Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 432/2015. Judecătoria BUFTEA

Cauza se judecă în Camera de Consiliu fără citare părți.

Procedura este legal îndeplinită.

Se prezintă în fața instanței consilierul juridic al pârâtei, care depune împuternicire și căruia, pentru respectarea contradictorialității, nu i se acordă cuvântul.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: pârâta a depus înscrisuri la dosarul cauzei.

Instanța încuviințează proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei pentru părți și unește cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Față de actele și lucrările dosarului instanța reține cauza în pronunțare.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față constată:

Prin cererea de înregistrată pe rolul instanței la data de 24.07.2014 sub nr._, reclamanta . contradictoriu cu pârâta . a solicitat, pe calea procedurii speciale a cererii de valoare redusă, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.172,86 lei, precum și la plata dobânzilor conform circularei BNR, după 30 de zile de la data primirii de către debitor a facturilor și până la data achitării integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru de 200 lei.

În motivare a arătat că între părți s-au desfășurat relații comerciale în urma cărora reclamanta a emis facturile fiscale anexate acțiunii. Potrivit mențiunilor cu privire la termenul de plată, achitarea trebuia efectuată în termen de 35 de zile. A susținut că facturile au fost acceptate la plată de către debitoare, contravaloarea acestora rămânând neachitată. A arătat că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1025-1032 C., art. 1270,1516 și 1535 C civ.

Acțiunea a fost legal timbrată, potrivit art. 6 alin. 1 din O.U.G. 80/2013, dovada achitării taxe judiciare de timbru în cuantum de 200 lei fiind depusă la dosarul cauzei la fila 2.

În dovedirea pretențiilor sale, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, atașând cererii un set de înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul (f. 8-23).

La data de 14.10.2014, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare și înscrisuri (filele 32-42) prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. A arătat că între părți s-au desfășurat relații comerciale în urma cărora reclamanta a emis facturi fiscale, care trebuia să le achite în termen de 35 de zile. Pârâta a enumerat facturile care au fost achitate cu ordine de plată. Cu privire la factura nr._/21.02.2012, în valoare de 665,15 lei, achitată prin OP 6500 a fost refuzată de la plată, fiind achitată parțial, respectiv suma de 647,99 lei iar Factura_ din 29.02.2012, în valoare de 638,48 lei, achitată prin OP 4250, a fost refuzată de la plată, fiind achitată parțial, respectiv suma de 601,42 lei. Deoarece au existat mai multe facturi, a susținut pârâta, care au fost refuzate de la plată, deși a cerut reclamantei să emită corecții pentru fiecare factură, aceasta a emis o singură factură de corecție în valoare de 979,20 lei, factură care include diferența facturilor_ și_. Astfel, a arătat, că facturile au fost achitate, banii ajungând în contul reclamantei, solicitând respingerea capătului de cerere privind dobânda legală. Totodată a cerut instanței obligarea reclamantei la plata sumei de 264 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 30.10.2014 reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea pârâtei, cu înscrisuri, (filele 48-84) solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta întrucât nu reflectă realitatea. A susținut că potrivit fișei contului de client, toate facturile emise de către societatea reclamantă au fost înregistrate, fiind evidențiate legal în contabilitatea societății, plățile pârâtei fiind operate integral în ordinea scadențelor, inclusiv corecțiile menționare de către aceasta. De asemenea a cerut respingerea susținerilor privind cheltuielile de judecată.

La data de 17.01.2015, pârâta a depus înscrisuri la dosarul cauzei (filele 91-113), respectiv note scrise, în care a susținut că nu are de achitat niciun debit față de reclamantă, arătând că în contabilitate pârâtei nu sunt înregistrate anumite facturi, oferind drept exemplu factura nr._/16.03.2006 în valoare de 2692,30 lei. În continuare a arătat că dacă această sumă este scăzută din suma solicitată de reclamantă, rezultă o diferență de 480,56 lei, care poate proveni din anul 2005 sau înainte de acest an, dar cu certitudine această sumă provine din facturi care nu au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei din culpa acesteia. A mai susținut că nici plățile efectuate cu ordinele de plată 4250 din 13.06.2012 și 6500 din 26.09.2012 nu sunt înregistrate corect în evidența reclamantei. În concluzie, a susținut că pentru perioada 21.12._12 nu figurează cu debite față de reclamantă, orice posibilă datorie fiind mai veche de 4 ani, motiv pentru care a invocat prescripția dreptului la acțiune.

La termenul din data de 02.02.2015, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri pentru reclamantă și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de 17.03.2010 reclamanta și pârâta au încheiat contractul de furnizare nr. 853 (f.72-76) având ca obiect livrarea continuă către pârâtă, pe baza comenzii acesteia, a produselor comercializate/produse de reclamantă, contractul fiind valabil până la data de 31.12.2010 și prelungit prin actul adițional nr. 1 (f.77) până la data de 31.12.2011.

