Acţiune în constatare. Sentința nr. 1798/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN

Comentarii

0

Sentința nr. 1798/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 17013/225/2014

Dosar nr._ acțiune în constatare

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.

SENTINȚA CIVILĂ NR.1798

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 11.05.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: D. G.

GREFIER: A. S.

Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind pe reclamanta J. A. și pe pârâtele B. COMERICALĂ ROMANIA SA, BCR SUCURSALA Drobeta T. S., având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanta personal și asistată de avocat B. A. și avocat C. A. pentru pârâte.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Instanța procedează la luarea interogatoriului reclamantei.

Nemaifiind alte cereri, în temeiul art. 392 Cod Procedura Civilă instanța acordă părților cuvântul pe fond.

Avocat B. A. pentru reclamantă solicită admiterea acțiunii. A susținut că în timpul efectuării procedurii prealabile a fost încheiat actul adițional prin care s-a anulat clauza. A solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, întrucât clauza nu a fost negociată, iar din luna ianuarie 2015 reclamanta nu mai plătește acest comision, obligarea pârâtelor să-i restituie reclamantei comisionul de risc până în luna martie 2015 în cuantum de 4.693,5 euro. A susținut că pârâta a considerat că acest comision este nelegal, astfel că l-a anulat. A solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Depune note de ședință și chitanța nr.549 din 08.05.2015 privind plata onorariului de avocat în cuantum de 700 lei.

Avocat C. A. pentru pârâte solicită respingerea acțiunii, susținând că prin încheierea actului adițional nu se recunoaște caracterul abuziv al clauzei. A arătat că reclamanta nu a manifestat nici un interes pentru informarea asupra creditului, nu a mers la alte bănci, reclamanta nu a demonstrat dezechilibrul semnificativ. A mai susținut că clauza contestată este formulată fără echivoc și nu necesită cunoștințe de specialitate, banca a dat posibilitatea reclamantei să ia cunoștință de contract și de obligațiile ce și le asumă. A solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar notă privind onorariul și cheltuielile aferente și factura nr. . nr._ din 04.02.2015 privind plata onorariului în cuantum de 5428,23 lei.

Constatând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale pricinii, în temeiul dispozițiilor art. 394 Cod Procedura Civilă instanța reține cauza spre soluționare.

INSTANȚA

Prin cererea depusă la această instanță la data de 23.12.2014, reclamanta J. A. a chemat în judecată pe pârâtele B. COMERICALĂ ROMANIA SA București, BCR SUCURSALA Drobeta T. S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.9 lit. e din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/2009, încheiat cu pârâtele care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri de 67,05 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat; să se constate nulitatea absolută a acestei clauze; modificarea contractului nr._/01.04.2009 prin eliminarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. e); obligarea pârâtelor la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractului de credit bancar dată de constatarea nulității clauzei indicate; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision, în temeiul clauzei contractuale abuzive arătate la primul petit, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, evaluând provizoriu cuantumul la aproximativ 3.888,90 euro, sumă ce reprezintă comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 67,05 Euro/lună aplicat la valoarea inițială a creditului, achitat de la momentul acordării creditului și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată; obligarea pârâtelor la dobânda legală pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct.l.; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că la data de 01.04.2009, J. A. în calitate de "împrumutat" si J. D. în calitate de "coplătitor" au încheiat cu BCR SA prin Sucursala Dr. Tr. S. contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ pentru suma de 19.158,00 Euro.

In cadrul contractului de credit menționat reclamanta are calitatea de consumator, în sensul prevăzut de legislația pentru protecția consumatorilor, iar banca pârâtă având calitatea de comerciant, în sensul aceleiași legislații.

Contractele cu executare succesivă, mai ales cele încheiate pe o perioadă lungă de timp, intră în sfera de acțiune a art. 970 din vechiul Cod civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual.

Din această perspectivă, este esențială prevederea articolului mai sus menționat, respectiv „convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa". Textul de lege a fost interpretat în sensul consacrării faptului că voința individuală, exprimată la momentul încheierii contractului, este prezumată a fi construită pe ideea de echitate, de echilibru. Un astfel de drept (al fiecăreia dintre părțile contractului), este dreptul la păstrarea echilibrului contractual și are drept corespondent, obligația (de asemenea, a fiecăreia dintre părțile contractante) de a asigura păstrarea acestui echilibru.

Conceptul economico-social de protecție a consumatorilor cuprinde, la această dată, totalitatea acțiunilor, atât din sfera publică, cât și din sfera privată, având ca finalitate asigurarea și afirmarea drepturilor și intereselor economice ale consumatorilor, a sănătății, securității acestora.

Reclamanta este consumator în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât prin încheierea contractului de credit cu pârâta a acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Pârâta este un profesionist în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale .

Consumatorul, la momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, se găsește într-o situație de triplă inferioritate față de profesionist: tehnică, întrucât profesioniștii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puțin sau deloc; economică, pentru că profesioniștii dispun în această privință de o forță economică disproporționată față de cea a consumatorilor; juridică, deoarece consumatorii se găsesc privați de orice posibilitate de negociere și se văd constrânși să adere la propunerile ce le sunt făcute .

Doctrina admite unanim dezechilibrul raporturilor dintre consumatori și profesioniști, precum și acutizarea în timp a acestora, consumatorii fiind considerați, în mod general, ca fiind, în raporturile cu profesioniștii, în situație de inferioritate. Raporturile dintre profesionist și consumatorul produselor și serviciilor este, după cum reține și doctrina, în mod natural dezechilibrat.

Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, reinstaurând echilibrul juridic și contractual. Tocmai de aceea, dreptul protecției consumatorilor este în esența sa in-egalitar, el aducând limite legitime libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Legiuitorul a creat un cadru legal adecvat pentru protejarea intereselor consumatorilor și limitarea într-o oarecare măsură a libertății de acțiune a profesionistului.

Acest cadru legal este reprezentat, printre altele, de O.G. 21/1992 privind protecția consumatorilor; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Conform dreptului protecției consumatorilor, profesionistul trebuie să îndeplinească o . obligații printre care se regăsesc și obligația de informare (un consumator suficient de informat va fi capabil să-și apere interesele, impunând astfel profesionistului să asigure o prealabilă și exactă informare); obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

În accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78-80 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 clauza abuzivă este acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei.

Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în literatura de specialitate, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem în prezenta unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare. Or, clauzele ce formează obiectul prezentei cereri de chemare în judecată se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractele în discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune și a condițiilor generale de vânzare, fiind preformulate și bazate pe principiul „take it or leave it".

Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

Toate clauzele contractuale ce formează obiectul prezentei cauze sunt clauze abuzive așa cum sunt acestea definite de legislația protecției consumatorilor, fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru a putea fi constatată nulitatea absolută a lor și pentru a fi înlăturate din contracte sau a fi înlocuite într-o manieră care să le facă pe deplin compatibile cu legislația protecției consumatorilor.

Contractul de credit încheiat cu paratele este un contract standard, preformulat, clauzele acestuia nefiind negociate direct cu noi. Este evident ca absolut toate convențiile de credit perfectate de către parate au exact același conținut, fiind simple contracte de adeziune.

Mai mult decât atât, parata a abuzat pe parcursul derulării contractului de astfel de clauze, reținând din contul reclamantei mai multe sume de bani cu titlul de comisioane, pe care nu le datora.

Acest comision, perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând Băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale subsemnatului, aduce atingere și mediului concurențial al Băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un doi.

În mod evident, o dobândă (aparent) redusă a atras mai mulți clienți și, deci, o cifră de afaceri mai mare raportată la ceea ce ar fi putut obține B. în condițiile în care ar fi arătat în mod transparent costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).

Conform clauzelor contractuale reclamanta a fost obligată să plătească băncii un „comision de urmărire riscuri" de 67,05 Euro aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de creditare, conform clauzelor prevăzute la art. 9 lit.e din contract, comision pe care l-a achitat la zi.

Acest comision de urmărire riscuri a fost impus de către bancă si nu se explică nicăieri în contract care sunt riscurile urmărire si acoperite de acest comision. Motivul pentru care banca pârâtă a perceput acest comision declarat in contract, este acela al acordării creditului, ori un astfel de motiv nu are nicio legătura cu un eventual risc pe care aceasta ar dori sa îl asigure prin încasarea comisionului respectiv, in acest context clauza având un caracter evaziv si echivoc.

Acest comision este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia, ceea ce va face, în cazul creditelor pe termen lung, ca dobânda (aplicată la soldul creditului) să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul (care se va aplica la suma inițială împrumutată, indiferent de valoarea din credit rambursată deja la un moment dat).

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabilă a relei credințe a Băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu B. (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Motivația perceperii acestui comision nu este detaliată în cuprinsul contractului din clauzele stipulate rezultând ca acesta se percepe indiferent dacă clientul este bun sau rău-platnic si nu se prevede dacă la încetarea convenției, acesta se va restitui.

Mai mult, nu este prevăzut daca acest comision este de 67,05 Euro/luna, ceea ce înseamnă un procent anual al comisionului de risc de 0,35% lunar din valoarea creditului, ceea ce reprezintă o majorare a dobânzii cu 4,2% pe an.

De asemenea, așa cum rezultă din convenția de credit, comisionul de risc este încasat de bancă pentru același motiv pentru care banca percepe dobânda, respectiv pentru acordarea creditului.

Prin urmare, modul echivoc în care a fost definit comisionul de risc si modul de calcul al acestuia, a condus la majorarea costurilor percepute de bancă, comisionul de risc fiind, în realitate o dobânda mascată.

A susținut că la momentul încheierii convenției de credit, în calitatea sa de cocontractant, a acționat de pe o poziție inegală, neavând posibilitatea sa negocieze niciuna din clauzele impuse de banca.

Cu ocazia încheierii convenției de credit nu i s-a adus la cunoștința, sub nicio formă, motivul pentru care a fost inclus acest comision de risc în cazul său, scopul lui, riscul pe care banca a vrut sa îl acopere, sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestui comision.

Comisionul de risc nu reprezintă c/val unui serviciu bancar oferit de bancă odată cu împrumutul acordat, ori un cost aferent contractului pentru acordarea unor servicii suplimentare ci, în realitate reprezintă un plus de dobândă contractuală ascunsa sub forma comisionului de risc, acesta fiind practic o dobânda mascată.

De altfel, prin OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori banca nu mai are dreptul de a încasa un astfel de comision, ceea ce a si determinat banca sa încerce sa schimbe denumirea acestui comision păstrând însa valoarea, aceeași natură si substanță cu cea a comisionului de risc.

