancare generalizate in perioada de referința in care au fost încheiat, cand creditul in România a cunoscut o expansiune extraordinara, pe fondul unei creșteri economice bazate in special pe operațiuni speculative pe piața imobiliara si pe o exacerbare a consumului. Ar fi o grava eroare sa se ignore contextul economic in care au fost încheiate contractele si practicile bancare cvasigeneralizate Nu poate fi aplicata astăzi contractelor încheiate in perioada respectiva, . legislativ si economic, noua scara de valori practicata in prezent, in condiții de criza economica si financiara.
Așadar, nu poate fi vorba de rea-credinta din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamanții, nu a făcut altceva decât sa tina seama de prevederile legale si practicile bancare curente.
Astfel, este de reținut faptul ca in tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamanții le învederează prin cererea de chemare in judecata. In acest context, a pretinde ca in perioada respectiva, parata ar fi trebuit sa practice clauze de tipul celor pretinse de reclamanți, in condițiile in care piața serviciilor bancare era caracterizata printr-o acuta concurenta intre instituțiile de credit, ar fi insemnat practic scoaterea B. in afara competiției.
In al treilea rand, o soluție de principiu data de instanța de judecata in sensul ca. in principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav in discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate in perioada de referința, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi inregistrate in sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante in continua creștere, in condițiile unei crize economice prelungite .
Este si considerentul pentru care, prin Legea nr 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 s-a renunțat la dispoziția tranzitorie potrivit căreia prevederile OUG nr 50/2010 ar trebui aplicate si contractelor in curs de derulare, dispoziție care, sub aspect strict juridic, era discutabila sub aspectul neconstitutionalitatii, implicând o aplicare retroactiva a noilor dispoziții legale, dar. sub aspectul oportunității înseamnă o repunere in discuție a practicilor si tehnicilor contractuale de creditare de natura sa destabilizeze sistemul bancar.
Or, daca legiuitorul insusi a abandonat aceasta aplicare imediata a OUG nr. 50/2010, limitand-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirecta a unei acțiuni in instanța, sub pretextul aplicării Legii nr. 193/2000 reclamanții sa obtina, de fapt același rezultat, ba chiar unul si mai avantajos, pe baza unor interpretan personale pe care le avansează, in condițiile in care au refuzat sau tăgăduit actele adiționale care realizau alinierea la prevederile OUG nr. 50/2010.
Ca si concluzie generala, poziția paratei B. pe piața serviciilor bancare in perioada de referința a fost una corecta, care s-a incadrat incomportamentul normal si firesc in contextul economic dat, fiind respectate atat dispozițiile legale, cat si practicile bancare generalizate in sistem.
Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credinta, deoarece clauzele criticate de reclamanți din contractul încheiate cu parata B. nu aveau nimic exorbitant in raport cu clauzele general practicate in sistemul bancar in perioada respectiva
In ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului clauzele care stabilesc obligarea debitorului la plata unor comisioane de administrare a creditului, nu au caracter abuziv.
Astfel, accesând un credit de la o banca, se inițiază o intreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp si de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumuta de la banca o suma de bani si, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinței care este dobânda. In realitate, lucrurile sunt mai complexe.
P. a se ajunge la . banilor si la utilizarea acestora, banca prestează clientului o . servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifica documentația depusa in vederea acordării creditului, verifica indeplinirea condițiilor necesare in acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp si de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profita clientului imprumutat, este firesc ca si costurile sa fie suportate de client.
Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutându-i o suma de bani atunci când acesta are nevoie, ci însuși debitorul.
Cu privire la inadmisibilitatea in raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pârâta apreciază că: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil."
Din acest text de lege rezulta ca nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutata. Or, din acțiunea dedusa judecații, rezulta in mod evident faptul ca, in toate cazurile, reclamanții au atacat chiar clauza referitoare la capitalul împrumutat, intitulata chiar "Obiectul contractului, ceea ce, din perspectiva art. 4 alin. (6) este inadmisibil.
De altfel, aceasta soluție a fost reținuta si de CJUE in cauza C-26/13, care a statuat ca o clauza intra in sfera obiectului principal al contractului, daca aceasta are caracter esențial, revenind instanței de judecata sa analizeze daca pretinsa clauza are, in contractul analizat, caracter esențial. Este, insa, de domeniul evidentei faptul ca insasi clauza care stabilește capitalul imprumutat. face parte indubitabil din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esențial al operațiunii juridice, fiind exclusa de plano orice analiza a vreunui caracter abuziv.
Cu privire la capătul de cerere privind modificarea contractului prin eliminarea sau inlocuirea prevederilor contractuale anulate (si continuarea contractului), în realitate, prin acest capăt de cerere, reclamanții isi exprima acordul de a continua derularea contractului de credit incheiat cu B., in condițiile agreate doar de către consumator
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, „Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua ".
