Pretenţii. Sentința nr. 9310/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.

Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile puse de părți au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 02.09.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj N. la data de 14.03.2014, sub nr._ reclamanta S.C. T. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., obligarea acesteia la plata sumei de 1002,49 lei, reprezentând diferența neachitata din factura nr. 338/08.05.2008, precum și a sumei de_,77 lei, reprezentând penalități pentru intarzierea in plata calculate pana la data plații efective cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că la data de 15.10.2007 a încheiat cu pârâta ., contractul de prestare servicii nr. C 133/89 din 15.10.2007, modificat ulterior prin Actul adițional nr.l din 09.11.2007, Actul adițional nr.2 din 30.05.2008 si Actul adițional nr.3 din 09.03.2009.

Deși pârâta avea obligația de a efectua plata către prestator in termen de 20 de zile de la data primirii facturii, aceasta nu și-a respectat obligațiile de plată, semnând însă in cursul lunii iulie 2012, o Convenție de eșalonare a plații.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art.1164, art.1170, art.1270, art.1272, art. 1516, art.1530 Cod civil, coroborate cu dispozitiile art.148 și urm., art.194 coroborat cu art.254 si urm. Cod procedură civilă.

În probațiune, reclamanta a depus o . înscrisuri (f. 7-34 ).

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 888 lei potrivit chitanței atașată la fila 5 din dosar.

Prin întâmpinarea depusă în data de 18.04.2014 (f. 43-45) pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea excepției invocate pârâta a arătat că factura TLT08F-00338TL a fost emisa la data de 08.05.2008 de către societatea creditoare, având ca termen de scadenta 20 de zile de la data primirii, însă nu a fost stampilata si semnata de către reprezentantul societății pârâte, rezultând ca nu a fost acceptată la plată.

Pe de altă parte, de la data scadentei au trecut mai mult de 3 ani pana la data înregistrării prezentei acțiuni in justiție, timp in care, nu a intervenit nici o cauza de intrerupere a cursului prescripției extinctive, aceeași fiind situația și cu privire la cea de-a doua factura cu numărul TLT09F-01178TL, emisa la data de 21.09.2009.

Raportat la angajamentul de plata din 05.07.2012 și a convenției de eșalonare a plații, aceste înscrisuri nu au fost semnate de reprezentantul societății B. A. O. T., actele fiind nule sub aspectul falsificării semnăturii.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că din soldul creditor din contabilitatea societății reiese in mod clar ca in luna decembrie 2010 exista un sold final de - 146,7 lei, nexistând niciuna dintre facturile amintite ca fiind neplatite.

A mai precizat pârâta că din moment ce din facturile menționate nu rezultă modul de calcul al penalităților, creanța nu are un caracter, cert, lichid și exigibil.

In drept, pârâta a invocat art. 205 -209, 330 - 339, 248, 355 - 358, 452, 453 Cod de Proc. Civila.

În probațiune pârâta a depus un set de înscrisuri (f. 46-49) și a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei și expertiza grafoscopică.

Prin răspunsul la întâmpinare depus în data de 16.05.2014 (f. 53-56) reclamanta a arătat că potrivit prevederilor art.2537 cod civil cursul prescripției extinctive a fost întrerupt prin recunoașterea de către parata a datoriei de_,26 lei reprezentând penalități conform facturilor nr.TLT09F-01178TL/21.09.2009 si TLT08-00338TL/08.05.2008, prin angajamentul de plata încheiat la data de 03.07.2012 (înregistrat sub nr. 4247/05.07.2012), cat si prin Convenția încheiata intre societatea reclamantă si parata, acte însuțite de administratorul societății B. - A. O. T., prin semnătură și aplicarea stampilei societății.

Mai mult, aceste acte au fost transmise de către debitoare societății reclamante, după ce au fost semnate de reprezentantul acesteia, printr-o firma de curierat ( CARGUS - NOTA TRANSPORT CGS61531312S, semnata la rubrica expeditor de către director general F. B.), rezultând fara urma de tăgada faptul ca acuzația de fals nu este justificată.