Ulterior, reclamanta și pârâta au continuat să desfășoare relații comerciale în urma cărora reclamanta a emis o . facturi fiscale.

Se reține că potrivit art. 46 din C.. probează prin orice mijloc de probă, inclusiv prin facturi acceptate ori prin registrele părților. În lipsa unui contract, se reține că între părți s-a statornicit o practică în sensul că reclamanta, în calitate de furnizor, distribuia pârâtei, în calitate de cumpărător, produse pentru care a emis facturi fiscale cuprinzând contravaloarea produselor vândute pârâtei și termenul de scadență al acestora – 35 de zile:

• Factura nr._/21.02.2012 în valoare de 359,77 lei, scadentă la data de 27.03.2012;
• Factura nr._/22.02.2012 în valoare de 88,95 lei, scadentă la data de 28.03.2012
• Factura nr._/24.02.2012 în valoare de 273,99 lei, scadentă la data de 30.03.2012
• Factura nr._/21.02.2012 în valoare de 665,15 lei, scadentă la data de 27.03.2012
• Factura nr._/29.02.2012 în valoare de 638,48 lei, scadentă la data de 04.04.2012
• Factura nr._/07.03.2012 în valoare de 31,85 lei, scadentă la data de 11.04.2012
• Factura nr._/28.02.2012 în valoare de 651,32 lei, scadentă la data de 03.04.2012
• Factura nr._/28.02.2012 în valoare de 290,87 lei, scadentă la data de 03.04.2012
• Factura nr._/29.02.2012 în valoare de 302,81 lei, scadentă la data de 04.04.2012.

Din registrele părților depuse la dosar (fișe de cont client – filele 50-71, 98-111) rezultă că aceste facturi fiscale au fost înregistrate în contabilitatea societăților. Instanța constată că prin înscrisurile depuse la dosar și prin recunoașterea debitului de către pârâtă s-au dovedit pretențiile reclamantei ce izvorăsc din facturile fiscale emise și depuse la dosar.

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, instanța reține că termenul de prescripție general de 3 ani calculat potrivit dispozițiilor Noului Cod Civil, în vigoare la data emiterii facturilor de mai sus, nu s-a împlinit până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată: 18.07.2014. Susținerile pârâtei în sensul că pentru orice datorie mai veche de 4 ani s-a prescris dreptul la acțiune al reclamantei nu au relevanță raportat la obiectului prezentei cauze. Pentru aceste motive instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Din corespondența părților (f.38-39) se reține că pârâta a refuzat la plată facturile nr._/21.02.2012 și nr._/29.02.2012, reclamanta emițând facturile de corecție: nr._/21.09.2012 în valoare de -979,20 lei (f. 37), prin care s-a efectuat o corecție în privința facturii nr._/21.02.2012 de -17,16 lei; și nr._/05.03.2012 în valoare de -73,28 lei, prin care s-a efectuat o corecție în privința facturii nr._/29.02.2012 de -73,28 lei. Aceste facturi sunt emise de reclamantă, fiind însușite de aceasta.

Instanța reține că pârâta a emis două ordine de plată (f. 35), beneficiar fiind reclamanta: O.P. nr. 6500/26.09.2012 în valoare de 9.713,75 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 18.04._12, potrivit mențiunilor înscrise pe ordin; și O.P. nr. 4250/13.06.2012 în valoare de 7.837,96 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 31.01._12, potrivit mențiunilor înscrise pe ordin. Prin intermediul corespondenței electronice, pârâta i-a comunicat reclamantei numărul fiecărei facturi fiscale achitate cu ordinele de plată de mai sus (f. 33-34), aspect necontestat de reclamantă.

Din apărările părților și din registrele părților (fișa de client) rezultă că reclamanta și pârâta au făcut imputația plății în mod diferit.

Potrivit art. 113 din Legea nr. 71/2011, imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.506-1.509 C.civ. dacă plata se face după data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor. Având în vedere faptul că cele două plăți făcute de pârâtă prin ordinele de plată nr. 6500 și nr. 4250 au avut loc în anul 2012, după data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.506-1.509 C.civ.

Potrivit art. 1.507 C.civ, Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului.(2) Debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferință față de o datorie scadentă, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.(3) În cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

Se reține că la momentul plății, pârâta a indicat prin mențiunile consemnate pe ordinele de plată facturile fiscale pe care urmărește să le achite, făcând imputația plății potrivit art. 1.507 alin. 3 C.civ. În lipsa unei indicații din partea pârâtei, reclamanta avea dreptul că facă imputația plății, potrivit art. 1.508 C.civ.