Dupa cum se observa, acordul consumatorului nu este singura condiție pentru continuarea derulării contractului, ci legea mai impune si condiția ca, dupa eliminarea acestor clauze, contractul sa mai poată continua. Or, in condițiile in care reclamanții solicita constatarea nulității a unui număr considerabil de clauze principale si esențiale contractului, presupunând ca s-ar constata caracterul abuziv practic elementele esențiale pentru banca si in considerarea cărora au incheiat contractul de credit sunt anulate (respectiv dobânzile si comisioanele), consideram ca planează un serios dubiu ca, in aceste condiții, contractul mai poate continua.
Prin urmare, daca un contract legal in raport cu prevederile in vigoare la data încheierii lui ajunge sa fie practic anihilat in sensul ca niciunul dintre efectele principale urmărite de împrumutator - ca si profesionist bancar - nu se mai realizează (in special cele referitoare la accesoriile creditului, care au constituit cauza impulsiva si determinanta a încheierii contractului), este cat se poate de discutabila continuarea lui.
Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobânda sau de comisioane, in temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitata constatarea nulității, prin prezenta acțiune prevederilor contractuale agreate de parti, rugam onorata instanța sa respingă acest capăt de cerere ca inadmisibil.
In cererea dedusa judecații, cauza perceperii dobânzilor si comisioanelor este reprezentata de contractul de credit. Acest contract este valabil in integralitatea lui si isi produce efectele ca atare. In temeiul acestora, dobânzile si comisioanele au fost datorate către banca si corect percepute de aceasta, motiv pentru care solicitam respingerea acestui capăt de cerere.
In primul rand, pârâta apreciază că sunt neintemeiate susținerile reclamantului privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit, pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoana cu o capacitate de intelegere medie faptul ca, prin contractarea unui credit mtr-o moneda străina pe o perioada de zeci de ani, exista un risc de fluctuație a valoni monedei respective, fluctuație determinata de contextul macroeconomic ce scapă influentei băncii. In al doilea rand, subliniază ideea ca nu este prejudiciabila clauza care prevede ca rambursarea creditului ar urma sa se realizeze in CHF, chiar si in condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naționala. Ca este asa si ca o astfel de clauza este perfect legala, rezulta, pe de-o parte, din faptul ca niciun act normativ nu interzice acordarea si rambursarea creditelor in CHF, iar pe de alta parte o astfel de clauza contractuală reprezintă o transpunere a legii in domeniul contractual, adică a principiului nominalismului
Apreciază pârâta că solicitările reclamantului privind obligarea băncii la modificarea obiectului contractului, prin menținerea valorii cursului CHF - L. existent la data incheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.
Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000: "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila."
La acest moment, legislația speciala din domeniul protecției consumatorilor prevede doua cai posibile de acțiune fie se urmează calea acțiunilor in încetare, care permite o modificare a contractelor de credit doar sub aspectul eliminării, pentru viitor, al clauzelor constatate ca abuzive, fie se optează pentru calea dreptului comun, de sesizare a instanțelor cu raporturi juridice concrete, individuale, sens in care, in soluțiile pe care le pronunța, instanța este limitata la prevederile si la prerogativele conferite de dreptul comun.
Astfel, reclamantul a optat pentru un produs de creditare ., CHF, fara a fi impiedicat sa opteze pentru contractarea unui credit in lei, euro sau .. O data cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voința al pârtilor, care au agreat integral condițiile stipulate in acest act juridic si a luat naștere legea pârtilor, conform art. 969 cod civil 1864, potrivit căruia convențiile legal incheiate au putere de lege intre parti. Convenția a fost legal incheiata, reclamanții optând in deplina cunoștința de cauza pentru un credit in CHF, creditarea in moneda străina fiind perfect legala si practicata constant in piața bancara.
Ori, prin acțiunea dedusa judecații, reclamantul solicita modificarea unui element esențial al contractului, adică însuși obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către banca, modificare pe care spera ca o vor obține, in contra si cu încălcarea voinței creditoarei bănci.
Modificarea monedei creditului si stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data incheierii contractului de credit, ar înseamnă ca, daca s-ar admite inghetarea francului la valoarea de intrare in contract, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanții.
De altfel, in Codul civil 1864 exista chiar o aplicație a acestei reguli in materia vânzării, care interzice instanței de judecata sa determine ea insasi prețul vânzării sau persoana terțului desemnat de către parti, in virtutea art. 1.304 C.civ., in lipsa acordului dintre parti. (A se vedea in acest sens si F. D., "Tratat de drept civil. Contracte Speciale", voi. I, Ed. Universul Juridic, ed. a IV-a, pag 85)
De altfel și Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția Comerciala, prin Decizia nr 1293/27 martie 2013 a statuat "F. de principiile autonomiei de voința si forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibila, reclamantul neputând solicita si obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. (...) Intervenția instanței in mecanismul contractual si modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis, prețului contractului, înfrânge forța juridica obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamant, instanța nu ar face decât sa afecteze echilibrul contractului in ceea ce are el esențial: prețul (costul total) al contractului. (.) Ignorarea voinței reale a pârtilor si alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsita de rigoare juridica a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerința a instanței de judecata in mecanismul contractual si o încălcare a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuala."