În probațiune, reclamanta a atașat o . înscrisuri (f. 60-74).

Prin notele depuse în data de 13.03.2015 (f. 201) pârâta a arătat că în cursul anului 2010 reclamanta a început executarea silita împotriva sa in dosarul 492/2010 al B. A. si Oszoczki, pentru neplata unui bilet la ordin FNNB3BA nr._ emis pentru plata facturilor din tot anul 2008, adica tot ceea ce reprezenta debit în baza facturilor pentru anul 2008.

Faptul ca reclamanta la momentul respectiv a acceptat BO si l-a pus in executare, fara obiectiuni, denota ca in valoarea înscrisa pe BO era inclusa si suma_,83 lei, aferenta facturii 338TL/2008, si inclusiv debitul pe care il, solicita reclamanta in acest moment, de 1002 lei.

Pe de alta parte după anul 2008 au mai existat si alte raporturi

juridice cu reclamanta, iar aceasta nu a solicitat plata unor sume ulterioare

anului 2008, considerând achitate aceste debite. Or, in condițiile in care

regulile de la imputația plații, arata ca daca unele datorii sunt scadente si altele nu au ajuns la scadenta, debitorul poate face imputația numai asupra datoriilor scadente, la momentul emiterii BO. pentru facturile pe anul 2008, se includea si restul scadent din factura 338TL/2008.

Prin concluziile scrise depuse în data de 02.06.2015 (f. 286-289) reclamanta a reiterat în esență susținerile expuse pe larg în cuprinsul cererii introductive.

Tot astfel, prin concluziile depuse în data de 09.06.2015 (f. 294-296) pârâta a reiterat în esență susținerile expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

În cauză instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, proba cu interogatoriul reclamantei, răspunsurile acesteia fiind atașate la fila 89 din dosar, proba cu expertiza grafoscopică, concluziile lucrărilor efectuate în cauză fiind atașate la filele 195-199 din dosar.

Prin încheierea civilă din data de 19.06.2015 (f.305-306) instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtă.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Între părțile prezentului litigiu s-au desfășurat relații contractuale concretizate în încheierea contractului de prestare servicii nr. C 133/89 din 15.10.2007, având ca obiect furnizarea de servicii specifice de către reclamantă – în calitate de prestator către pârâtă – în calitate de beneficiar (art. 2), părțile convenind de comun acord asupra tarifului a aferent fiecărui serviciu prestat, cât și asupra modalității de plată în cuprinsul art. 10.

Totodată, părțile au mai prevăzut că în cazul în care sumele datorate de beneficiar nu sunt achitate în termen de 20 zile de la primirea facturii, acesta datorează penalități în cuantum de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere (art. 10.4, 10.5)

Ulterior, contractul menționat a fost modificat sub aspectul tarifelor datorate de beneficiar prin Actul adițional nr.l din 08.11.2007, Actul adițional nr.2 din 30.05.2008 si Actul adițional nr.3 din 09.03.2009 (f. 21-29).

În derularea raporturilor contractuale menționate reclamanta a emis facturile fiscale nr. TLT08F 00338TL/08.05.2008, respectiv nr. TLT09F 01178TL/21.09.2009, facturi solicitate la plată în prezenta cauză.

Pentru început se impune mențiunea că, dacă raportat la prima factură în litigiu, acesta a fost emisă ca urmare a îndeplinirii propriilor obligații contractuale de către reclamantă și anume prestarea serviciilor convenite prin contractul nr. 89/15.10.2007, astfel cum fusese modificat prin actul adițional nr. 1/08.11.2007, servicii aferente lunii mai 2008, cea de-a doua factură fiscală reprezintă o factură de penalități calculate pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008 – 07.08.2009, nefiind emisă ca urmare a prestării unui serviciu din partea reclamantei, ci doar în întocmirea contabilității proprii de către reclamantă, penalitățile astfel calculate, fiind datorate de către pârâtă în temeiul contractului intervenit între părți, chiar în lipsa emiterii unei astfel de document justificativ.

