Obligaţie de a face. Sentința nr. 5795/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5795/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 26-03-2013 în dosarul nr. 24505/211/2011
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5795/2013
Ședința publică din data de 26 martie 2013
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: ȘOIMIȚA-B. T.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamantul B. K. în contradictoriu cu pârâții C. S. E. și C. C. F., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 19.03.2013, fiind consemnate încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 26.03.2013.
În temeiul art. 150 C.pr.civ. instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 13.09.2011 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus de reclamantul B. K. în contradictoriu cu pârâții C. S. E. și C. C. F. a solicitat instanței obligarea pârâților la restituirea în natură sau la plata contravalorii în echivalentul de 6.000 lei a autoturismului marca Daewoo Espero cu nr. de identificare HLAJF1981VB194805. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că în esență că, autoturismul revendicat este proprietatea acestuia și nu a vândut nimănui acest vehicul, care a ajuns în posesia pârâților, după cum a constatat reclamantul la momentul la care aceștia i-au cerut să semneze contractul de vânzare-cumpărare pe care i l-au trimis prin poștă.
Reclamantul a mai precizat că a formulat plângere penală și că pârâții nu pot pretinde un drept de proprietate pentru că nu pot proba o transmitere a bunului sau o succesiune de transmisiuni în condițiile codului civil.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480 C.civ., art. 112, 225 C.pr.civ, art. 30 C.fam.
În dovedirea cererii s-au depus copii după următoarele înscrisuri: ordonanță penală (f. 4), contract de vânzare-cumpărare (f. 5).
Cererea a fost legal timbrată cu 471 lei (f. 6, 34) taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar.
Pârâții au depus întâmpinare la data de 02.05.2012 prin care au invocat excepția nelegalei timbrări, lipsei calității procesuale active, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că, în data de 07 mai 2010 pârâtul a cumpărat autoturismul marca Daewoo Espero de la numitul Sneider I. C. pentru suma de 500 lei, ocazie cu care acesta din urmă i-a predat pârâtului cartea de identitate a autovehiculului, certificatul de înmatriculare, cheile autoturismului, polița de asigurare, factura fiscală de achiziție, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B. K. și V. M. C., contractul de vânzare-cumpărare dintre V. M. C. și Sneider I. C. și contractul de vânzare-cumpărare dintre Sneider I. C. și V. M. C..
Pârâții au precizat că dorind să transcrie mașina pe numele pârâtei l-au căutat pe reclamant acasă, însă au aflat că acesta era în Ungaria, iar mama reclamantului le-a dat numărul de telefon al acestuia. Conform pârâților, aceștia l-au contact pe reclamant, care s-a arătat amabil și dispus la transcrierea mașinii, dar prin septembrie 2010, reclamantul l-a înștiințat telefonic pe pârât că mai poate veni în România, motiv pentru care, pârâta i-a trimis prin poștă în Ungaria, contractul de vânzare-cumpărare și 10 euro pentru cheltuieli, dar de atunci nu au mai auzit nimic de la reclamant, până când au primit o citație de la Secția 4 Poliție.
Pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active prin prisma lipsei calității reclamantului de proprietar al autoturismului, iar pe fond au argumentat calitatea lor de terți de bună-credință și calitatea de detentor precar al numitului F. K..
În drept s-au invocat dispozițiile art. 115 – 118 C.pr.civ.
În probațiune au anexat copii după următoarele înscrisuri: contract de vânzare-cumpărare (f. 22-25), factură fiscală (f. 26), carte de identitate a autovehiculului, certificat de înmatriculare, poliția de asigurare (f. 28-29), corespondență (f. 30-31).
În ședința publică din data de 16.10.2012 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâților (f. 91, 93), declarația martorului F. K. (f. 116). Totodată a fost acvirat dosarul penal nr. 1504/P/2010 (f. 42-78).
Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 30.03.2009 reclamantul a achiziționat autoturismul marca Daewoo Espero cu nr. de identificare KLAJF1981VB194805 (f. 27, 28) de la Regia Națională a Pădurilor Romsilva R.A. – Direcția Silvică S.-G. la prețul de 3.800,9 lei, conform facturii fiscale nr._ și declarației martorului F. K. (f. 26, 116).