In baza celor arătate consideră abuziv caracterul clauzei prevăzute in pct. 9 lit.e) din contract, care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri calculat ca si procent de 0,35% din valoarea inițiala a creditului.

Prin încasarea comisionului de risc de către banca in condițiile mai sus arătate, s-a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, contrar cerințelor bunei credințe.

Din aceste motive, clauza privind comisionul de risc este nula absolut, urmând a fi anulată si eliminata din contract.

Dezechilibrul contractual indus de aceasta clauza si lipsa bunei credințe urmează a fi analizate in funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea de acordare a creditului.

Analizând convenția de credit încheiată cu banca, rezultă că o astfel de justificare nu există, respectivele comisioane nefiind altceva decât o dobândă mascată care lezează atât interesele economice ale clienților, cat si mediul bancar concurențial.

A arătat faptul că în convenția inițială, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, de unde rezultă că obligația de a achita comisionul are ca si obligație corelativa a băncii punerea la dispoziție a creditului.

Analizând ansamblul drepturilor si obligațiilor părților ce își au izvorul in contractul încheiat cu banca, se poate observa că reclamantei îi revine în schimbul obligației băncii de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii, constând în „administrarea riscurilor creditului"(în varianta din actul adițional) o . de alte obligații si de contraprestații, în special ceea de a achita dobânda la suma de bani împrumutată si aceea de a garanta cu ipoteca restituirea creditului, acestei din urma obligații fiindu-i asociata si obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.

Din ansamblul prevederilor contractuale se deduce cu ușurință că ponderea obligațiilor reclamantei este mult mai mare față de ponderea care o au obligațiile corelative ale băncii, banca nesuportând practic niciun risc, toate riscurile fiind puse in sarcina sa.

B. nu a explicat în mod concret ce reprezintă comisionul de urmărire a riscului, o cheltuială sau un venit al băncii, putându-se deduce ca acesta reprezintă o asigurare pe care si-o ia banca împotriva intrării consumatorului în incapacitate de plată fiind așadar un cost eventual si nu unul cert.

Cu toată aceasta incertitudine banca îl încasează lunar, pe toata perioada creditului si nu îl returnează consumatorului bun-platnic după 1 sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plata. Conform prevederilor contractuale, acest comision revine automat băncii, fără nicio obligație din partea acesteia.

În această situație, în favoarea băncii va opera o îmbogățire fără just temei, în defavoarea reclamantei, care, cu toate că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, va fi plătit lunar un comision de risc, fără ca riscul să se fi materializat.

Dreptul băncii de a-si recupera creanța în caz de neplată se întinde asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare.

Comisionul de risc este perceput de banca pentru a-si acoperi propriul risc si nu riscul creditului.

Prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorului se creează un dezechilibru contractual evident, banca realizând câștiguri imense, pentru neperformanta băncii suferind clienții bun-platnici si nu banca.

B. percepe c/val unui prejudiciu suferit de aceasta ca urmare a neexecutării contractului, fara a avea certitudinea ca acest prejudiciu se va produce si fără a restitui suma încasată in situația in care s-a executat întocmai contractul, ceea ce înseamnă că se impune, in sarcina consumatorului, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, si obligația reparării unui prejudiciu care nu este nici actual si nici cert, angajându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a băncii.

Potrivit art.54 din Constituția României, „orice drept trebuie exercitat numai in scopul sau in limitele sale normale. Când cineva uzează de dreptul sau in mod anormal si deturnează dreptul de le menirea sa normala, el comite un abuz de drept, fiind obligat sa repare prejudiciul cauzat."

Deși a semnat convenția, iar aceasta devine legea părtilor, includerea executării cu bună-credință în conținutul obligațional al contractului este justificată de existența art. 14 noul cod civil care instituie exigența generală de bună-credință și a art. 15 noul Cod Civil care prohibește abuzul de drept", aplicabile si pentru clauzele abuzive inserate de banca la pct.9 lit.e ale contractului de credit.

De altfel, paratele au fost sancționate in repetate rânduri de către instanțele de judecata care au constatat, in mod irevocabil caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc/de urmărire riscuri.

F. de cele mai sus arătate, consideră că în contractul încheiat cu pârâtele, clauza privind administrarea si urmărirea riscului, este abuzivă, motiv pentru care se impune ca aceasta sa fie anulată.

Odată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, sumele plătite in temeiul acestei clauze rămân fără suport contractual deoarece clauzele abuzive nu produc niciun efect asupra consumatorului, (potrivit art.6 din Legea nr. 193/2000).

Având in vedere ca existenta clauzelor abuzive are ca efect nulitatea absoluta a acestora, se considera ca aceste clauze nu au existat încă de la încheierea contractului, cu efectul repunerii părtilor in situația anterioara inserării clauzelor abuzive, respectiv restituirea sumelor plătite in temeiul clauzelor afectate de nulitate.

Nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil care consta in desființarea retroactiva a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Nulitatea se îndreaptă împotriva celor efecte care contravin dispozițiilor legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.

Plățile efectuate in baza actului lovit de nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv, de la data încheierii actului.

Dreptul la acțiunea in restituirea sumelor ce au fost plătite in temeiul unui act lovit de nulitate intervine si in temeiul unuia din principiile efectelor nulității actului juridic civil, principiul „restitutio in integrum", potrivit căruia „...tot ceea ce s-a executat in baza unui act lovit de nulitate trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă in situația in care acel act nu s-ar fi încheiat. Ori, repunerea pârtilor în situația anterioară presupune restituirea sumelor de bani reținute de pârâte cu titlul de comision de risc, indiferent de denumirea sub care au fost încasate aceste sume.

