Acţiune în constatare. Sentința nr. 245/2015. Judecătoria GHERLA

- Să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive referitoare la stabilirea nivelului dobânzii variabile si a modului de calcul al acesteia (art 4.3), a clauzelor privind comisionul de acordare credit si de administrare lunara (art 4.1), a clauzelor privind comisionul de rambursare anticipata (art 5.3), dobânda majorata (art 4.2), a clauzei privind declararea anticipata a scadentei (art 4.3) si la clauza de risc valutar - clauze abuzive inserate in contractul de credit nr. CL_/21.06.2007, intervenit intre reclamant in calitate de consumator si parată, cu consecința eliminării acestor clauze din contractul sus-­menționat si a derulării in continuare a contractului de credit fara incidența acestora;

- Să oblige parata la emiterea unui nou grafic de rambursare ca urmare a recalculării debitului fara incidența clauzelor abuzive si fara majorările ulterioare a ratei dobânzii si ca urmare a convertirii creditului in lei, la cursul CHF-L. de la momentul acordării creditului;

- Să oblige parata la restituirea sumelor incasate in plus, cu dobânda legala de la data plații pana la data restituirii efective;

- Cu cheltuieli de judecata, in cazul opunerii la admiterea prezentei acțiuni.

În motivare a arătat că între reclamant în calitate de consumator - împrumutat și pârâta S.C. B. S.A. a intervenit contractul de credit de consum nr. CL_/21.06.2007 având ca obiect împrumutul sumei de 8.940 CHF pe un termen de 120 luni. In baza acestui contract, s-a stipulat nivelul ratei dobânzii de 7,95%/an, conform art 4.1 din contract. De asemenea, in virtutea art. 4.3 contract si următoarele din actul adițional, pe parcursul derulării contractului banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele si taxele bancareconform clauzei contractuale suscitate, fara a tine cont de consimțământul reclamantului, arbitrar, fara a trebui sa tina cont de niciun criteriu obiectiv si fara obligația corelativa de a diminua rata dobânzii in funcție de aceleași criterii. Apreciază că această clauză constituie clauza abuziva în conformitate cu dispozițiile art. 4 si urm. din Legea nr. 193/2000, republicata, si ale Directivei 93/13/CEE, întrucât da dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără un motiv întemeiat si specificat in contract și fără a circumstanța anumite elemente sau criterii obiective în funcție de care sa opereze acea modificare, astfel ca decizia băncii este discreționara si imposibil de controlat de către consumator, iar clauza este abuziva față de dispozițiile pct., lit.a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În continuare, contestatorul învederează că potrivit art. 4.1 alin 2 contractul de credit "clientul se obliga sa plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit 2.5% din valoarea creditului -nn 223,5 CHF - si comision de administrare lunara a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului -nn 1582,78 CHF, conform graficului inițial -" si respectiv dobânda penalizatoare, comision de rambursare anticipata de 5% (art 5.3), astfel că apreciază ca si aceste clauze constituie clauze abuzive si nelegale conform legislației în vigoare, fiind stipulate doar in favoarea împrumutătorului și servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica modul de calcul al acestor comisioane, daca valoarea lor este justificata si dacă era necesara si proporționala contraprestației. Astfel, poziția de inegalitate si de dezechilibru semnificativ reiese in mod vădit prin introducerea clauzelor care prevăd obligarea împrumutatului la plata unui comision de administrare precum si a unui comision de acordare credit, prin necircumstanțierea in niciun mod a elementelor care-i permit băncii să solicite și să încaseze asemenea comisioane, lăsând la libera sa apreciere oportunitatea acestui fapt. Nelegalitatea clauzelor privind comisionul de administrare si comisionul acordare credit este întărită de ideea ca aceste comisioane sunt percepute raportat strict la valoarea creditului si nu la volumul si complexitatea activității desfășurata de intimata pentru monitorizarea respectării obligațiilor contractuale sau la anumiți factori obiectivi de risc, cu atât mai mult cu cat toate contractele de credit sunt preformulate. Așadar, aceste comisioane de administrare si acordare credit apar ca fiind lipsite de contraprestație, or in speța, nici nu se poate vorbi de o contraprestație a băncii in schimbul acestor comisioane, prin urmare comisionul de administrare si acordare credit sunt solicitate in baza unei clauze nule, lipsite de cauza, prin raportare la dispozițiile art. 966 Vechiul cod civil (in vigoare la momentul încheierii contractului de credit). Apreciază că aceeași motivare se aplică si in cazul celorlalte comisioane si dobânzi pe care a arătat ca le consideră abuzive.

