Plângere contravenţională. Sentința nr. 3931/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3931/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 10-04-2014 în dosarul nr. 19811/211/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
O.D.C.P. 3185
SENTINȚA CIVILĂ NR.3931/2014
Ședința publică de la 10.04.2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. M.
Grefier E. M.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe petentul C. G.-M. și pe intimatul I.P.J. C.-POLITIA MUNICIPIULUI C.-N., SECTIA 7 POLITIE, având ca obiect plângere contravențională împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/30.07.2013.
Mersul dezbaterilor a avut loc în ședința publică din data de 27.03.2014, fiind consemnate în încheierea ședinței publice de la acea dată, când instanța, la solicitarea reprezentantei petentului, a amânat pronunțarea în cauză pentru a se depune concluzii scrise la dosar, pentru data de 03.04.2014, ulterior, pentru astăzi, data de 10.04.2014.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține că:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei C.-N. la data de 20 august 2013 sub nr. de mai sus, petentul C. G. M. în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLITIE JUDETEAN C., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea procesului-verbal . nr._, respectiv a amenzii aplicate in cuantum de 800 lei (RON), dispusă pentru fapta prev. de art. 3/1 din Legea 61/1991 si sanct. de art. 4/1/b din legea nr. 61/1991, ca fiind nelegal și netemeinic; cu cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește legalitatea procesului-verbal atacat consideră că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel:
Prin întocmirea prezentului proces-verbal apreciază ca agentul de politie nu numai ca si-a exercitat in mod abuziv funcția, constatând in sarcina sa o fapta de care nu se face vinovat, dar nici nu a respectat prevederile legale si nici nu i-a asigurat dreptul de a se apară si a-și exprima punctul de vedere.
In acest sens, vrea sa arate ca echipajul de politie s-a deplasat la adresa din C.-N., ..41, la solicitarea sa si a soției sale, deoarece, niciunul din ei nu puteau intra in parcarea blocului unde locuiesc, accesul fiind blocat prin parcarea neregulamentara efectuata de un alt autoturism.
In afara faptului ca agenții de politie nu s-au legitimat deloc pe toata perioada cat au fost la fata locului, aceștia nu au luat nicio măsura cu privire la cel parcat neregulamentar care le-a blocat accesul in parcare, deși se vedea ca pentru a parca in acel mod acesta încălcase si linia continua, si l-au lăsat sa plece. La întrebarea de ce l-au lăsat sa plece i s-a reproșat de ce au chemat echipajele de politie si ca o sa se amendeze pentru aceasta atitudine. Având in vedere modul cum au decurs lucrurile, i-au comunicat agentului de politie ca daca intenționează sa încheie un proces-verbal sa i-l dea sa-l semneze pentru a-și putea exprima obiecțiunile si astfel sa aflu si eu numele agentului de politie, însă acesta a refuzat sa încheie procesul-verbal de fata cu el, si a plecat de la fata locului.
Cinci zile mai târziu, au primit acest proces-verbal, încheiat așadar in lipsa mea, fără sa existe niciun motiv precizat pentru acest aspect, si mai mult fără a fi semnat de niciun martor asistent.
Apreciază ca modul in care a fost întocmit acest proces-verbal este ilegal, si astfel procesul-verbal este lovit de nulitate, deoarece s-au încălcat prevederile imperative ale art. 16 din OG 2/2001, alin. 7 unde se prevede obligația agentului constatator ca "In momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea nulității procesului-verbal.
Mai mult, art. 19 din OG 2/2001, prevede la alin (1) Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator și de contravenient. în cazul în care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. In acest caz procesul-verbal va cuprinde și datele personale din actul de identitate al martorului și semnătura acestuia. (3)In lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
Or, in prezenta speța, agentul constatator a încălcat toate aceste obligații, exercitându-si in mod abuziv apreciez eu, atribuțiile funcției.
Pentru aceste considerente, apreciază ca prezentul proces-verbal este lovit de nulitate.
II. In ceea ce privește temeinicia procesului-verbal atacat, consideră că acesta este netemeinic pentru următoarele considerente:
In fapt, în data de 25.07.2013, se întorcea cu soția de la Târgu M., unde fusese la un control medical cu fiica de 2 luni. Fiecare conducea cate o mașina. La sosirea in C., la adresa unde locuiesc faptic, respectiv pe ..41, nu a putut intra in parcarea private, deoarece accesul era blocat de un autoturism parcat neregulamentar, al cărui șofer a refuzat sa-si tragă autoturismul, astfel încât sa-i permită si lui accesul. Având in vedere atitudinea șoferului, care nu numai ca parcase neregulamentar si nu a vrut sa-si tragă mașina mai in fata ca sa poată intra in parcare, si care încălcase si linia continua pentru a parca, a decis sa cheme un echipaj de politie pentru a lua masuri cu privire la aceasta stare.