Având in vedere ca, desi a plătit sumele de bani, acestea nu au fost scăzute din totalul creditului, achitând dobânda băncii pentru aceste sume, consideră că, pentru o reparare integrală, se impune ca banca să fie, la rândul ei, obligată sa plătească dobânda pentru sumele încasate abuziv, dobânda ce urmează a fi calculată de la data plații fiecărei rate si pana la data plații efective a sumei totale de 3.888,90 Euro reprezentând comision de risc, încasată in mod abuziv, suma actualizata cu dobânda legala si indicele de inflație.

In ceea ce privește cuantumul sumei solicitate, acesta a fost determinat prin adunarea sumelor înscrise cu titlul de comision de risc evidențiata in planul de rambursare credit.

Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse. Prin urmare solicită obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut.

În drept, și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr.296/2004), Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 111 C.proc.civ, precum și pe celelalte prevederi invocate în cuprinsul prezentei cereri de chemare în judecată.

In probațiune, solicită proba cu înscrisuri, expertiza judiciară contabila, precum și orice alte probe a căror necesitate sau utilitate ar rezulta din dezbateri. A depus la dosar în copii certificate: contract de credit bancar nr._, grafic de rambursare.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale și a calității procesuale pasive a BCR – Sucursala Drobeta T. S., excepția lipsei de obiect și a lipsei de interes la promovarea acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A susținut că sucursala reprezintă o modalitate de descentralizare (organizare în teritoriu) a activității societății-mamă, fiind subordonată acesteia din urmă din punct de vedere economic și din punct de vedere juridic. Ea nu are personalitate juridică sau patrimoniu propriu și nici capacitatea de a avea și exercita drepturi procesuale, neputând sta singură în judecată. Ca o consecință a acestui fapt, în situația ipotetică în care, urmare a unei hotărâri judecătorești, sucursala ar cădea în pretenții, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare silită împotriva sa, neexistând în patrimoniul său bunuri de care să dispună în nume propriu.

Mai mult decât atât, având în vedere că BCR SA, este singura entitate care s-a obligat prin contractul de credit față de reclamantă, precum și că nicio prevedere contractuală nu menționează cooptarea Sucursalei Dr. Tr. S. în derularea contractului invocat, consideră că Sucursala Dr. Tr. S. nu poate sta în prezenta cauză în calitate de pârâtă, și pe cale de consecință nu poate fi obligată cu privire la un contract în care nu deține calitatea de parte.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 40 NCPC coroborat cu art. 56-57 și art. 32 NCPC, solicită instanței admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA - Sucursala Dr. Tr. S., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate și fără calitate procesuală pasivă.

Așa cum reiese din înscrisurile de la dosar, contractul de credit nr._/01.04.2009 și-a modificat forma pe care o avea inițial (fiind încheiat de către părți actul adițional din data de 21.01.2015), art.9 lit.e din contractul inițial nemaiexistând, fiind modificat la data formulării prezentei acțiuni.

Ca atare, ca urmare a modificărilor convenite de părți prin actul adițional încheiat la data de 21.01.2015, comisionul de urmărire riscuri a fost eliminat.

Raportat la acest aspecte, este evident că acțiunea reclamantei este lipsită de obiect, aceasta solicitând anularea unei clauze inexistente. Instanța nu ar putea dispune anularea, eliminarea sau modificarea unor clauze care nu mai sunt în ființă și nu mai produc efecte juridice.

Analizând cererea de chemare în judecată, instanța va constata faptul că reclamanta nu justifică un interes actual și legitim la intentarea prezentei acțiuni. în primul rând, pentru că obiectul nu este unul posibil, întrucât se raportează la un contract ce nu mai este în ființă, iar în al doilea rând pentru că în prezent comisionul de urmărire riscuri nu mai există.

Practic prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită anumite facilități de care aceasta deja beneficiază.

Pentru aceste motive, solicită admiterea excepției formulate și să respingă acțiunea ca fiind deopotrivă lipsită de obiect și de interes.

Pârâta a susținut că nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, deoarece interesul protejat este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia, neputându-se vorbi de afectarea unui interes general, obștesc în condițiile în care eventuala existență a unei clauze abuzive în contractul încheiat cu un anumit consumator nu ar fi de natură să afecteze decât patrimoniul/dreptul/interesul acestuia și nu și al altor persoane.

Așa cum calitatea de consumator se stabilește pentru fiecare individ în parte, la fel și aprecierea caracterului abuziv al unor clauze nu se poate face decât pentru fiecare contract în parte, în funcție de îndeplinirea celor trei condiții prevăzute de Legea 193/2000.

Perioada în care o astfel de acțiune poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze posibila discrepanță dintre condițiile în care a crezut că a contractat, și condițiile pe care banca le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de 5 ani de zile să fie sancționată prin aplicarea prescripției. Această sancțiune este întru-totul aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta a formulat acțiunea la data de 23.12.2014, deci la mai mult de 5 ani de la data semnării convenției de credit (01.04.2009).

Consideră că aceeași soluție se impune și cu privire la cererea reclamantei de restituire a sumelor achitate în temeiul dispozițiilor contractuale contestate, sume ce au fost achitate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării prezentei acțiuni.