In ceea ce privește clauza de risc valutar si solicitarea de obligare a paratei la convertirea creditului in lei la cursul CHF-L. de la momentul acordării creditului, contestatorul a înțeles să invoce decizia irevocabila pronunțata de către Tribunalul G. in dosarul_, Decizia CJUE pronunțata in Cauza C-26/13 A. Kasler si H. Kaslerne Rabai v OTP Jelzalogbank Zrt precum si doctrina în materie, apreciind că obligațiile legale instituite în sarcina operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea, și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, petentul arată că, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, s-a creat un dezechilibru major între drepturile și obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și de protecție inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, ca fenomen previzibil pentru experții financiari, dat fiind faptul că CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către banca care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influența conținutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, ce reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât consumatorul nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Totodată, în ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, apreciază că se impune această măsură având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației, ori este necesar să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, contractul de credit fiind un contract comutativ, așadar stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecință strămutării asupra reclamantului a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamantul neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Solicită denominarea în moneda națională a plăților conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților, între rezidenți ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii în moneda națională. De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecință împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe care trebuie să guverneze executarea contractului. Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale, precum și a principiului echității.

Cu privire la petitul 2 si 3 din prezenta de acțiune, a arătat faptul că acestea se află în strânsă legătură cu primul petit, astfel încât admiterea petitului privind constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive conduce la concluzia ca sumele încasate în baza acestor clauze erau percepute in mod nelegal, urmând a fi restituite, cu dobânda legala.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata.

În probațiune a depus înscrisuri (f.11-28).

Acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru.

La data de 06.11.2014 pârâta . depus întâmpinare (f. 34-42) prin care a solicitat pe cale de excepție să se respingă acțiunea ca fiind prescrisă, iar pe fond a cerut respingerea acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea excepției, apreciază că acțiunea supusă judecății este prescriptibila in termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe sa curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii, iar întrucât cauza anularii invocata decurge din insasi formularea clauzelor a căror nulitate o solicită, momentul la care a cunoscut cauza anularii clauzelor invocate este chiar momentul încheierii contractului de credit – respectiv data de 11.06.2008 -, iar cererea de chemare in judecata a fost înregistrata la data de 22.09.2014, deci după expirarea termenului de 3 ani, apreciază ca se impune constatarea de către instanța a faptului ca prezenta acțiune este prescrisa.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata, arătând că prin semnarea contractului de credit, consumatorul confirma ca a citit, înțeles si acceptat termenii si toate condițiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului. Anterior semnării contractului de credit reclamantul a avut posibilitatea de a consulta clauzele acestuia, de a analiza si studia cu atenție pe fiecare dintre acestea, pentru a aprecia daca corespund sau nu intereselor personale sau dimpotrivă, incalca aceste interese. De asemenea, a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel incat sa isi poată exprima consimțământul in deplina cunoștința de cauza.

A arătat că dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul derulării contractului ca si consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv: "4.1. Creditul se acorda cu o dobânda variabila de 7.95% pe an". Intimata a învederat faptul ca in luna septembrie 2010 a trimis tuturor clienților la adresa de corespondenta pentru creditele in derulare o notificare cu privire la . Ordonanței de Urgenta 50/2010, privind principalele modificări contractuale determinate de actul normativ si ii informa pe clienți cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adițional la contractul de credit in unitatea B. care a acordat creditul. Odată cu . OUG 50/2010, pentru contractele in derulare, in conformitate cu Art. 37 pct. a): dobânda va fi raportata la fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului. Referitor la comisioanele stipulate in contract, se face precizarea ca acestea sunt percepute in deplina conformitate cu legislația in vigoare, conform prevederilor art. 36 din OUG 50/2010, alin. 1, 2 si 3.