Inițial au venit 2 echipaje de politie, deoarece atât el, cat si soția sa, (fiecare din mașina lui), a sunat la politie. Faptul ca au venit 2 echipaje nu consideră ca îmi este imputabil, ci tine de organizarea politiei. Aceștia nu au avut deloc o atitudine potrivita funcției, ci agenții de politie care nu s-au legitimat, i-au imputat ca pentru astfel de lucruri nu se cheamă politia, si l-au lăsat pe acel șofer sa plece.
Având in vedere modul cum au decurs lucrurile, i-a comunicat agentului de politie ca daca intenționează sa încheie un proces-verbal sa i-1 dea sa-1 semneze pentru a-și putea exprima obiecțiunile, insa acesta a refuzat sa-1 încheie in prezenta sa, spunând ca ii va încheia la secția si a plecat de la fata locului.
Arată ca nu cunoaște cine este numitul PESCARCIUC C., cu atât mai mult cu cat niciunul dintre membrii echipajului de politie nu s-a legitimat, si nici nu au luat vreo măsura fata de celălalt șofer.
Referitor la toata starea de fapt descrisa mai sus, înțelege sa se folosească de audierea următorilor martori care au fost de fata: soția sa, C. A. M., dnul V. V. si încă 2 vecini care au fost de fata cu acea ocazie, urmând sa precizeze numele lor.
Solicită si audierea numitului Pescarciuc C., pentru a-și putea da seama către cine ar fi folosit astfel de expresii jignitoare si pentru a-și putea completa apărarea daca este cazul.
Raportat la cele arătate, apreciază ca procesul-verbal încheiat de care ag. constatator este netemeinic, deoarece nu a săvârșit o astfel de fapta care i se imputa.
Raportat la cele de mai sus, solicită sa admiteți plângerea, cu cheltuieli de judecata.
În drept, OG nr. 2/2001 modificată.
În probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată.
Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea plângerii contravențională formulată de petiționar împotriva procesului verbal . nr._/30.07.2013 încheiat de I. C. – Poliția mun C.-N. – Secția 7 Poliție și menținerea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției ca fiind temeinic și legal încheiat.
Apreciază că plângerea petiționarului este neîntemeiată din următoarele motive:
Sub aspectul legalității, procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art. 17 din OG nr.2/2001.
Sub aspectul temeiniciei, agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 alin.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și la circumstanțele personale ale contravenientului.
Arătă că se opune unei eventuale solicitări de administrare a probei cu martori cu vreuna dintre persoanele prevăzute de art. 315 alin 1 din Legea nr. 134 privind C. Pr. Civ., care, potrivit dispozițiilor legale invocate, nu pot fi audiate ca martori.
Totodată, se opune administrării oricăror probe cu caracter extrajudiciar, întrucât acestea nu respecta principiul contradictorialității și al nemijlocirii probelor în procesul civil.
Fapta petentului a fost constatată cu propriile simțuri de agentul constatator, astfel încât actul de sancționare și constatare se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie și face întotdeauna dovada până la proba contrară, sarcina probei conform art. 249 din Legea nr. 134 privind C. Pr. Civ. revine petentului și nu intimatului.
În acest context, agentul de poliție este învestit cu exercițiul autorității de stat, motiv pentru care actele întocmite sunt înzestrate cu încrederea că autoritatea, reprezentată în acest caz de agentul constatator, consemnează exact faptele pe care le constată fără a adăuga denaturări ale realității, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza menționării intenționate sau chiar neglijente a unor împrejurări nereale, agentul este expus unor sancțiuni de natură disciplinară și/sau penală.
Apreciază că în analiza principiului proporționalității dintre fapta comisă și sancțiunea aplicată, trebuie observat că dispozițiile Legii nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire sociala, a ordinii si liniștii publice au drept scop asigurarea climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și social-culturale și promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de conviețuire socială, autoritățile statului urmărind ca acțiunile antisociale care pun în pericol ordinea și liniștea publică, siguranța cetățenilor, să nu rămână nesancționate.
Ca urmare, întrucât procesul verbal de contravenție se bucură de o prezumție de legalitate, în sensul că acesta face întotdeauna dovada până la proba contrară (în acest sens Curtea Constituțională pronunțându-se prin Decizia 197/2003, Decizia 259/2007 ș.a), iar petiționarul, prin susținerile sale, nu face dovada contrară stării de fapt reținută prin actul de constatare și sancționare a contravenției, măsura aplicată de agentul constatator este întemeiată și, pe cale de consecință, procesul verbal contestat este temeinic și legal încheiat.