Solicită pârâta să se constate inadmisibilitatea capătului de cerere prin care reclamanții pretind obligarea băncii la modificarea obiectului contractului, prin convertirea creditului in Lei, la valoarea cursului CHF - L. de la data încheierii contractelor de credit, sunt inadmisibile.
Cu privire la capătul de cerere 6 din cerere (privind compensația), pârâta solicită „ să obligați parata la restituirea sumelor încasate necuvenit de la data plații pana la data restituirii efective, la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate si sa dispuneți compensarea judecătoreasca a sumei rezultate astfel cu cea deținută de parata împotriva mea in baza contractului de credit încheiat, tara ca parata sa fie îndreptațită la reținerea comisionului pentru rambursare anticipata."
Arată pârâta că pentru a putea opera compensația, ca mod de stingere a unor obligații reciproce, pana la concurenta celei mai mici dintre sume, compensația nu poate opera decât la momentul la care cele 2 presupuse creanțe ar deveni exigibile. Or, in acest moment singurele creanțe au drept creditor banca .Chiar daca prin absurd s-ar dispune obligarea băncii la plata vreunor sume de bani, arătam pârâta că reclamantul nu precizează despre ce sume ar fi vorba sau cuantumul acestora.
Pârâta și-a întemeiat întâmpinarea potrivit dispozițiilor art. 205-208 NCPC, legea nr. 193/2000, OUG 50/2010, OUG nr .174/2008, Decretul nr. 167/1958 art. 969 Cod civil si orice alte dispoziții legale incidente in cauza.
Acțiunea este scutită de taxă de timbru raportat la prevederile art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru."Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: protecția drepturilor consumatorilor, arunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor; ").
Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția de necompetență invocată, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”. Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesuală activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”, din finalul alineatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel care sesizează instanța. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, care face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care nulitatea unei clauze contractuale a fost anterior constatată în condițiile Legii nr. 193/2000, printr-o hotărâre definitivă, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit, are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De asemenea chiar și în actualul Cod de procedură civilă se reține nuanța de „drept născut la despăgubire” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”).
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu. Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic) de instanța sesizată de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, după caz.
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din toate contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Un alt argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, iminența practicii neunitare este previzibilă în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic, ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, în această ipoteză, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000).
Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 126 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”.
Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
Mai mult, în speță, acțiunea reclamantului are ca principal capăt de cerere constatarea caracterului abuziv al unor clauze din cuprinsul convențiilor încheiate de reclamanți cu pârâta, din acesta derivând o . capete accesorii, cum ar fi obligarea pârâtei la modificarea convențiilor de credit și actelor adiționale, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, restituirea sumelor încasate în temeiul unor astfel de clauze, etc.
Printre clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se constata se regăsesc cele prevăzute la art. 4.1 al. 2, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.10. pct. a), art. 4.10 pct b) și art. 4.10 lit. c si d. din contractul de credit.
Din examinarea clauzelor susmenționate se observă că acestea nu au un caracter evaluabil în bani, referindu-se la condițiile în care poate fi revizuită rata dobânzii, consecințele acestei revizuiri, împrejurările în care banca poate declara scadența anticipată a creditului, obligația împrumutatului de a plăti băncii o . costuri suplimentare care ar putea interveni pe parcursul derulării convenției.
Conform art. 94 pct.1 lit. h) C. pr. Civilă sunt de competența judecătoriei: cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, rezultând din interpretarea per a contrario cătoate celelalte cereri neevaluabile în bani, respectiv având alt obiect decât obligația de a face sau de a nu face, sunt de competența Tribunalului, raportat la dispozițiile art. 95 alin.(1) C.pr. civilă.
De asemenea, potrivit art. 99 alin.(2) C.pr. civilă: În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că, în cauză, sunt aplicabile regulile de competență generală, instituite de Codul de procedură civilă, față de pretențiile concrete deduse judecății și dispozițiile legale evocate, rezultă că, în speța dedusă judecății, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului, ca instanță de drept comun.
Dincolo de toate aceste aspecte, ar fi nefiresc ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civilă, iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor sau Asociațiile pentru protecția consumatorului privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului. Practic, dacă s-ar admite această soluție, s-ar admite implicit și faptul că ceea ce determină instanța competentă este calitatea subiectului activ.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, în consonanță cu dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei de restabilire echilibru contractualformulată de reclamantul S. S., cu domiciliul în B., .. 2,. în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, ..6A,sector 2, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 septembrie 2015.
PREȘEDINTEGREFIER
Redactat H.F./Tehnoredactat O.B.
Ex. 4/ 01.10.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 7879/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7870/2015. Judecătoria... → |
|---|