Din contractul de vânzare-cumpărare din data de 01.11.2009 încheiat la Bacău, reiese că reclamantul a vândut autoturismul numitului V. M. C. la prețul de 1.500 euro, care apoi la vândut la data de 23.01.2010, la Suceava, numitului Sneider I. C. pentru aceeași sumă, acesta din urmă înstrăinând autoturismul pârâtului la data de 07.05.2010, la Cluj-N., pentru suma de 500 lei (f. 22-25).
Reclamantul a negat vânzarea autoturismului către numitul V. M. C., contestând semnătura de pe contractul din data de 01.11.2009 de la fila 22 din dosar, și în consecință a modului de dobândire de către pârâți a mașinii. Acesta a depus la data de 19.10.2010 la P. de pe lângă Judecătoria Târgu S. plângere penală împotriva martorului F. K., susținând că i-a încredințat acestuia autoturismul, respectiv că i l-a lăsat să-l vândă, întrucât reclamantul trebuia să meargă în Ungaria, și că acesta l-a vândut fără să-l întrebe dacă este de acord cu vânzare ori cu prețul (f. 51, 55).
Plângerea penală a reclamantului și declarația dată de acesta în fața organelor de cercetare penală la data de 19.12.2010 confirmă cele susținute de pârâți, în sensul că aceștia l-au contact în septembrie 2010 pentru a încheia cu acesta un contract de vânzare-cumpărare și a putea efectua formalitățile de transcriere a autovehiculului pe numele pârâtei (f. 51, 55).
Din declarația martorului F. K. (f. 69, 116) rezultă că reclamantul a vândut autoturismul, la circa două-trei luni după achiziționare, la un târg de mașini din loc. Târlungeni, jud. B., la prețul de 1.200 euro, unei persoane pe care martorul nu și-o mai amintește și căreia reclamantul i-a înmânat cheile mașinii și toate documentele de identificare, inclusiv factura fiscală nr._/30.03.2009. Acesta fiind expres întrebat a arătat că nu îl cunoaște pe pârât, aflat în sala de judecată la data audierii martorului și că nu recunoaște contractul de vânzare-cumpărare din data de 01.11.2009 de la fila 22 din dosar, nefiind actul care l-a tradus reclamantului.
Potrivit declarației numitului V. M. C., date în dosarul penal nr. 1504/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu S., acesta a cumpărat autovehiculul în perioada octombrie – noiembrie 2009 din târgul de mașini din loc. Bacău, însă nu de la martorul F. K., mașină pe care ulterior a vândut-o unei persoane din jud. Suceava, aspect ce vine să confirme vânzare din data de 23.01.2010 către numitul Sneider I. C. (f. 75).
În drept, instanța reține că, în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864, raportat la art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Prin prisma stării de fapt și a art. 1909 alin. 1 C.civ., în virtutea căruia „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp”, instanța apreciază incidentă prezumția legală absolută și irefragabilă de proprietate, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare mobiliară.
Prin norma legală de mai sus, legiuitorul a urmărit să confere posesiei în materie mobiliară o forță probatorie specială, în sensul că, în măsura în care sunt întrunite cumulativ anumite condiții, simplu fapt al posesiei constituie un adevărat titlu de proprietate, care nu poate fi contracarat. Aceste condiții se referă la natura bunurilor, respectiv bunuri mobile corporale, privite individual, proprietate privată, cum este și autovehiculul din speță, bun susceptibil de o posesie efectivă. Apoi, condiția ca posesorul de bună-credință să-l fi dobândit de la detentorul precar printr-un act juridic cu titlu oneros, ceea ce presupune ca, proprietarul bunului mobil să-l fi încredințat de bunăvoie unei persoane, care capătă calitatea de detentor precar, iar detentorul, încălcându-și obligația de restituire a bunului, îl înstrăinează unui terț dobânditor, care are convingerea că a tratat cu adevăratul proprietar. Totodată, condițiile privesc și existența unei posesii reale, utile și de bună-credință, cu mențiunea că, buna-credință trebuie să existe în momentul intrării efective în posesia bunului, fără ca, faptul aflării ulterior că s-a tratat cu un neproprietar să facă inaplicabil art. 1909 alin. 1 C.civ., și că buna-credință se prezumă, motiv pentru care, terțul dobânditor este scutit de sarcina probei și a justului titlu.
De la bun început instanța arată că, reclamantul nu a făcut dovada relei-credințe a pârâților, și că dincolo de anumite necorelări, oricare din variantele stării de fapt, indică o desesizare voluntară a reclamantului de bunul mobil. Astfel, dacă am lua în considerare declarația martorului F. K., concluzia ar fi că reclamantul și-a înstrăinat în mod voluntar autoturismul la târgul de mașini, la un preț de aproximativ 1.200 euro, unei persoane, alta decât pârâtul, căreia i-a predat tot în mod voluntar cheile mașinii și toate actele necesare înmatriculării, inclusiv fișa de înmatriculare, ceea ce probează posesia de buna-credință a pârâților.
Mai mult, chiar dacă instanța ar da eficiență variantei reclamantului, se poate observa că, în speță se verifică condiția desesizării voluntare prin încredințarea bunului unui detentor precar care mai apoi ar fi înstrăinat bunul, cu încălcarea obligațiilor sale. Potrivit propriei sale declarații, reclamantul, având încredere în martorul F. K. i-a încredințat acestuia autoturismul său, scopul încredințării fiind acela al vânzării mașinii.
În consecință, reclamantul a predat de bunăvoie autoturismul, fie cu intenția ca detentorul precar să-l păstreze și apoi să-l restituie, fie cu intenția ca detentorul precar să acționeze în calitate de mandatar, aspect neclar însuși reclamantului, dar indiferent care ar fi fost scopul, nu înlătură existența bunei-credințe a pârâților, în calitate de terți dobânditori, la momentul intrării efective în posesie.
Instanța reiterează faptul că, reclamantului îi revenea sarcina probei, respectiv dovedirea relei-credințe a pârâților, cum ar fi, complicitatea acestora la deposedarea de bun, ori acesta nu a adus nici un fel de probe în acest sens, dimpotrivă, faptul că pârâții l-au contact pe acesta în vederea îndeplinirii formalităților de transcriere a autovehiculului vine să demonstreze buna lor credință la momentul intrării în posesie. Astfel, falsificarea sau nu a semnăturii reclamantului pe contractul de vânzare-cumpărare din data de 01.11.2009 de la fila 22 din dosar nu este de natură a înlătura aplicarea prezumției de bună-credință, mai exact convingerea că aceștia au tratat cu adevăratul proprietar, raportat la înstrăinările succesive și prezentarea tuturor actelor de înstrăinare și predarea documentelor de identificare a autovehiculului. De aceea, falsă sau nu semnătură, acest fapt nu influențează aparența de legalitate a înstrăinărilor succesive.
Având în vedere cele expuse, reținând buna-credință, la data dobândirii bunului mobil, a pârâților, în posesia cărora se află bunul mobil revendicat, instanța, în temeiul art. 1909 alin. 1 C.civ., va respinge ca nefondată acțiunea reclamantului.
Instanța reamintește că, această normă este justificată de considerente de echitate și de necesitatea asigurării securității circuitului civil în privința bunurilor mobile. Terțul, a dobândit bunul fiind de bună-credință și întemeindu-se pe aparența de proprietate pe care însuși proprietarul a creat-o atunci când a încredințat bunul mobil unei anumite persoane, iar lipsa de diligență în alegerea persoanei căreia proprietarul i-a încredințat bunul mobil trebuie suportată de proprietar și nu de terțul de bun-credință.
Potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Având în vedere, acest temei juridic, precum și împrejurarea că, pârâții pentru a-și pregăti apărarea și a combate susținerile reclamantului au achitat onorariul avocațial în valoare de 200 lei (f. 118), instanța va obliga reclamantul să plătească pârâților suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B. K. cu domiciliul în ., jud. C. în contradictoriu cu pârâții C. S. E. și C. C. F. ambii cu domiciliul în Cluj-N., ., ..
Obligă reclamantul să plătească pârâților suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 martie 2013.
JUDECĂTOR,GREFIER,
ȘOIMIȚA-B. TRIFANCARMEN O.
Red.Dact/S.B.T./4 ex/17.04.2013
| ← Somaţie de plată. Sentința nr. 8/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Succesiune. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA → |
|---|