În drept, întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art. 194 lit. e), art. 205-206, art. 249, art. 250, art. 223 alin. (3) și 315 alin. (1) din Legea nr. 134 privind C. Pr. Civ., OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, Legii nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire sociala și art. 12 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea si funcționarea Politiei Romane.
Prin răspunsul la întâmpinare, petentul arată că: din cauza faptului ca numitul PLESCACIUC C. a parcat neregulamentar autoturismul, blocând . locuiau, si mai ales pentru ca acesta a refuzat sa-si mute mașina pentru a reuși sa intre in parcare, neavând de ales, a sunat la politie si a chemat un echipaj de politie la fata locului.- la fata locului au sosit 2 echipaje de politie, așa cum a arătat si in plângere, si cum arata si agentul V. B.-M..- nu a adresat niciun fel de amenințări cu acte de violenta, singura "amenințare" adresata numitului PLESCACIUC C., a fost ca in cazul in care nu își trage mașina sa elibereze . suna la politie, ceea ce a si făcut.- referitor la susținerea ca ii va deteriora pe viitor mașina, aceasta nu corespunde adevărului, deoarece, la "reproșul" adus de polițiști ca pentru un astfel de lucru nu se cheamă politie, si ca ar fi putut intra in parcare, le-a spus acestora, ca daca ar dori sa intre in parcare, in condițiile in care era parcat celalalt șofer, i-ar fi deteriorat autoturismul, lucru pe care de fapt nici nu l-a făcut, crezând ca apelând la serviciile politiei, situația se va rezolva in mod corect.
Așadar, nici un moment nu a fost vorba ca el sa ii amenințe pe dnul Plescaciuc, cu acte de violenta sau acte de distrugere pe viitor a mașinii, astfel ca reținerea agentului de politie împotriva sa este complet nefondata si nici nu întrunește elementele din art.3 din Legea 61/1991, sancționarea sa fiind ilegala. Totodată, modul abuziv in care a procedat agentul de politie împotriva sa, este întărit si de modul in care a procedat, respectiv a refuzat sa-mi comunice la fata locului, fapta pentru care dorește sa îl sancționeze si când i-a solicitat sa întocmească procesul-verbal in prezenta sa, a refuzat.
Raportat la cele de mai sus, in probațiune, in mod suplimentar (având in vedere consemnările din raportul din 04.10.2013 ): apreciază ca este util sa se facă adresa la dispeceratul secției 7 si secției 3, pentru a i se confirma susținerea ca echipajul de politie a venit la solicitarea sa si a soției sale, si nu doar a d-ului PLESCACIUC, așa cum rezulta din raportul agentului V. B.-M..
Solicită audierea agentului V. B.-M. si a colegului acestuia, precum si a celuilalt echipaj trimis de secția 3, format din dnul Z. Cirprian si un jandarm, așa cum se consemnează in raportul depus. Teza probatorie ar fi pe lângă dovedirea modului cum au decurs lucrurile la fata locului, si dovedirea faptului ca lui nu i s-a comunicat niciun moment motivul pentru care va fi amendat, cu toate ca a solicitat agentului de politie sa-i comunice fapta pentru care dorește sa îl amendeze si sa-i întocmească atunci procesul-verbal, acesta refuzând ambele lucruri, iar ceilalți agenți de politie, de fata la aceste discuții, chiar contrazicandu-1 pe agentul de politie V. B., ca nu are dreptate in întocmirea vreunui proces-verbal.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
Prin procesul verbal de contravenție . nr._/30.07.2013, petentul a fost sancționat cu amendă in cuantum de 800 lei (RON), dispusă pentru fapta prev. de art. 3/1 din Legea 61/1991 si sanct. de art. 4/1/b din legea nr. 61/1991.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001, alte critici neputând duce la anularea actului, prin raportare la Decizia nr. XXII/19.03.2007 a ÎCCJ.
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator consemnate și în raportul dresat după incident.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe, spre deosebire de intimat care a probat starea de fapt reținută prin depoziția de la fila 49 din dosar.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã “nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest”.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced,în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Avand in vedere dispozitiile art.453 C.pr.civ. si principiul disponibilitatii ce guvernează procesul civil, instanta va lua act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petentul C. G.-M. cu domiciliul în C.-N., ., ., în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLITIE AL JUDETULUI C. cu sediul în C.-N., ., județul C..
Menține ca legal și temeinic procesul-verbal contestat- . nr._/30.07.2013.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată in ședința publică din 10.04.2014.
JUDECATOR GREFIER
S. M. E. M.
red/ dact SM/ 03.11.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1726/2014.... | Somaţie de plată. Hotărâre din 08-05-2014, Judecătoria... → |
|---|