Cu privire la cele două facturi în litigiu, pârâta a arătat inițial că acestea nu au fost acceptate la plată, nefiind înregistrate în contabilitate, împrejurare care rezultă implicit din faptul că aceste facturi nu poartă semnătura reprezentantului legal al societății ori ștampila societății, pentru ca ulterior să precizeze că, raportat la factura fiscală nr. TLT08F 00338TL/08.05.2008, aceasta apare în contabilitatea proprie ca fiind achitată în întregime, cel mai târziu în urma executării silite pornite împotriva sa de reclamantă în dosarul execuțional nr. 492/2010 al B. A. si Oszoczki în baza titlului executoriu reprezentat de biletul la ordin nr. FNNB3BA_ (f. 201), menținându-și apărările cu privire factura fiscală nr. 01178TL/21.09.2009.

Raportat la acest aspect, reclamanta a arătat că suma de_ lei ce a făcut obiectul biletului la ordin menționat, din data de 05.03.2009 nu a reprezentat plata parțială a sumei pretinse în prezenta cauză.

În același context, mai trebuie menționat că raportat la suma solicitată de către reclamantă, părțile au încheiat două angajamente de plată și anume o convenție datată 07.2012 prin care au convenit la o eșalonare a plății în trei rate – 31.07.2012, 17.08.2012 și 31.08.2012 cu prelungirea termenelor de plată cu o lună, respectiv angajamentul de plată din data de 03.07.2012 prin care s-a convenit o altă eșalonare în trei rate: 30.10.2012, 30.11.2012, 30.12.2012, instanța reținând în cuprinsul încheierii civile din data de 19.06.2015 (f. 305-306) că cele două înscrisuri emană de la societatea pârâtă, respectiv au fost însușite de către aceasta prin semnarea de către reprezentantul legal, echivalând cu o recunoaștere din partea pârâtei a creanței pretinse de către reclamantă.

Cu toate acestea, analizând înscrisurile și situațiile plătilor astfel cum au fost prezentate și depuse de părți la dosarul cauzei un aspect se desprinde cu puterea evidenței și anume acela că, în decursul timpului, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, acestea nu au reușit să rețină o evidență clară și concordantă a obligațiilor de plată restante și a plăților efectuate, ceea ce face ca susținerile lor, privind existența creanței, respectiv efectuarea plăților să fie în parte întemeiate, după cum urmează:

Astfel, în ceea ce privește factura fiscală nr. 338/08.05.2008 (f. 32), aceasta a fost emisă pentru serviciile prestate în luna mai 2008, având suma de_,83 lei, fiind comunicată pârâtei prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 14.05. 2008, în baza cutumei statornicită între părți, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile depuse la filele 61-74 din dosar, în cadrul căreia societatea emitentă nu proceda la înmânarea sub semnătură a facturilor fiscale emise în derularea contractului nr. 89/10.10.2009, acceptarea fiind în acest caz una tacită, în condițiile în care factura fiscală astfel emisă cuprindea o cuantificare a obligațiilor de plată stabilite anticipat prin convenția părților.

Deși potrivit mențiunilor inserate scadența era în data de 03.06.2009 – 20 zile de la data primirii, prima plată a fost efectuată în data de 24.02.2009 prin OP nr. 60 pentru suma de 854,83 lei, fiind urmată de alte plăți parțiale în perioada 25.02.2009 – 26.04.2009, pârâta achitând în total suma de_,83 lei, astfel cum rezultă din anexa facturii fiscale nr. 01178TL/21.09.2009 (f. 34) și situația plăților depusă la termenul de judecată din data de 02.09.2015, rezultând în consecință un rest de plată în sumă de 1000 lei.