Astfel, reclamanta deși a înregistrat în contabilitate plățile pârâtei, aceasta a făcut imputația plăților asupra altor facturi fiscale decât cele consemnate pe ordinele de plată și comunicate reclamantei (f. 33-34).

Astfel, cu O.P. nr. 6500, la data de 26.09.2012, pârâta a achitat factura nr._/21.02.2012, iar cu O.P. nr. 4250, la data de 13.06.2012, pârâta a achitat facturile nr._/21.02.2012, nr._/22.02.2012, nr._/24.02.2012, nr._/29.02.2012, nr._/07.03.2012, nr._/28.02.2012, nr._/28.02.2012, nr._/29.02.2012.

Se reține că pârâta nu a încălcat dispozițiile art. 1.507 alin. 2 C.civ. întrucât la data plății facturile achitate erau scadente.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 3.172,86 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța reține că potrivit art. 1.535 alin. 1 C.civ., pentru neplata la scadență a sumei de bani datorate de debitoare, creditoarea are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul prevăzut de lege, fără să dovedească vreun prejudiciu.

Deși pârâta a făcut dovada achitării facturilor fiscale depuse la dosar, instanța constată că aceasta nu le-a achitat la scadență, ci ulterior, motiv pentru care va admite parțial cel de-al doilea capăt de cerere și va obliga pârâta la plata dobânzii legale aferentă fiecărei facturi fiscale începând cu data scadenței și până la data plății, astfel:

• Factura nr._/21.02.2012 în valoare de 359,77 lei, scadentă la data de 27.03.2012 și achitată la data de 13.06.2012.
• Factura nr._/22.02.2012 în valoare de 88,95 lei, scadentă la data de 28.03.2012 și achitată la data de 13.06.2012.

• Factura nr._/24.02.2012 în valoare de 273,99 lei, scadentă la data de 30.03.2012 și achitată la data de13.06.2012.
• Factura nr._/21.02.2012 în valoare de 647,99 lei (corectată prin factura nr._/21.09.2012), scadentă la data de 27.03.2012 și achitată la data de 26.09.2012.
• Factura nr._/29.02.2012 în valoare de 601,42 lei (corectată prin factura nr._/05.03.2012), scadentă la data de 04.04.2012 și achitată la data de 13.06.2012.
• Factura nr._/07.03.2012 în valoare de 31,85 lei, scadentă la data de 11.04.2012 și achitată la data de13.06.2012.
• Factura nr._/28.02.2012 în valoare de 651,32 lei, scadentă la data de 03.04.2012 și achitată la data de13.06.2012.
• Factura nr._/28.02.2012 în valoare de 290,87 lei, scadentă la data de 03.04.2012 și achitată la data de13.06.2012.
• Factura nr._/29.02.2012 în valoare de 302,81 lei, scadentă la data de 04.04.2012 și achitată la data de13.06.2012.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, se reține că potrivit art. 453 alin. 3 C.pr.civ., dacă cererea a fost admisă numai în parte, se va stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar dacă este cazul, se va putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

În primul rând instanța va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată rezultând din adeverința nr. 3736/13.10.2014, întrucât contravaloarea plății pentru o zi de muncă a angajatului societății, care potrivit susținerilor pârâtei nu și-a putut îndeplini îndatoririle normale de serviciu, trebuie suportată numai de pârâtă, ca angajator, mai ales în condițiile în care în fișa postului angajatului este prevăzută obligația de a verifica arhiva, de a pregăti actele și de a redacta întâmpinarea. Pe de altă parte, această sumă nu este una certă, neexistând la dosar alte înscrisuri cu ajutorul cărora se poate determina contravaloarea plății pentru o zi de muncă a angajatului societății.

În vederea stabilirii cheltuielilor de judecată, instanța înjumătățește cheltuielile părților pentru fiecare capăt de cerere astfel: reclamanta a solicitat contravaloarea taxei judiciare de timbru de 200 lei (f. 2), câte 100 lei pentru fiecare capăt de cerere, iar pârâta a solicitat contravaloarea cheltuielilor de expediție prin curier rapid – 12,4 lei (10 lei + TVA) (f. 41), câte 6,2 lei pentru fiecare capăt de cerere. Întrucât s-a respins primul capăt de cerere, iar cel de-al doilea a fost admis parțial, se reține că reclamanta este îndreptățită la contravaloarea sumei de 50 lei, iar pârâta la plata sumei de 3,1 lei, proporțional cu partea pentru care fiecare parte a căzut în pretenții. Instanța va compensa aceste cheltuieli, și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 46,9 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată după compensare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, formulată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea formulată de reclamanta .> - Reșița, ., J. C. S. în contradictoriu cu pârâta . - B., .. 298, J. Ilfov.