Raportat la data introducerii acțiunii (23.12.2014), legea oferă reclamantei posibilitatea teoretică de a revendica sume plătite doar ulterior datei de 23.12.2011. Prin urmare, orice pretenții ale reclamantei pentru sume achitate în perioada 01.04._11 sunt prescrise.

Pârâta a susținut că reclamanta tinde să revină asupra obligațiilor pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de credit, urmărind să obțină o diminuare a prețului contractului de credit, cu evidenta încălcare a principiului pacta sunt servanda.

Atât din perspectiva Codului civil și a principiilor generale de drept, cât și din perspectiva dispozițiilor legale speciale invocate chiar de reclamanta, cererea de modificare a obiectului material al raportului juridic este inadmisibilă.

Obligația esențială a împrumutatului este aceea de a restitui creditul acordat și de a plăti prețul acestuia (dobânda și comisioanele) agreat de părți prin încheierea contractului de credit, obiectul material al obligației împrumutatului, obiect principal al contractului de credit, fiind suma de bani pe care acesta s-a obligat să o plătească în temeiul contractului de credit.

Având în vedere faptul că prin cererea sa reclamanta solicită eliminarea unei părți a prețului creditului, aceasta încearcă practic să modifice în mod unilateral, fără acordul celeilalte părți contractante, cuantumul sumei datorate și deci obiectul material al obligației sale, cererea sa apărând astfel ca fiind inadmisibilă.

A arătat că în temeiul dispozițiilor Legii 193/2000 invocată de către reclamantă, instanța nu poate interveni asupra prețului contractului. Prețul contractului este principalul element pe care un consumatorii ia în calcul atunci când încheie un contract. A se înlătura din cuprinsul contractului clauze contractuale cum sunt cele invocate de reclamantă și care se referă la prețul contractului ar echivala cu o eliminare a unei părți însăși a prețului contractual, agreat de părți la încheierea contractului, cu lipsirea deci a contractului de unul din elementele esențiale, prețul acestuia (obiect principal al contractului).

Instanța nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda și nu poate admite cererea unei părți contractante de a lipsi de efecte o clauză contractuală agreată de părți, cu atât mai puțin o clauză privind contraprestația caracteristică a uneia din părți - prețul contractului.

Contractul de credit bancar este supus unui regim juridic strict reglementat având în vedere importanța activității de creditare. Libertatea contractuală în sensul ce poate fi desprins din prevederile Codului Civil de la 1864 este circumscrisă în materia contractelor de credit bancare limitelor impuse de legiuitor și de BNR în materia contractelor de credit, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii: practici abuzive redactat de Comitetul Economic și Social European stabilește că una dintre principalele soluții pentru crearea unei piețe transparente a creditelor este o și mai mare standardizare a produselor de credite.

Voința părților este însă suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.

Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre părți. Situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul suplinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Totuși, chiar și în aceste situații, rugăm instanța să observe că, în fapt, părțile își exprimaseră deja voința, rolul instanței fiind doar acela de a veghea la respectarea acordului inițial exprimat.

Prin urmare, dacă instanța ar da curs solicitărilor reclamantei, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând împrumutatei să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină modificarea în mod unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane.

Or, în mod tradițional, stabilirea prețului contractului a constituit o prerogativă exclusivă a părților, ferită de orice imixtiune exterioară. Prețul are nu numai o dimensiune juridică, ci și una economică. într-o economie de piață liberă, cum este cea a României, prețul nu poate fi stabilit decât pe baza raportului dintre cerere și ofertă, el fiind un element de reglare a concurenței comerciale dintre agenții care operează pe piață. Nici legiuitorul nu ar putea să intervină în stabilirea prețului, intervenția acestuia în economie nefiind permisă. Normele de drept nu vin să răstoarne ordinea economică, ci să o protejeze, aspect care justifică excluderea prețului de la elementele asupra căruia s-ar putea interveni din afară.

Practic, a interveni acum în contractul încheiat între părți, modificând efectele juridice ale acestuia retroactiv, ar determina afectarea stabilității raporturilor juridice și ar echivala cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al principiului preeminenței dreptului.

De la momentul încheierii contractului și până la momentul promovării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta nu a transmis băncii existența vreunei nemulțumiri privitoare la contract, executându-și de bunăvoie obligațiile contractuale și nici nu a semnalat eventuale nelămuriri cu privire la clauzele contractuale, nici la momentul încheierii contractului și nici ulterior, fapt ce dovedește încă o dată că scopul reclamantei este doar acela de a încerca să obțină prin intermediul instanței o diminuare a prețului agreat la momentul încheierii contractului prezentând trunchiat clauzele contractuale, nerealizând o coroborare a diferitelor clauze și, chiar mai mult, făcând susțineri tendențioase, nereale, încercând practic să creeze o confuzie care nu este generată de clauzele contractuale.

Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. în acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Limbajul în care sunt exprimate clauzele referitoare la comisioane este unul inteligibil, clar, acesta neputând da naștere la interpretări, comisioanele percepute fiind exprimate fie prin cifre sau procente, fie prin cifre și procente deopotrivă, iar modalitățile și condițiile în care sunt percepute comisioanele sunt menționate în cuprinsul contractului de credit chiar pe prima pagină imediat după clauzele referitoare la dobânzi, cuantumul acestor comisioane fiind de asemenea înscris în cuprinsul graficului de rambursare.