La solicitarea instanței, reclamanta arătat că în fapt suma solicitată ca și rest de plată din factura fiscală nr. 338/08.05.2008 în cuantum de 1002,49 lei reprezintă diferența dintre sumele reprezentând rest de plată ale facturilor ale facturilor fiscale 338/2008, 385/2008, 427/2008, 468/2008, 526/2008, 601/2008, 950/2009, 1002/2009,1052/2009, 1107/2009,1163/2009 – în cuantum total de_,49 lei și contravaloarea BO_/05.03.2009 pentru care a fost demarată executarea silită în dosarul execuțional nr. 492/2010 al B. A. si Oszoczki în sumă de_ lei.

Or, în condițiile în care, chiar în cuprinsul respectivului instrument de plată părțile au convenit ca suma de_ lei să fie trecută în contul creanței rezultând din facturile fiscale emise în cursul anului 2008, iar regulile de la imputația plății cuprinse în art. 1110 și urm. C.civ prevăd că plata efectuată fără menționarea expresă a creanței stinge datoria cea mai mai veche, rezultă în mod evident că sumele executate în contul BO_/05.03.2009 au stins mai întâi restul de 1000 lei din valoarea facturii fiscale nr. 338/2008, aceasta fiind cea mai veche dintre creanțele executate, astfel că suma rămasă de 1002,49 lei nu reprezintă în niciun caz rest de plată din contravaloarea acestei facturi fiscale.

De altfel, din chiar situațiile de plată depuse în probațiune de către reclamantă rezultă că în luna octombrie 2010 soldul final al pârâtei indica suma de plată de_,49 lei incluzând factura fiscală nr. 338/2008, dar și factura nr. 1163/07.09.2009, factură neinclusă în anexa de la fila 34, iar în luna noiembrie 2010, soldul final al pârâtei indica suma de_ lei, factura nr. 338/2008 neregăsinduse printre facturile restante, de reținut fiind aici faptul că într-o altă situație depusă de reclamantă la filele 206-207 din dosar plățile efectuate, inclusiv în urma executării silite au fost imputate diferit și cu precădere asupra facturilor din anul 2009, contrar regulilor impuse de art. 1113 C.civ., de unde rezultă că nici la acest moment reclamanta nu are o evidență clară a creanțelor deținute împotriva pârâtei.

Mai mult, aplicând cu rigurozitate regulile privind imputația plății ar rezulta, pe baza situațiilor prezentate de reclamantă că diferența de 1002,49 lei rămasă neachitată în urma executării BO nr._/05.03.2009 ar reprezenta rest de plată din factura fiscală nr. 1163/07.09.2009, aceasta fiind cea mai recentă.

Față de cele reținute, apreciind că factura fiscală nr. 338/08.05.2008 a fost achitată în întregime de către pârâtă prin plățile parțiale efectuate în perioada 24.02.2009 – octombrie 2010, instanța va respinge ca neîntemeiate pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1002,49 lei reprezentând diferență neachitată din factura fiscală nr. 338/08.05.2008.

În ceea ce privește pretențiile decurgând din factura fiscală nr._/21.09.2009 în sumă de_,77 lei, după cum s-a reținut la punctele anterioare aceste pretenții reprezintă în fapt contravaloare penalități calculate pentru întârzierea la plată a facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008 – 07.08.2009, neavând nici cea mai mică relevanță faptul că această factură nu a fost acceptată la plată de către pârâtă, întrucât penalitățile astfel contabilizate erau datorate în temeiul convenției intervenită între părți, fiind calculate pe baza facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008 – 07.08.2009, ca urmare a întârzierii la plată, facturile prevăzute în anexă nefiind contestate de către pârâtă.

Cu toate acestea, raportat la cuantumul efectiv al penalităților de întârziere, instanța reține că modul de calcul, astfel cum este prezentat în anexa la factura fiscală arătată (f. 34) este greșit, întrucât are în vedere, după cum a arătat și d/na M. A. M. – manager conturi clienți la termenul de judecată din data de 02.09.2015, data la care sumele achitate în contul facturilor fiscale restante au fost virate de către bancă în contul reclamantei și nu data la care a fost efectuată plata de către pârâtă, data plății fiind în general anterioară cu o zi – două de data virării sumelor de bani în conturile reclamantei, astfel cum rezultă și din extrasele de cont aflate la filele 230-249 din dosar.