In privința legii aplicabile prezentului litigiu, intimatul arată că examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamant se face in principal in raport cu dispozițiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000 și ia in discuție o pretinsa rea-credinta a băncii in ceea ce privește modul in care au fost concepute clauzele contractuale, ori acest lucru nu se poate reține, contractul fiind incheiat cu respectarea intocmai a cadrului legal in vigoare la acea data, care nu cunoștea limitările si interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010. De asemenea, contractul in discuție este in deplina concordanta cu practicile bancare generalizate in perioada de referința in care au fost incheiat, fiind o grava eroare sa se ignore contextul economic in care au fost incheiate contractele si practicile bancare cvasigeneralizate.

Așadar, nu poate fi vorba de rea-credinta din partea băncii care, la incheierea contractului cu reclamantul nu a făcut altceva decât sa tina seama de prevederile legale si practicile bancare curente, iar o soluție de principiu data de instanța de judecata in sensul ca, in principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav in discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate in perioada de referința, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi inregistrate in sistemul bancar

Astfel cum rezulta din cererea de chemare in judecata, reclamantul critica acele clauze contractuale care prevăd dreptul băncii la calcularea si perceperea unei dobânzi variabile, însă apreciază intimata, o astfel de clauza nu contravine prevederilor alin. 1) lit. a), b) si g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, si nici prevederilor art. 4 din aceeași lege, din modul in care a fost formulata si motivata cererea de chemare in judecata, rezulta ca motivul nemulțumirii reclamantului este reprezentat de dreptul unilateral pe care ii are banca de a modifica dobânda, deci insusi caracterul variabil al dobânzii. O astfel de critica este neintemeiata, iar clauza care conferă băncii acest drept nu are caracter abuziv, prin contracte s-a prevăzut faptul ca dobânda aplicabila imprumuturilor este o dobânda variabila, de esența acesteia fiind înregistrarea unor fluctuații, fie in sensul creșterii ei, fie in sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut si agreat de către ambele parti, atat de către reclamant, cat si de către banca, inca de la momentul incheierii contractului. Practic, contractul de credit, are, in privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele parti având atât șansa unui castig, cat si riscul unei pierderi.

De asemenea, deși reclamantul critica faptul ca banca avea dreptul de a modifica in mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale si arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii in aplicare a clauzei contractuale care prevede ca dobânda aplicabila contractului este variabila, potrivit acordului părtilor, in funcție de anumiți indici de referința, si in funcție de formula de calcul expres indicata in contract. Totodată, pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 a constituit premisa legalității practicilor bancare prin care s-au stipulat in contractele de credit dobânzi variabile. Deși textul are in vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, este neîndoielnic faptul ca premisa (ipoteza) de la care pornește, este aceea a legalității dobânzii variabile si a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii. Prin urmare, este evident faptul ca nu poate fi calificata ca fiind abuziva clauza prin care se stabilește in contractele de credit o dobânda variabila si dreptul băncii de a modifica aceasta dobânda, pentru ca insasi Legea nr. 193/2000, in vigoare la data incheierii contractelor admitea posibilitatea incheierii unor asemenea contracte, precum si dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda.

Tot astfel, in cazul comisioanelor, ceea ce se modifica este cuantumul acestora, iar nu clauza contractuala referitoare la comisioane. Prin urmare, solicită instanței sa constate faptul ca toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului in raporturile dintre parti sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite si asumate de către cele doua parti contractante, toate aceste posibilități fiind explicate si aduse la cunoștința reclamantului la momentul incheierii contractului.

In aceste condiții, intimata . sa se constate ca: în momentul încheierii contractului de către imprumutat, situația de fapt existenta corespundea intru-totul prevederilor legale aplicabile, neexistand nici o obligația a băncilor de a include anumite prevederi obligatorii in conținutul contractelor de credit; reglementarea ulterioara, expresa, a obligației de a include anumite mențiuni in cuprinsul contractelor de credit demonstrează inexistenta unei astfel de obligații tacite, implicite, anterioare; modificarea ratei dobânzii a avut o motivație intemeiata si a fost adusa la cunoștința împrumutaților in modalitățile agreate contractual.

A mai învederat că în concret clauzele care stabilesc obligarea debitorului la plata unor comisioane de acordare și de gestiune a creditului, nu au caracter abuziv ci răspund unor servicii prestate de bancă pentru accesarea creditului. În concluzie, nici clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de acordare și de gestiune/de administrare, nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate susține faptul că reclamantul nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă aceste comisioane, când acestea reflectă chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.

Cu privire la perceperea comisionului de administrare intimata consideră ca instanța nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzuta de un text de lege si a fost redata integral in cuprinsul acestor articole. A susține faptul ca aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susține faptul ca art. 36 alin 1 si 3 din OUG 50/2010 contravine cu art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000. Aplicarea comisioanelor la sold nu presupune inmultirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca baza de calcul in forma de determinare a valorii comisionului lunar.

Comisioanele, indiferent de natura acestora, sunt încasate de instituțiile financiare la intervale regulate și acoperă cheltuielile ocazionate de monitorizarea finanțării. Reclamantul a susținut caracterul abuziv al clauzei care da dreptul băncii sa modifice nivelul comisioanelor in perioada de rambursare a creditului, însă pct. 1 lit. a), b) si g) nu sunt incidente, iar art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Cu privire la perceperea comisionului de administrare dispozițiile OUG 50/2010 sunt clare si imperative, astfel că apreciază că instanța nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzuta de un text de lege si a fost redata integral in cuprinsul acestor articole.

În privința solicitărilor reclamantului în sensul de a se dispune modificarea contractului și recalcularea prețului contractului, ca o consecință a stabilirii cursului CHF-leu raportat la data încheierii contractului, iar nu la data plății, le consideră inadmisibile întrucât se urmărește modificarea unui element esențial al contractului, adică însuși obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, în condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții. Stabilizarea cursului CHF ia valoarea pe care aceasta o avea la data încheierii contractului de credit, adică de 1,8 lei, deși în prezent CHF valorează 3,7 lei, înseamnă că nu s-ar restitui decât jumătate din suma pe care o avea de rambursat reclamantul. Or, instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voințe al părților, modificând, prin decizia sa, însuși obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din prețul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terț, fie el și instanță de judecată.

Pentru toate aceste motive, solicită să constate inadmisibilitatea capătului de cerere prin care reclamantul pretinde obligarea B. la modificarea obiectului contractului, prin stabilirea cursului de schimb CHF-leu existent la momentul semnării contractului. Având în vedere că toate dobânzile și comisioanele percepute de bancă se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părți, solicită să respingă acest capăt de cerere ca inadmisibil. F. de toate aspectele invocate anterior, pe cale de excepție, solicită să se respingă acțiunea ca fiind prescrisă, iar pe fond sa se dispună respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În drept au invocat dispozițiile art. 205 - art. 208 NCPC, si orice alte dispoziții legale incidente în cauză.

În probațiune au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

La data de 20.11.2014 s-a depus de către reclamant răspuns la întâmpinare (f. 46-47) prin care a solicitat respingerea excepțiilor si apărărilor paratei si admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata.

Pe cale de excepție, a înțeles să invoce excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei ce a semnat întâmpinarea, având in vedere prevederile legale care statuează ca persoanele juridice sunt reprezentate in relațiile cu terți prin administrator sau, după caz, prin celelalte organe ale societății iar o persoana care nu îndeplinește aceste condiții nu poate mandata puteri pe care nu le deține.

Cu privire la prescripția extinctiva a dreptului la acțiune, a arătat ca termenul de 3 ani prevăzut de art 3 al decretului 167/1958 nu este aplicabil. Astfel cum statuează art 7 al aceluiași act normativ, termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului; in speța, dreptul reclamantului ia naștere doar când instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor infierate prin acțiunea introductiva si le va anula.

In ceea ce privește afirmația conform căreia i-ar fi adus la cunoștință necesitatea incheierii actului adițional prevăzut de OUG 50/2010, conf art 95 alin 3 OUG 50/2010, intimata trebuie sa facă dovada acestui fapt. Oricum, in cazul in care parata se prevalează de vreun act adițional, solicită instanței sa ii pună in vedere depunerea acestuia deoarece partea a semnat nici un act adițional si nu a fost încunoștințat de necesitatea încheierii acestuia.

In concluzie, solicită respingerea excepțiilor și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Solicită instanței să pună în vedere paratei sa facă dovada încunoștințării cu privire la necesitatea semnării actului adițional la care face referire si sa depună respectivul act adițional.

Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de părți, precum și proba cu interogatoriul pârâtei (f.11, f. 55), f. 57-58), depus după închiderea dezbaterilor, astfel că instanța nu va ține cont de acest mijloc de probă .

Analizând probele administrate și dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. 5 C.pr.civ., instanța va analiza mai întâi excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita nulitatea clauzelor invocate, excepție formulată de pârâtă prin întâmpinare, unind cu fondul cauzei excepția întrucât pretențiile astfel formulate și apărările expuse sunt strâns legate de fondul pretenției concrete, urmând astfel a se pronunța asupra acestei excepții odată cu fondul.

În fapt, instanța reține că între părți s-a încheiat contractul de credit de consum nr. CL226748/21.06.2007 (f. 12-23), fără ca pârâta . dovedească, astfel cum a susținut prin întâmpinare, că între părți s-ar fi încheiat, fie și în formă tacită, vreun act adițional în contextul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, sau că ar fi notificat partea cu privire la posibilitatea/obligativitatea semnării unui astfel de înscris. Prin urmare, obiectul litigiului este reprezentat doar de prevederile contractului de credit sus-menționat, prin care reclamantul a obținut de la pârâtă un credit bancar în valoare de 8940,00 CHF, pentru o perioadă de 120 de luni.

În drept, instanța va avea în vedere în cauza de față prevederile art. 1 al. 3, art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000 și Anexa la legea indicată, aceasta întrucât este indubitabil faptul că raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența acestui act normativ, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant (pârâta) și consumator (reclamantul), astfel cum aceste două noțiuni sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, “(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori prin incidența sancțiunii civile a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță.

În acest sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea Murciano Quintero, C – 240/98 din 27.06.2000 a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv, pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia. Noțiunea de clauză abuzivă fiind asociată încălcării principiului bunei-credințe, înseamnă că stipularea unor asemenea clauze în contractele de consum atrage sancțiunea nulității lor absolute pe motiv de cauză ilicită, și cum acțiunea în declararea nulității absolute este declarată imprescriptibilă extinctiv, potrivit art.2 din Decretul nr.167/1958, act normativ în vigoarea la data nașterii raportului juridic dintre părți, rezultă că reclamantul este îndrituit să-și exercite dreptul la acțiune pentru înlăturarea clauzelor considerate abuzive și restituirea sumelor plătite nelegal oricând, inclusiv la mai mult de 3 ani de la încheierea convenției, motiv pentru care excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocată de către intimată este neîntemeiată, urmând a fi respinsă de către instanță.

În cauza de față instanța constată, pe baza probatoriului administrat și raportat la normele de drept sus-citate, că prevederile stipulate la cap. IV pct. 4.3 din contractul de credit de consum nr. CL226748/21.06.2007 (f. 13) îmbracă forma unei clauze abuzive atât în ceea ce privește rezervarea de către bacă a dreptului de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, cât și în ceea ce privește dreptul băncii de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări. De asemenea, se reține a fi subsumate subsumate noțiunii de clauze abuzive și prevederile cuprinse la pct. 4.2 din contract privind dobânda majorată.

Pentru a reține aceasta instanța constată că niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu reclamantul (deși potrivit dispozițiilor art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000, sarcina probei îi revenea băncii) în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, și deși legea nu interzice încheierea unor astfel de contracte, pentru ca acestea să nu fie abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamantului consumator și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Apărările pârâtei în sensul că reclamantul avea posibilitatea să deschidă un dialog pe marginea clauzelor atacate prin prezenta acțiune, dar aceasta nu a pus în discuție niciuna dintre clauze, acceptându-le în forma propusă, iar nu impusă, de bancă, nu pot fi reținute, unitatea bancara operând cu un format standard al clauzelor contractuale, subsumat unor „condiții”, generale sau speciale, de la care partea nu poate să deroge, chiar dacă le-ar pune sau nu în discuția profesionistului.

În ceea ce privește apărarea referitoare la faptul că acele clauze contractuale ce privesc dobânda și comisionul de risc/administrare sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului, instanța reține că potrivit disp. art. 4, al. 6 din Legea nr. 193/2000 „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor, inteligibil”. Așa cum s-a menționat deja, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul intern a Directivei Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993, aceasta din urmă prevăzând la art. 4, al. 2 că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectul contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Rezultă astfel că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/5.04.1993 nu exclud în mod automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, acestea făcând referire doar la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

În cauza de față, se reține că modalitatea de reglementare în contract a dreptului băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare (pct. 4.3) este în sensul că „pe parcursul derulării contractului banca își rezervă” acest drept, fără nicio circumstanțiere a condițiilor în care intimata ar putea uza de acest drept discreționar, singura precizare fiind „înștiințarea împrumutatului” cu privire la această modificare, „prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă”, împrumutatul putând accepta sau refuza modificarea, neprecizarea punctului de vedere al consumatorului fiind considerată acceptare tacită și oricum, neacceptarea de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor are drept consecință faptul că „banca are dreptul să declare creditul scadent și să treacă la recuperarea creditului și a dobânzii aferente”.

Această clauză pune problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a modifica unilateral și arbitrar dobânzile, comisioanele și taxele bancare, fără ca aceste operațiuni să fie necesar a fi justificate obiectiv și fără a fi negociate cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat.

Potrivit art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000„ sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Rezultă din interpretarea textului menționat că, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzilor, comisioanelor și taxelor bancare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța constată că în contract nu sunt indicate nici macar cu titlu general indicii privind contextul în care banca ar putea uza de acest drept pe care și-l rezervă, așadar nu oferă co-contractantului posibilitatea să cunoască de la început acele situații care vor putea duce la modificarea sumelor de bani ce vor fi suportate cu titlu de dobânzi, comisioane și taxe bancare, ori în aprecierea instanței, orice prevederi contractuale, dar mai ales cele ale unui contract de credit - dat fiind importanța lui în cadrul vieții economico-financiare a fiecărei persoane fizice -, trebuie să fie caracterizate în primul rând prin previzibilitate, respectiv să fie formulate de o asemenea manieră încât consumatorul să poată anticipa consecințele pe care acesta le va produce.

Apărările intimatei în sensul că partea și-a asumat o dobândă variabilă, iar nu una fixă, caz în care banca avea dreptul să modifice dobânda, sunt fără îndoială corespunzătoare realității înscrise în contract, dar aceasta nu împiedică sub nicio formă constatarea caracterului abuziv al prevederilor sus-indicate, variația dobânzii, asumată de parte, trebuind a fi circumscrisă de către profesionistul unitate bancară unui cadru expres, detaliat, sub aspectul intervenirii și aplicării acestei rate variabile, și de altfel, raportat și la prevederile legale indicate, banca nici nu a invocat, și cu atât mai puțin nu a dovedit, care era „motivația întemeiată” care îi permitea să opereze aceste modificări, ori în aceste condiții se impune a se reține caracterul abuziv al prevederilor stipulate la cap. IV pct. 4.3 din contractul de credit atât în ceea ce privește rezervarea de către bacă a dreptului de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, cât și în ceea ce privește dreptul băncii de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări, din moment ce teza finală nu este decât consecința aplicării tezei inițiale a articolului, ori fiind abuzivă clauza care permite băncii să își rezerve dreptul de modificare unilaterală a „prețului” contractului, este abuzivă și consecința acestei clauze, care permite băncii să declare creditul scadent.

Tot astfel, pct. 4.3 din contract care instituie așa-numita dobândă majorată, în sensul că „nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat atrage după sine plata de către împrumutat de dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4.1.” este o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor legale sus-citate, față de caracterul lipsit de previzibilitate al modului de calcul al dobânzii, al sumei la care se aplică această creștere și în fond sub aspectul a ceea ce reprezintă și la cât se ridică un punct procentual, dincolo de orice dubiu, în condițiile în care profesionistul unitate bancară „negocia” cu un consumator considerat unanim „partea slabă” în astfel de contracte.

Susținerile pârâtei . faptul că, prin semnarea contractului de credit, reclamantul a luat cunoștință de clauzele contractuale și a acceptat condițiile si costurile acordării si derulării contractului și că banca i-a prezentat mai multe oferte de creditare, trebuie corelate cu dispozițiile art. 79 din Legea nr. 296/2004, text conform căruia dovada negocierii contractului ii revine băncii pârâte, nu reclamantului, banca fiind cea care avea obligația de a proba faptul că a avut loc o negociere a clauzelor contractuale. Din aceasta perspectivă, atâta timp cât pârâta B. SA nu a făcut dovada că a negociat contractul, acesta fiind standard, preformulat, clauza referitoare dobânda majorată este abuzivă și din această perspectivă.

Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Invocarea de către pârâta B. SA a practicilor bancare din perioada în care a fost acordat creditul nu constituie o cauză de înlăturare a aplicării dispozițiilor legale anterior menționate cu atât mai mult cu cât contactul de credit a fost încheiat în anul 2007, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000, respectiv a Legii nr. 296/2004. Validarea raționamentului intimatei, raționament conform căruia reclamantul este ținut să execute obligațiile asumate prin semnarea contractului de credit, acesta fiind legea părților, ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 C.civ. precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Concluzionând, instanța reține că, din această perspectivă, banca nu a dovedit că ar fi negociat cu reclamantul clauza inserată la art. 4 pct. 2 din contractul de credit de consum nr. CL226748/21.06.2007, și că în plus modul de redactare al prevederii contractuale este lipsit de claritate și previzibilitate, astfel că se impune constatarea caracterului abuziv al acestui articol.

Sub aspectul comisioanelor pretins abuzive, susținerile reclamantului P. A. sunt doar în parte întemeiate, în sensul că pentru motivele care urmează, se reține a avea un astfel de caracter doar comisionul pentru rambursarea anticipată a creditului, fără a avea caracter abuziv comisionul de acordare credit și nici cel de administrare lunară.

Astfel, sub aspectul comisionului de acordare credit, instanța constată că potrivit art. 4.1 din contract, acest comision a fost stabilit la valoarea de 2,50% din valoarea creditului, iar această clauză este clar exprimată, comisionul fiind achitat o singura dată de către reclamat cu ocazia acordării creditului, părțile având cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le revin sub acest aspect, respectiv asupra valorii și a întinderii sale, fiind stipulat expres și clar sub formă procentuală raportat la valoarea creditului, astfel încât având în vedere ansamblul acestor elemente, raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța apreciază că această clauză nu este una abuzivă, nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, pentru comisionul de administrare lunară a creditului este precizat expres cuantumul acestuia, respectiv 0,30% aplicat la valoarea soldului, conform art. 4.1 din contractul de credit. Instanța constată că acest comision a fost convenit a se calcula la valoarea soldului, iar nu la valoare creditului, motiv pentru care nu se poate aprecia că ar disimula de fapt un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului. Tot astfel, instanța reține și dispozițiile art. 36 OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care legiuitorul a intervenit pentru a proteja consumatorii împotriva unor practici abuzive din partea băncilor, statuând că: “(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.

Ținând cont și de conținutul acestor prevederi, prin care legiuitorul a înțeles să consacre astfel de comisioane ce pot fi percepute de către bănci, se constată că acest comision, încasat în practică și înainte de modificarea legislativă indicată, are o finalitate diferită de cea a dobânzii, reprezentând o compensație pentru servicii oferite concret de către instituția bancară, și în plus acesta în sine nu este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în sensul art. 4 din lege, motiv pentru care instanța nu va reține caracterul său abuziv.

În schimb, comisionul perceput de bancă pentru rambursarea anticipată a creditului, conform prevederii contractuale de la pct. 5.3. – trecut în contract a reprezenta un procent de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat, este o clauză abuzivă prin aceea că duce în concret la o îmbogățire nejustificată a băncii prin crearea unui dezechilibru semnificativ între părți. De altfel, prin art. 66 din OUG nr. 50/2010 s-a recunoscut dreptul consumatorului „de a se libera in tot sau in parte de obligatiile sale care decurg dintr-un contract de credit. In acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, aceasta reducere privind dobanda si costurile aferente perioadei dintre data rambursarii anticipate si data prevazuta pentru incetarea contractului de credit”, iar potrivit art. 68 lit. c), când rambursarea anticipata intervine . care rata dobanzii aferente creditului nu este fixa – precum în cazul petentului – așadar atunci când rata dobânzii este variabilă, este exclusă orice compensație pentru rambursare anticipata, prin urmare acest comision nu mai poate fi perceput de către bancă.

În privința clauzei de risc valutar și solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la convertirea creditului în lei la cursul CHF-L. de la momentul acordării creditului, sau de denominare în moneda națională a plăților efectuate, instanța reține caracterul neîntemeiat al pretențiilor, care vor fi respinse. Astfel, instanța reține că partea a invocat ca temei al pretenției în special hotărârea CJUE în cauza C-26/13, Kasler și Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., fără a ține seama de particularitatea acelei cauze în care problema viza „particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine”, după cum arată la pct. 74 din hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene, privind modalitatea diferită de calcul folosită de bancă la deblocarea creditului, pe de-o parte, respectiv la restituirea ratelor lunare, pe de altă parte, iar nu faptul că prin ipoteză creditul ar fi fost stabilit într-o anumită monedă străină care între timp ar fi cunoscut o devalorizare semnificativă. Această ultimă ipoteză, chiar incidentă situației concrete a petentului, nu este subsumată noțiunii de clauză abuzivă, neputând a se susține că un consumator nu are cunoștință de faptul că moneda străină cunoaște variații a valorilor sale raportat la moneda națională, uneori chiar variații semnificative înregistrate într-un interval scurt, ori alegerea cursului valutar CHF a fost realizată de parte, în condițiile în care piața oferea și credite în alte monede.

Astfel, întrucât creditul a fost acordat in moneda CHF, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, principiul nominalismului monetar fiind consacrat de art. 1578 Cod civil vechi și răspunzând obligațiilor asumate de părți, în lipsa dovedirii de către reclamant a faptului că banca intimată cunoștea care va fi evoluția ulterioară a cursului CHF, fiind fără îndoială recunoscut că în concret cursul valutar nu era la latitudinea nici uneia dintre părți ci stabilit liber de către piață, și că în concret consumatorul putea să se aștepte ca acest curs, care la nivelul anului 2007 era extrem de favorabil, să cunoască o re-ajustare pentru un echilibru cu celelalte monede străine. În aceste condiții și din perspectiva impreviziunii și a obligațiilor de informare care revin băncii, instanța reține că în concret contractul de credit, sub acest aspect, a fost valabil încheiat de părți, care au contractat în deplină cunoștință de cauză cu privire la riscul aprecierii monedei contractate, astfel că acest contract a creat un raport juridic obligațional valabil care își produce deplin efectul între părți. Cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzei referitoare la plata creditului în franci elvețieni, atâta timp cât acest fapt nu a fost interzis de lege, ar echivala cu aprecierea că acordarea tuturor creditelor în altă monedă decât moneda națională constituie în sine un act nelegal, ce ar însemna depășirea atribuțiilor instanței prin declararea ca nelegală și interzicerea încheierii unor acte permise atât de legislația română cât și de cea a Uniunii Europene.

În final, sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare, în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor abuzive, precum și restituirea sumelor încasate în plus, cu dobânda legală de la data plății până la data restituirii efective, instanța urmează a admite în parte aceste petite, respectiv doar prin raportare la clauzele contractuale constate a fi abuzive, respectiv cele privind dreptul băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, cât și de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări, dar și clauza privind dobânda majorată și comisionul pentru rambursarea anticipată a creditului, nu și pentru comisionului de acordare credit și cel de administrare lunară, pe care instanța nu le-a constatat a fi abuzive, la fel cum nici petitul privind convertirea creditului în lei nu a fost găsit întemeiat.

Conform art. 453 C.proc.civ., va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P. A. cu domiciliul în G., . ., CNP_, cu domiciliul procesual ales în Cluj-N., Calea Dorobanților nr. 97 . în contradictoriu cu parata S.C. B. S.A., cu sediul in București, .. 6A, sector 2, număr de ordine in Registrul Comerțului București J_, Cod Unic de înregistrare RO404416 și, în consecință:

Constată caracterul de clauză abuzivă și nulitatea absolută a clauzei privind dreptul băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare și de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări, cuprinsă la pct.4.3 din contractul de credit de consum nr. CL_/21.06.2007 încheiat cu intimata, precum și a clauzei privind dobânda majorată prevăzută de art. 4.2 și comisionul pentru rambursarea anticipată a creditului instituit prin art. 5.3 teza finală din același contract de credit.

Obliga pârâta să emită un nou grafic de rambursare, începând cu data încheierii contractului, în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor constate anterior a fi abuzive și să restituie petentului P. A. sumele încasate în plus, cu dobânda legală de la data plății până la data restituirii efective.

Respinge petitele vizând constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare credit și cel de administrare lunară.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de convertire a creditului în lei, la cursul CHF-L. de la momentul acordării creditului și denominare în moneda națională a plăților.

Ia act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria G..

Pronunțată în ședința publică din data de 05.03.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

G. I. L. C. L. P.

Red. /Dact.GIL

4 exp./08.04.2015