Astfel, potrivit art. 9 lit. e contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție banca percepea comision de urmărire riscuri de 67,05 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1" .

Faptul că banca și-a îndeplinit obligația de transparență și că reclamanta a citit, a înțeles și a fost încă de la început de acord cu toate clauzele contractuale referitoare la comisioane este dovedit și de mențiunea din contractul de credit, potrivit căreia reclamanta a declarat „am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia (n.n. contractului), pe care mi le însușesc în întregime" (ultimul paragraf al contractului).

Mai mult, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 14 din contract potrivit cărora reclamanta a avut la dispoziție un termen de 7 zile în care să efectueze tragerea creditelor, deci după ce reclamanta s-a aflat în posesia contractului semnat, astfel încât în situația în care reclamanta ar fi apreciat că acesta nu corespunde nevoilor sale sau că nu este de acord cu vreuna dintre clauzele contractuale, aceasta avea posibilitatea să nu efectueze tragerea creditului și astfel contractul să fie desființat, fără vreo obligație ulterioară în sarcina sa.

În analiza caracterului lizibil, clar al acestor clauze, instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că reclamanta nici nu a invocat și nici nu a făcut vreo dovadă ca ar fi solicitat subscrisei la încheierea contractului lămuriri sau explicații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor contractuale și că banca ar fi refuzat oferirea unor astfel de răspunsuri. B. nu a impus clientei sale să semneze o convenție de credit pe care nu o dorea, dimpotrivă aceasta fiind cea care a avut inițiativa demarării raporturilor contractuale.

Pârâta a precizat că nu se poate reține în niciun sens culpa băncii, din punctul de vedere al clarității clauzelor contractuale, având în vedere că nu sunt incidente în cauză aspectele relevate de doctrină în ceea ce privește încălcarea obligației transparenței, dintre care amintim: redactarea clauzelor contractuale cu caractere microscopice, imposibil de descifrat cu ochiul liber sau imprimarea caracterelor de pe contract cu o cerneală foarte deschisă, care practic să se contopească cu suportul contractului etc.

Este astfel de necontestat faptul că banca a prezentat reclamantei contractul în formă scrisă, într-un limbaj obișnuit, comun, inteligibil omului obișnuit.

Față de prezența unui limbaj ușor inteligibil, demersul reclamantei de a se constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului de credit, apare ca fiind un abuz de drept ce se impune a fi sancționat de instanța de judecată prin respingerea prezentei acțiuni.

Mai mult decât atât, faptul că reclamanta cunoștea clauzele contractuale și costurile contractului de credit reiese și din împrejurarea că prezentul credit a fost acordat pentru refinanțarea unui alt contract de credit acordat tot de către BCR și din împrejurarea că înainte de încheierea contractului de credit reclamanta a primit și o simulare a unui grafic de rambursare ce conținea toate costurile contractului de credit.

Așadar, în măsura în care clauzele din contract, fie ele chiar și pre-formulate, sunt clar exprimate, consimțământul rămâne criteriul contractului. Legea nr. 193/2000 are ca scop protecția juridică a consumatorilor, iar nu protecția economică/ socială a consumatorilor, iar instanța nu trebuie să permită consumatorilor să deturneze această protecție spre cea economică/ socială.

Așa cum reiese din art. 6 din contractul de credit apartenența comisioanelor la D. (costul total al creditului) a fost stipulată în mod expres, fiind astfel în afara oricărui dubiu că aceste clauze contestate se referă la prețul contractului de credit, preț cunoscut și agreat încă de la început de către reclamantă.

În consecință, clauzele referitoare la comisioane, ca parte a prețului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator, fiind imposibil ca acesta să nu fi fost avut în vedere la încheierea contractului.

Susținerile referitoare la limitele controlului caracterului abuziv al clauzelor sunt confirmate și de cele reținute de înalta Curte în Decizia nr. 4685/27.11.2012.

În măsura în care instanța va trece totuși peste aceste apărări, consideră că respingerea acțiunii se impune și ca urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite și celelalte condiții cumulative pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Potrivit dispozițiilor legii 193/2000 condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă sunt: (i) să nu se refere la obiectul principal al contractului, (ii) să nu fi fost negociată, (iii) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, (iv) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe.

În măsura în care instanța ar considera că prețul contractului poate fi analizat din punct de vedere al caracterului abuziv al stabilirii lui, se va observa că acele clauze invocate de către reclamantă au fost negociate și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe între drepturile și obligațiile părților.

Condiția lipsei negocierii nu poate fi considerată a fi îndeplinită în prezenta speță, dat fiind consimțământul liber exprimat de reclamantă la încheierea contractului. Aceasta a avut de la bun început cunoștință de prevederile contractuale și a fost de acord cu acestea, neexprimându-și în niciun fel dezacordul nici la momentul semnării, dar nici ulterior.

Mai mult decât atât, faptul că reclamanta a negociat contractul de credit reiese și din împrejurarea că prezentul credit a fost acordat pentru refinanțarea unui alt contract de credit acordat tot de către BCR, în urma acestei operațiuni reclamanta obținând costuri mai mici ale creditului.

Reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată promovată și nu a dovedit existenta niciunui dezechilibru concret pe care l-ar crea clauzele considerate de aceasta ca fiind abuzive, astfel încât se impune ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă, cel puțin această condiție impusă de Legea 193/2000 nefiind îndeplinită.