Or, intervalul scurs între efectuarea operațiunilor de către unitatea bancară nu poate fi imputat pârâtei, astfel că intervalul de întârziere trebuie să aibă în vedere momentul realizării plății de către aceasta.

Coroborând astfel înscrisurile depuse la dosarul cauzei și față de mențiunile anexei depusă la fila 34 din dosar, instanța va admite în parte pretențiile reclamantei sub acest aspect și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de_,63 lei reprezentând contravaloare penalități calculate pentru plata cu întârziere a facturilor fiscale emise în perioada 07.03._09, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile reclamantei pentru diferența de 83,14 lei.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,06% pe zi aferente facturilor fiscale emise în perioada 07.03._09 în continuare până la data plății, instanța reține, pe de o parte că unele facturi fiscale față de care au fost calculate penalități de întârziere prin factura fiscală nr._/21.09.2009 au fost achitate mult înainte de emiterea acestei facturi fiscale (nr. 257/2008,293/2009), iar restul facturilor fiscale prevăzute în cuprinsul anexei ar fi fost achitate cel mai târziu prin executarea BO_/05.03.2009 în octombrie 2010, astfel că penalitățile de întârziere nu ar putea fi acordate mai departe de data acestor plăți.

Pe de alte parte, după cum este menționat și în cuprinsul facturii fiscale nr._/21.09.2009 reclamanta a înțeles să calculeze penalitățile de întârziere aferente facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008 – 07.08.2009 numai până la data emiterii acestei facturi fiscale, acesta fiind momentul încetării colaborării părților, aspect reiterat și de către d-na M. A. M. – manager conturi clienți la termenul de judecată din data de 02.09.2015, observându-se că intenția reclamantei prin prezentul demers nu a fost de a calcula penalitățile de întârziere aferente facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008 – 07.08.2009 ulterior datei de 21.09.2009, ci de a se calcula penalități de întârziere raportat chiar la factura ce individualizează penalitățile de întârziere, atât reclamanta, cât și pârâta neînțelegând valoarea din punct de vedere juridic a acestui înscris.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiate pretențiile reclamantei privind acordarea penalităților de întârziere aferente facturilor fiscale emise în perioada 07.03.2008/07.08.2009 ulterior emiterii facturii fiscale de penalități nr. 1178/21.09.2009 și până la data plății efective.

În ceea ce privește cererea părților de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, aceasta din urmă trebuind să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului (art. 452 C.pr.civ.).

Totodată potrivit art. 453 alin. 2 C.pr.civ. când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând dispune compensarea.

Față de soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse judecății și reținând în consecință în parte culpa procesuală a pârâtei în declanșarea prezentului litigiu, față de înscrisurile depuse în susținerea acestui capăt de cerere, instanța va admite în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, după cum urmează:

Raportat la contravaloarea taxei judiciare de timbru solicitate, având în vedere măsura în care au fost admise pretențiile deduse judecății instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 832,93 lei reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile pentru diferența de 55,07 lei.

În ceea ce privește suma de 4684,76 lei reprezentând contravaloare cazare și parcare, instanța reține că această sumă reprezintă sumele aferente serviciilor hoteliere din data de 17.06._14, 17.09.2010, 28.10.2014, 04.02.2015, 17.03.2015, 13.05.2015, 01.09.2015, respectiv contravaloare tarif parcare din data de 16.09.2014, astfel cum rezultă din facturile fiscale depuse la filele 164 -172, f. 180, 202, 255, f. 311-312.

