Ordin de protecţie. Sentința nr. 4852/2015. Judecătoria BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4852/2015 pronunțată de Judecătoria BRAŞOV la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 9308/197/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 4852
Ședința publică din 07.05.2015
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE- A. G.– judecător
GREFIER – A. H.
Cu participarea Reprezentantului Ministerului Public, PROCUROR R. Ș., din cadrul Parchetului de pe L. Judecătoria B.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea in cauza civila de fata, rămasă în pronunțare in ședința publică din data de 06.05.2015, conform celor consemnate in încheierea de ședință din acea zi, care face parte integranta din prezenta sentință, iar instanța din lipsa de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru data de 07.05.2015.
Instanța deliberând a pronunțat sentința de mai jos.
INSTANȚA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ din 24 aprilie 2015 reclamantul N. V.-S., prin avocat M. B., în contradictoriu cu pârâta N. C. a solicitat emiterea unui ordin de protecție prin care să se stabilească locuința minorei N. S.-I., născută la 18 aprilie 2005, la domiciliul său din Franța și să se suplinească acordul pârâtei la părăsirea teritoriului României de către minoră însoțită de reclamant.
În motivare reclamantul a arătat, în esență, că este căsătorit cu reclamanta iar din această căsătorie a rezultat două fiice dintre care una este majoră, că din anul 2010 lucrează în Franța, că în anul 2012 pârâta a fost de acord să se stabilească în Franța împreună cu minora, care s-a adaptat rapid și are rezultate școlare foarte bune, că în luna decembrie 2014 pârâta a revenit în România și a refuzat să se întoarcă în Franța din cauză că a intrat într-o relație extraconjugală, că în data de 11 aprilie 2015 reclamantul a revenit în România împreună cu minora cu intenția de a petrece aici doar câteva zile, iar în cursul unei excursii, pârâta a coborât cu minora din mașina cu care se deplasau și a dispărut, că până în data de 16 aprilie 2015, când a fost nevoit să se întoarcă la serviciu în Franța, nu a reușit să o contacteze pe minoră decât telefonic, ocazie cu care a auzit-o plângându-se că pârâta a lovit-o, iar pârâta i-a comunicat prin avocat faptul că și-a revocat acordul pe care și-l dăduse pentru ca minora să locuiască în Franța și să se deplaseze în România împreună cu reclamantul, că este în măsură să se ocupe de creșterea și educarea minorei, așa cum a făcut-o și în trecut, și că este în interesul minorei să revină în Franța pentru a urma cursurile școlii.
În drept a invocat art. 23 din Legea nr. 217/2003.
În dovedirea cererii reclamantul a depus la dosar, în copie, acte.
Cererea e scutită de taxă judiciară de timbru în temeiul art. 26 alin. 2 din Legea nr. 217/2003.
Pârâta N. C., prin avocat B. Bezdideanu C., a formulat întâmpinare (fila 55) prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare pârâta a arătat că în anul 2012 s-a stabilit împreună cu minora în Franța, unde reclamantul lucra din anul 2009, că reclamantul se comportă agresiv atât cu pârâta cât și cu minora, iar în aceste condiții a convenit cu reclamantul să se despartă iar minora să rămână în Franța doar până la terminarea anului școlar, că în data de 12 aprilie 2015, când a revenit în România împreună cu minora, a agresat-o de față cu familia și cu minora, iar în aceste condiții a hotărât să părăsească domiciliul conjugal pentru a o proteja pe minoră, că, întrucât reclamantul a amenințat-o că o va lua pe minoră în Franța și nu îi va mai îngădui să o vadă, a decis să își revoce acordul notarial prin care i-a permis anterior să se deplaseze cu minora în Franța, că în prezent locuiește împreună cu minora într-o locuință pe care a închiriat-o cu ajutorul familiei, minora este înscrisă la școala aflată în apropierea acestei locuințe iar pârâta s-a angajat din luna aprilie cu jumătate de normă pentru a se putea ocupa de minoră, și că cererea de emitere a ordinului de protecție este neîntemeiată întrucât starea de pericol trebuie să constea într-un act de violență, iar violent este reclamantul, iar nu pârâta.
La termenul de judecată din 30 aprilie 2015 minora a fost audiată și a declarat că dorește să rămână în România împreună cu pârâta (fila 100).
La termenul de judecată din 6 mai 2015 instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității prezentei cereri în raport cu dispozițiile art. 32 din Legea nr. 217/2003, și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Reclamantul s-a căsătorit cu pârâta la 16 iulie 1994 (fila 13), iar din această căsătorie a rezultat minora N. S.-I., născută la 18 aprilie 2005 (fila 14).
Din actele de la dosar rezultă că reclamantul își are reședința și locul de muncă în Franța (filele 16-18, 23-34, 39-41, 43-44 și 78-79), că minora a urmat cursurile unei școli din Franța (filele 19-22 și 75-77) și că prin declarația autentificată sub nr. 3393 din 30 decembrie 2014 de SPN B. R.-C., B. I.-S. și B. S.-C. (fila 46) pârâta a arătat că este de acord ca minora să locuiască în perioada 2 ianuarie-10 iulie 2015 în Franța împreună cu reclamantul, și să se deplaseze în acest scop peste graniță însoțită de reclamant.
Prin cererea introductivă de instanță reclamantul a arătat că în cursul lunii aprilie 2015, când a revenit cu minora în România, pârâta a reținut-o pe minoră în România și l-a împiedicat să intre în legătură cu aceasta, iar prin întâmpinare pârâta a arătat că a procedat în acest fel din cauză că reclamantul a agresat-o și a amenințat-o că o va duce pe minoră în Franța și nu îi va mai permite să o vadă, și pentru acest motiv, prin declarația autentificată sub nr. 1003 din 15 aprilie 2015 de SPN B. R.-C., B. I.-S. și B. S.-C. (fila 47) și-a revocat acordul dat prin declarația anterioară.
Potrivit actelor de la dosar, în prezent pârâta ocupă în B. o locuință închiriată (fila 67), are loc de muncă (fila 63) iar minora este înscrisă la școală (fila 62).
Analizând excepția invocată din oficiu instanța constată că este întemeiată, față de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 217/2003, potrivit cărora „Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții: a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei; c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate; e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora”, ale art. 31 din Legea nr. 217/2003, potrivit cărora „(1) Ordinul de protecție se comunică de îndată structurilor Poliției Române în a căror rază teritorială se află locuința victimei și a agresorului. (2) Ordinul de protecție prin care se dispune oricare dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) se pune în executare de îndată, de către sau, după caz, sub supravegherea poliției. (3) Pentru punerea în executare a ordinului de protecție, polițistul poate intra în locuința familiei și în orice anexă a acesteia, cu consimțământul persoanei protejate sau, în lipsă, al altui membru al familiei. (4) Organele de poliție au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare”, și ale art. 24 din același act normativ, potrivit cărora „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului”.
Astfel, măsurile ce pot fi adoptate în procedura ordinului de protecție au ca scop înlăturarea unei stări de pericol generate de un act de violență din partea unui membru de familie, pe de-o parte prin interdicția impusă agresorului de a lua contact cu membrii familiei sale iar pe de altă parte prin supravegherea respectării acestei interdicții de către organele de poliție, și sunt esențialmente temporare, de vreme ce nu pot fi dispuse decât pentru maximum 6 luni.
În aceste condiții este evident că solicitarea reclamantului, de stabilire a reședinței minorei la domiciliul său, deși se regăsește între măsurile ce pot fi adoptate în cadrul acestei proceduri, iese în mod vădit din sfera sa de aplicare, în condițiile în care domiciliul reclamantului se află în Franța, măsura solicitată de acesta nu are nicio limitare în timp și, mai important, nu este justificată de un act de violență comis de pârâtă asupra reclamantului sau asupra minorei, ci exclusiv de împrejurarea, afirmată de reclamant, că pârâta a reținut-o pe minoră în România împotriva voinței sale, prin urmare ilicit.
Astfel, solicitarea reclamantului deturnează în mod vădit procedura ordinului de protecție de la obiectivul său de a asigura protecția fizică și psihică a victimei agresiunii din partea unui membru al familiei, la interesul reclamantului de a obține restabilirea situației anterioare reținerii ilicite a minorei, restabilire care poate în schimb obținută în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, respectiv prin procedura rapidă reglementată de Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
În fine, instanța reține că inadmisibilitatea cererii reclamantului se susține și pe prevederile art. 16 din Legea nr. 100/1992, potrivit cărora „După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut.”
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității cererii de emitere a ordinului de protecție formulată de reclamantul N. V.-S., cu domiciliul în Franța,_ Bruz, 69 Av. de l"Europe, . domiciliul ales la Cabinetul de avocat M. B. în B., ., ., ., în contradictoriu cu pârâta N. C., domiciliată în B., ., ., și cu domiciliul ales la Cabinetul de avocat B. Bezdideanu C. în B., . 12, ., și în consecință
Respinge cererea ca inadmisibilă.
Cu drept de apel, ce se va introduce la Judecătoria B., în 3 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică azi, 7 mai 2015.
Președinte, Grefier,
A. G. A. H.
Red. G.A./07.05.2015
Dact. A.H./07.05.2015
Ex. 6
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr.... | Pensie întreţinere. Sentința nr. 3931/2015. Judecătoria BRAŞOV → |
|---|