In lipsa indicării de către reclamantă a unei surse reale a dezechilibrului contractual, preciezază faptul că acel comision contestat a fost stipulat în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este și firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile în timp.

Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare, și cât timp adevăratul reper / punct de referință îl reprezintă valoarea D., or, comisionul contestat de către reclamantă este inclus în D. potrivit art. 6 din contractul de credit.

Cu privire la comisioanele percepute de către bancă se poate observa cu ușurință că în contract, comisioanele sunt exprimate atât prin sumă fixă cât și prin procent, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil.

Prin contract s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului - „prețul contractului". Potrivit contractelor, aceste comisioane se plătesc lunar, într-un anumit cuantum clar determinat în contract. Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractelor de credit, reclamanta și-a asumat obligația de a suporta comisioanele, în cuantumul prevăzut în contracte, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor.

Comisionul de urmărire riscuri a fost prevăzut în contract în cuantum fix de 67,05 EUR lunar, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil, acesta fiind de asemenea identificat și în graficul de rambursare parte integrantă a contractului și nu există nicio dispoziție legală aplicabilă contractului care să interzică perceperea acestui comision de către bancă.

Însăși ANPC a apreciat ca justificată perceperea comisionului de urmărire riscuri în cazul creditelor negarantate, în adresa nr. 1455/31.07.2013 reținând: „Produsul credit de nevoi personale negarantat este un produs scump, rata dobânzii fiind net superioară creditelor cu garanție reală imobiliară. Obligațiile de plată ce se materializează în convenția legal încheiată trebuie achitată (comisionul de risc nu poate fi clauză abuzivă într-un contract negarantat)"

Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost, or acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru între drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.

Trebuie de asemenea avut în vedere și faptul că nimic nu a împiedicat reclamanta să aleagă un alt produs bancar pentru care să nu fi fost instituită obligația plății respectivului comision, așa cum nimic nu a obligat reclamanta să nu contracteze un credit cu o altă bancă.

Astfel, comisionul de urmărire riscuri este exprimat în mod clar și inteligibil, atât în contract cât și în graficul de rambursare, împrumutata având o viziune de ansamblu asupra valorii acestui comision pe toată perioadă de rambursare a creditului.

În ceea ce privește prevederile OUG 50/2010 potrivit art. 95 din ordonanță, aceasta nu se aplică contractelor aflate în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, așa cum este și cazul contractului de credit încheiat cu reclamanta.

Pârâta a mai susținut că cererea reclamantei de restituire a sumelor pretins plătite în

temeiul clauzelor contestate este vădit inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Directivei 93/13.

Sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate. Această sancțiune este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii interpretate în lumina considerentelor 20 și 23.

Solicită să se constate că cererea reclamantei vizând restituirea sumelor pretins achitate de aceasta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. 2 din Constituție și, pe cale de consecință, să se dispună respingerea acesteia.

În dovedirea susținerilor pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantei și orice alte mijloace de probă a căror necesitate ar reieși din cercetarea judecătorească. A depus la dosar în copii certificate următoarele înscrisuri: Adresă BCR nr._/13.01.2015 privind propunerea făcută de BCR pentru stingerea litigiului; Notă transport privind expedierea de către reclamantă a actului adițional semnat - pentru stingerea litigiului; Act adițional la contractul de credit pentru persoane fizice nr.1/21.01.2015 - încheiat de către părți în vederea stingerii litigiului; Contract de credit bancar pentru persoane fizice nr._/01.04.2009; Grafic de rambursare din 03.04.2009, parte integrantă a contractului de credit; Cerere de credit pentru persoane fizice nr. 296/27.03.2009; Simulare de grafic de rambursare - înscris din care reiese faptul că anterior încheierii contractului de credit împrumutatei i-au fost prezentate costurile contractuale; Cerere de credit din 27.02.2009; Raport de credit J. D. emis la 12.03.2009; Raport de credit J. A. emis la 12.03.2009; Adeverință J. A. nr. 157/13.03.2009; Adeverință J. D. nr. 158/13.03.2009; Extras de cont din 12.01.2015pe perioada 03.04._15; Actul adițional de implementare a dispozițiilor OUG 50/2010; Adresa BCR din data de 17.02.2011 privind încetarea efectelor actului adițional de implementare a dispozițiilor OUG 50/2010, precum și adresa BCR din 17.02.2011 privind aplicarea principiilor OUG 50/2010 asupra contractului; Contracte de credit datate 30.01.2006, 28.07.2008, 27.08.2008; Contract de credit datat 26.03.2007; Contract de credit datat 15.01.2008; Contract de credit datat 13.06.2008; Contract de credit datat 23.07.2008; Contract de credit datat 25.05.2009; Adresa BCR nr. 06/08.01.2013; Adresa ANPC nr. 1455/31.07.2013; Hotărârea CJUE în cauza C226/12 Constructora Principado SA vs.José Ignacio Menéndez Álvarez; Hotărârea CJUE in cauza C-618/10; Jurisprudente instanțelor în cauze similare.

Prin încheierea de ședință din data de 6 aprilie 2015, instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă, iar sub aspect probator a încuviințat proba cu înscrisurile depuse de părți și proba cu interogatoriul reclamantei solicitată de pârâtă, respingând proba privind efectuarea unei expertize specialitatea contabilitate, apreciind că pârâtele nu au contestat sumele încasate cu titlu de comision de urmărire riscuri.