Cu toate acestea, dovada plății efective a serviciilor de cazare astfel facturate nu a fost depusă decât pentru data de 16.09.2014 – f. 166, 17.09.2014 – f.168, 17.06.2014 – f. 172, 13.05.2015 – f. 255, respectiv pentru serviciile de parcare, motiv pentru care instanța va avea în vedere numai sumele astfel dovedite, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile în rest.

Analizând în acest context pretențiile reclamantei, astfel cum sunt dovedite în prezenta cauză instanța reține, în lumina dispozițiilor art. 451 C.pr.civ. instanța rețien că în categoria cheltuielilor de judecată pot fi incluse acele sume necesare pentru transport sau cazare, necesare pentru buna desfășurare a procesului și nu orice cheltuieli care se dovedesc a avea un caracter voluptoriu.

În prezenta cauză raportat la serviciile de parcare în cuantum de 6 lei se poate observa că aceste servicii nu au fost necesare în vederea asigurării prezenței reprezentantului reclamantei în instanță, din mențiunile inserate pe tichetele de parcare rezultând că acest tarif a fost achitat pentru altă zonă și pentru un interval relativ îndelungat, în condițiile în care la termenul de judecată din data de 17.09.2015, cauza a avut oră fixată (f. 87) motiv pentru care instanța va respinge aceste pretenții ca neîntemeiate.

În ceea ce privește serviciile de cazare hotelieră suportate de reclamantă în vederea asigurării prezenței reprezentantului său în fața instanței, instanța apreciază pe de o parte că tariful achitat este unul exagerat, raportat la nivelul mediu al tarifelor de cazare practicate de operatorii economici din domeniu, depășind limitele rezonabile ale asigurării unor condiții decente și nu de lux, în cauză observându-se tarifele din ce în ce mai mari achitate pentru o noapte de cazare de către reprezentantul reclamantei, chiar și de 400 lei, astfel că instanța va avea în vedere, pe de o parte, tariful cel mai mic achitat de către reclamantă și anume de 195 lei (f. 255), apreciind că dacă pentru un termen de judecată, serviciile taxate cu suma de 195 lei au fost considerate adecvate, atunci nu existau motive pentru contractarea unor servicii mult mai costisitoare, cu mențiunea că și acest tarif apare ca fiind unul aferent unor servicii de cazare de lux, iar pe de altă parte, împrejurarea că pentru asigurarea prezenței în fața instanței de judecată era necesară o singură noapte de cazare, după cum s-a procedat la unele termene de judecată și nu două nopți, cu atât mai mult cu cât instanța a fixat în cele mai multe cazuri oră pentru strigarea cauzei, astfel că va acorda doar contravaloarea unei singure nopți de cazare pentru termenele de judecată din data de 18.06.2014, 17.09.2014, 13.05.2015, termene pentru care s-a făcut dovada achitării efective a tarifului de cazare.

Pentru aceste considerente instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 585 lei reprezentând contravaloare cazare, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4099,76 lei reprezentând contravaloare cazare și parcare.

În ceea ce privește cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în sumă de 1450 lei (f. 254) raportat la soluția de pronunțată în cauză, apreciind că în măsura respingerii pretențiilor sale, reclamanta se află în culpă procesuală, va admite în parte această cerere și va obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 300 lei reprezentând onorariu avocațial, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile pârâtei pentru diferența de 1150 lei.

În ceea ce privește suma de 900 lei achitată de pârâtă cu titlu de onorariu expertiză criminalistică (f. 179), aceasta va rămâne în sarcina pârâtei, având în vedere că a reprezentat o cheltuială generată de culpa exclusivă a acestei părți, concluziile lucrării efectuată nefiindu-i favorabile sub aspectul apărărilor formulate în cauză.

Totodată în temeiul art. 454 C.pr.civ. instanța va dispune compensarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părților în limita sumei de 300 lei și în consecință va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1117,93 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanta .>J40/_/2002, C._, cu sediul în București, ., nr. 16-18, sector 3 în contradictoriu cu pârâta ., J_, CUI_, cu sediul în Cluj N., .. 5, ., având ca obiect pretenții.