Răspunzând la interogatoriu, reclamanta a susținut că nu își amintește dacă anterior contractării creditului în discuție s-a adresat și altor bănci, a motivat alegerea BCR prin aceea că angajatorul său avea conturi la această bancă, recunoscând că a acceptat oferta băncii fără obiecții, că prevederile din contract referitoare la comisionul de urmărire riscuri sunt clare și la încheierea contractului a cunoscut obligațiile asumate în calitate de împrumutat.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Reclamanta J. A. a chemat în judecată pe pârâtele B. COMERICALĂ ROMANIA SA București, BCR SUCURSALA Drobeta T. S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.9 lit. e din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/2009, încheiat cu

paratele care reglementează plata unui comision de urmărire riscuri de 67,05 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat; să se constate nulitatea absolută a acestei clauze; modificarea contractului nr._/01.04.2009 prin eliminarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. e); obligarea pârâtelor la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractului de credit bancar dată de constatarea nulității clauzei indicate; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision, în temeiul clauzei contractuale abuzive arătate la primul petit, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, evaluând provizoriu cuantumul la aproximativ 3.888,90 euro, sumă ce reprezintă comisionul de urmărire riscuri în cuantum de 67,05 Euro/lună aplicat la valoarea inițială a creditului, achitat de la momentul acordării creditului și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată; obligarea pârâtelor la dobânda legală pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct.l.

Conform dispozițiilor art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra înțelesului unor clauze, acestea să fie interpretare în favoarea consumatorului, interzicându-le comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele ce le încheie cu consumatorii.

În accepțiunea art.4 din Legea nr.193/2000 și a art.78 din legea nr.296/2004, clauza abuzivă este aceea care, fiind inserată într-un contract fără a fi negociată direct cu consumatorul, creează prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit acelorași prevederi, o clauză se consideră că nu a fost negociată cu consumatorul dacă a fost stabilită fără să i se dea posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi în cazul contractelor standard (de adeziune sau obligatorii) sau în condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului respectiv.

În lista anexă la Legea nr.193/2000 au fost redate ca fiind clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral unele clauze ale contractului fără a avea un argument întemeiat prevăzut în contract, cel care obligă împrumutatul să respecte unele condiții de care nu a avut cunoștință în momentul încheierii contractului, precum și cele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporțional de mari în cazul neîndeplinirii unor obligații asumate prin contract, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Clauza prevăzută la art.9 lit.e din contract stabilește în sarcina reclamantei un comision de urmărire riscuri de 67,06 euro lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat, comision ce este evidențiat și în graficul de rambursare, în coloană distinctă, alături de sumele reprezentând rata lunară a creditului și dobânda, clauză ce se bucură de claritate și neechivocitate.

Reclamanta și-a însușit în totalitate obligațiile contractuale, inclusiv în privința achitării lunare a acestui comision, luând la cunoștință de cuantumul sumelor lunare ce urmează a fi achitate înainte de semnarea contractului, fiindu-i înmânat un grafic de rambursare ce avea inserată coloană distinctă cu acest comision de urmărire riscuri.

De altfel, reclamanta recunoaște că a acceptat oferta băncii fără obiecții și fără a face o contraofertă, că prevederile contractuale au fost clare și a cunoscut obligațiile asumate prin semnarea contractului.

Potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 care transpune în legislația națională dispozițiile art.4 alin.2 din Directiva CEE nr.93/1993, evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor contractuale nu privește nici justețea prețului sau remunerației și nici definirea obiectului contractului, câtă vreme aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Cum clauza ce se cere a fi constată abuzivă este exprimată în termeni cu înțeles comun unanim acceptat, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumiri, instanța potrivit textelor invocate apreciază că nu poate păși la analiza caracterului abuziv al respectivei clauze din perspectiva criticilor formulate în acțiune.

Prin urmare, pe de o parte, contraprestația prevăzută în contract nu poate forma obiectul evaluării caracterului abuziv în înțelesul legii nr.193/2000, iar pe de altă parte conținutul concret al clauzelor nu modifică în nici un fel echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților, nefiind astfel clauze abuzive în înțelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Referitor la petitul privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de urmărire riscuri și dobânda aferentă acestora, acesta având caracter accesoriu, poate fi primit doar în măsura în care petitul principal este admisibil.

Față de cele reținute, instanța apreciază acțiunea ca fiind nefondată și urmează a o respinge.

Văzând și prevederile art.453 c.pr.civ., instanța o va obliga pe reclamantă la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către pârâte, apreciind astfel cuantumul onorariului în raport de prestația concretă în cauza de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta J. A. domiciliat în Drobeta T. S., ., județul M., având CNP_ în contradictoriu cu pârâtele B. COMERICALĂ ROMANIA SA București cu sediul în București, ..5, sector 3, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr.J_, având CUI_ și BCR SUCURSALA JUDEȚEANĂ M. cu sediul în Drobeta T. S., ., județul M., înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr.J_, având CUI_.

Obligă pe reclamantă să plătească pârâtelor 2000 lei cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Drobeta T. S..

Pronunțată azi, 11.05.2015, în ședință publică.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.G.D./Tehnored.S.A.

5 ex./11.06.2015

Cod operator 6497

← Fond funciar. Sentința nr. 2008/2015. Judecătoria...		Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1791/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Fond funciar. Sentința nr. 2008/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1791/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN Pretenţii. Sentința nr. 1796/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN