Pretenţii. Sentința nr. 6214/2013. Judecătoria GIURGIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6214/2013 pronunțată de Judecătoria GIURGIU la data de 27-08-2013 în dosarul nr. 4150/236/2013
Operator de date cu caracter personal nr. 8756
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
JUDECATORIA G. - CAUZE GENERALE
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 6214
Ședința publică de la 27 August 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. S.
Grefier M. V. B.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant . SRL și pe pârât ., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au fost consemnate prin încheierea de ședință din data de 14.08.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 21.08.2013 și 28.08.2013 când, în aceeași compunere, a deliberat și a pronunțat următoarea sentință.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanta S.C. G. ȘTUBEANU 2000 S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta S.C. P. M. S.R.L. la plata sumei de 2073,18 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 30.09._12, pentru serviciile prestate, împreună cu penalități de întârziere.
Reclamanta a arătat că debitul pretins, compus din suma de 1451,10 lei (din care pârâta a achitat suma de 291,58 lei rămânând un rest de 1159,52 lei) și suma de 913,66 lei penalități de întârziere, are la bază contractul privind prestarea de servicii contabile nr.49/2003.
De asemenea, reclamanta a precizat că prin adresa nr.165/30.01.2013 a invitat pârâta la conciliere directă, dar pârâta nu a onorat invitația, neprezentându-se.
În susținerea cererii sale reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, depunând în acest sens, în copii certificate, următoarele înscrisuri: contract de prestări servicii în domeniul contabilității nr.49/10.02.2003 (f.7-11); facturile . nr._/30.09.2012 (f.12), nr._/31.10.2012 (f.13); nr._/30.11.2012 (f.14); nr._/28.12.2012 (f.16); tabel privind dobânzile la întârziere calculate până la data de 15.03.2013 (f.18); adresa nr.165/30.01.2013 (f.19-20); contract de publicitate nr.4/01.03.2012 (f.38);facturi fiscale . nr._/29.06.2012, nr._/29.06.2012, nr._/29.06.2012 (f.39-40).
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.194 C., art.1350, 1516 și urm. Cod civil.
Cererea a fost timbrată cu suma de 176,84 lei timbru judiciar și 3 lei.
Pârâta a depus întâmpinare și a arătat faptul că acțiunea, având ca obiect răspunderea civilă contractuală, intentată de reclamantă, este netemeinică și nelegală, deoarece contractul de prestări servicii contabile nr.49/2003 a încetat în momentul încheierii între aceleași părți a unui contract de publicitate, nr.4/2012, al cărui obiect „îl constituie publicitatea ce urmează a fi făcută de ., firmei . sistem barter, mai precis la compensare, astfel că serviciile de contabilitate prestate de aceasta sunt achitate prin compensare cu cele de publicitate.” De asemenea, pârâta a menționat că întrucât la data de 14.08 2012 a primit o adresă prin care reclamanta își manifesta intenția de a rezilia contractul de publicitate, a dedus că vor înceta și serviciile de contabilitate, pe care reclamanta le presta în sistem barter. Totodată, pârâta a arătat că, din punctul său de vedere, relațiile contractuale cu reclamanta au încetat definitiv, din momentul în care reprezentantul reclamantei a refuzat să poarte un dialog cu pârâta, astfel că pârâta a solicitat reclamantei restituirea documentelor contabile. Deși nu a întâmpinat un refuz explicit din partea reclamantei cu privire la acest lucru, totuși pârâta a precizat că de fiecare dată i s-a comunicat că restituirea documentelor contabile se face cu acordul administratorului reclamantei, care refuza să dialogheze cu pârâta. Mai mult, a arătat pârâta, reclamanta a continuat să perceapă costuri pentru serviciile de contabilitate, deși între timp pârâta ar fi încheiat un contract cu o altă firmă de contabilitate, iar, pe de altă parte, a precizat că nu putea să accepte la plată „niște facturi pe care le acoperisem deja prin contractul de barter”.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a solicitat proba cu martori, înscrisuri, interogatorii.
Analizând situația de fapt, față de probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Cu titlu preliminar, instanța precizează că, întrucât prezenta cauză are ca obiect pretenții derivând dintr-un contract încheiat între părți, în anul 2003, deci înainte de . Codului civil din 2009 (01.10.2011), va analiza regulile care privesc aplicarea legii în timp.
Astfel, potrivit art.6 alin.(2) din Codul Civil din 2009 „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârșirii lor.”
În acest context, având în vedere data încheierii contractului, respectiv anul 2003, instanța reține că obligațiile părților derivând din acest contract se supun regulilor de drept material prevăzute de Codul Civil de la 1864 (Vechiul Cod Civil), astfel că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil din 2009 (Noul Cod Civil).
Situația de fapt
Reclamanta și pârâta din prezenta cauză au încheiat la data de 10 februarie 2003, la G., un contract de prestări servicii în domeniul contabilității, prin care reclamanta se obliga să presteze în favoarea pârâtei-beneficiar servicii de contabilitate, în schimbul unui preț, stabilit de părți a fi plătit lunar, echivalent monedei SUA.
Potrivit convenției susmenționate, relațiile contractuale dintre părți urmau să se deruleze pe o perioadă de 3 ani, de la 01.12.2002 până la 31.01.2006, iar în cazul în care nu ar fi apărut modificări solicitate de vreuna din părți, termenul de încetare se va fi prelungita până la solicitarea rezilierii de către una din părți, în condițiile stipulate în contract.
În temeiul respectivului contract, în lunile septembrie și octombrie ale anului 2012, reclamanta a emis facturile fiscale ., nr._, în valoare de 365,37 lei și nr._, în valoare de 365,58 lei, care au fost semnate și ștampilate de pârâtă. În lunile noiembrie și decembrie ale aceluiași an, reclamanta a emis facturile fiscale . nr._, în valoare de 363,17 lei, și nr._, în valoare de 356,98 lei, pe care, însă pârâta nu le-a acceptat la plată prin semnare și/sau ștampilare.
La data de 01 martie 2012, între reclamantă și pârâtă a intervenit un contract de publicitate (nr.4/01.03.2012), pe perioada 01.03._12, al cărui obiect constă în „publicitate la TV Muntenia G. în cadrul emisiunii „Ce-ar mai fi de spus” calup de publicitate pus la dispoziție de beneficiar, precum și inserția în crow-ul emisiunii „Ce-ar mai fi de spus”a firmei Tano și Hotel Sud la compensare cu produse zaharoase”.
În drept
Potrivit art.969 din Codul civil de la 1864, „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.”
Art.1073 din Codul civil de la 1864 prevede faptul că „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”
Art.1088 din Codul civil de la 1864 dispune: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț…
Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul sa fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecata, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
De asemenea, potrivit art.43 din Codul Comercial „Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.”
Potrivit art.1083 din Codul civil de la 1864 „Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit.”
Opinia instanței
Având în vedere faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, instanța va analiza condițiile acesteia, prin raportare la speța dedusă judecății.
Astfel cum a fost prezentat în cadrul secțiunii „Situația de fapt” din prezenta hotărâre, între părțile din prezenta cauză au intervenit două contracte: unul privind prestarea de servicii contabile, încheiat în anul 2003, pe care își întemeiază reclamanta pretențiile și altul de publicitate, încheiat în anul 2012, invocat de pârâtă, în apărarea sa.
1.Cu privire la contractul nr.49/2003, instanța reține că din probele administrate în prezenta cauză, că acesta a fost încheiat în mod valabil, sub aspectul condițiilor de fond (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) și sub aspectul formei, fiind semnat de ambele părți. În acest sens, instanța precizează că niciuna dintre părți nu contestă existența și valabilitatea sa.
În ceea ce privește obiectul principal al contractului susmenționat, instanța reține că acesta consta în prestarea periodică, de către reclamantă, de servicii de contabilitate către pârâtă. La rândul său pârâta se obliga să plătească lunar, prețul stabilit la art.6 din contract („echivalentul în lei a 60$ SUA, la cursul oficial valabil în ziua plății, sumă ce anual se va majora cu o indexare de 10%...”), art.12 stipulând că „partea care nu-și respectă obligațiile contractuale datorează celeilalte părți penalizări: neachitarea de către beneficiar a contravalorii prestației până la data de 25 ale lunii următoare celei pentru care s-a întocmit lucrarea și s-a emis factura de către executant, atrage plata unor penalități de întârziere în plata prețului, calculate la suma datorată, în procent de 5% pentru fiecare zi de întârziere pentru primele 10 zile și în procent de 10% pentru următoarele zile până la plata debitului, chiar dacă suma calculată cu titlu de penalități depășește suma debitului.”.
Referitor la durata contractului, instanța arată că acesta a fost încheiat pe o perioadă de 3 ani (01.12._06), stipulând posibilitatea prelungirii duratei sale, în condițiile în care nu va fi intervenit rezilierea sau modificarea.
Cu privire la aceste aspecte, instanța are în vedere susținerile pârâtului potrivit cărora contractul la care face referire reclamanta, în speță, contractul nr.49/2003, „în opinia noastră nu mai producea efecte de la . contractului de publicitate nr.4 din 01.03.2012, care stipula foarte clar în art.2 că, obiectivul contractului îl constituie publicitatea ce urmează a fi făcută de ., firmei . sistem barter, mai precis la compensare, astfel că serviciile de contabilitate prestate de aceasta sunt achitate prin compensare cu cele de publicitate” (f.31).
Astfel, analizând prevederile contractului nr.4/2012, invocat de pârâtă, dar depus la dosar de reclamantă, instanța constată că art. 2 prevede că obiectul contractului constă în „publicitate la TV Muntenia G. în cadrul emisiunii „Ce-ar mai fi de spus” calup de publicitate pus la dispoziție de beneficiar, precum și inserția în crow-ul emisiunii „Ce-ar mai fi de spus”a firmei Tano și Hotel Sud la compensare cu produse zaharoase” (f.38).
În acest sens, instanța reține că serviciile de publicitate prestate de pârâtă prin contractul nr.4/2012 se compensau cu produse zaharoase și nu cu servicii de contabilitate, prestate de reclamantă în temeiul contractului nr.49/2003.
Instanța nu poate lua în considerare nici susținerile pârâtei din întâmpinare, potrivit cărora „în opinia noastră relațiile contractuale între cele două firme au încetat definitiv din momentul în care reprezentantul firmei . refuzat total de a dialoga cu noi, fără a preciza dacă înțelegerea verbală mai rămâne valabilă sau nu singurele contracte existente fiind la acea dată nule, datând din anul 1998 și respectiv 2003. Din acel an și până astăzi nu a mai intervenit nici un act adițional ce ar fi putut prelungi scriptic relația contractuală dintre cele două părți.” Cu privire la aceste aspecte, instanța precizează că relațiile contractuale tensionate, caracterizate prin refuzul unui dialog între partenerii contractului nu poate echivala cu încetarea efectelor contractuale, niciuna dintre părți nefiind îndreptățită să interpreteze contractul astfel, în lipsa unei denunțări, cu atât mai mult cu cât pârâta recunoaște că reclamanta și-a îndeplinit în continuare obligațiile asumate prin contract. Tot în acest context, instanța reține că pârâta afirmă prin întâmpinare, faptul că a acordat o conotație relațiilor tensionate existente, considerând „că e mai bine ca orice relație contractuală și de colaborare între noi să înceteze”, motiv pentru care a solicitat restituirea actelor contabile, însă reclamanta „a continuat în mod abuziv să îmi perceapă costuri pentru serviciile de contabilitate în virtutea celor două contracte încheiate în anii 1998 și 2003, condiționându-mă să plătesc facturile prin refuzul său de a ne restitui actele contabile.” Astfel, instanța arată că susținerile pârâtei referitoare la prestarea unor servicii de către reclamantă cu rea-credință, în condițiile în care atitudinea pârâtei de a solicita restituirea actelor contabile ar fi echivalat cu încercare de denunțare a contractului privind prestarea de servicii de contabilitate, este nesusținută de vreo probă, care să demonstreze pe de o parte, încercarea pârâtei de a pune capăt convenției încheiate în anul 2003 și, în aceste condiții, pe de altă parte, atitudinea „abuzivă” a reclamantei de a-și îndeplini obligațiile asumate prin contract. Totodată, instanța subliniază că încheierea de către pârâtă a unui alt contract având același obiect (prestarea de servicii contabile) cu un alt prestator, nu poate echivala din punct de vedere juridic cu intenția de denunțare a contractului inițial.
Referitor la nulitatea contractului încheiat între părți în anul 2003, care face obiectul prezentei cauze, instanța reține că afirmațiile pârâtei apar ca nesusținute de probele administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât nulitatea contractului nu intervine de drept, ci se constată de instanța judecătorească.
Mai mult, pârâta a susținut că la data de 14 septembrie_, contractul de publicitate ar fi încetat, deoarece reclamanta și-ar fi exprimat intenția de reziliere a acestuia, motiv pentru care „prin deducție logică noi am considerat că încetează și serviciile de contabilitate pe care reclamanta le presta la barter.” Cu sublinierea că din înscrisurile depuse la dosar (f.38) nu reiese că serviciile de contabilitate prestate de reclamantă s-ar fi compensat cu serviciile de publicitate prestate de pârâtă, instanța precizează că, potrivit art.14 din contractul încheiat în anul 2003, intenția de reziliere a contractului „trebuie comunicată cu 90 zile înainte de data propusă pentru reziliere, atât celeilalte părți, cât și Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, filiala G..”. Cu privire la aceste aspecte, instanța observă că intenția de reziliere a contractului având ca obiect prestarea de servicii contabile trebuie să îndeplinească anumite formalități, într-un termen rezonabil, cealaltă parte nefiind autorizată să o deducă dintr-o anumită atitudine sau prin analogie cu manifestarea de intenție exprimată în legătură cu alte contracte încheiate de părți. Or, pârâta nu a demonstrat în vreun fel faptul că formalitățile susmenționate ar fi fost îndeplinite, astfel încât să poată fi îndreptățită, în mod rezonabil, să concluzioneze că relațiile contractuale stabilite prin contractul nr.49/2003 ar fi încetat.
În consecință, instanța constată că la data introducerii acțiunii la Judecătoria G. (25 martie 2013), contractul nr.49/2003 încheiat de părțile din prezenta cauză nu încetase și nici nu fusese anulat, în condițiile legii, acesta fiind în derulare.
2. Cu privire la existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale de către pârâtă.
Instanța precizează că în cazul obligațiilor de a da și de a face, neexecutarea contractului se prezumă, cu condiția ca creditorul să facă dovada existenței creanței sale.
În acest sens, având în vedere probatoriul administrat în prezenta cauză din care rezultă existența valabilă a contractului nr.49/10.02.2003, coroborat cu atitudinea procesuală a pârâtei, care nu a demonstrat contrariul, respectiv executarea obligațiilor contractuale asumate, instanța reține că debitoarea-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor care fac obiectul acestui proces.
De altfel, astfel cum reiese din întâmpinare, pârâta nu contestă faptul că reclamanta și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale asumate, ci doar că ar fi „continuat în mod abuziv să îmi perceapă costuri pentru serviciile de contabilitate…”, pe de altă parte, recunoscând indirect neîndeplinirea propriilor obligații, prin justificarea că ar fi considerat încetate, din anumite motive, relațiile contractuale.
2. Cu privire la existența prejudiciului patrimonial, constând în creanța pretinsă de reclamantă, respectiv caracterul acesteia de a fi certă, lichidă, exigibilă
În ceea ce privește creanța care face obiectul pretenției reclamantei din prezenta cauză, instanța reține că aceasta are ca fundament un număr de 4 facturi fiscale, dintre care 2 sunt semnate de primire de către beneficiar (. nr._/30.09.2012 (f.12), nr._/31.10.2012 (f.13); nr._/30.11.2012 (f.14); nr._/28.12.2012 (f.16)), iar celelalte 2 sunt nesemnate de primire, din înscrisurile depuse la dosar reieșind că acestea ar fi fost comunicate prin intermediul poștei electronice (f.15 și 17).
Certitudinea creanței pretinse, altfel spus existența sa, rezultă din însuși contractul încheiat de părți, îndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă fiind materializată prin emiterea de facturi fiscale.
Creanța este lichidă, deoarece obiectul acesteia este determinat, astfel cum rezultă din dispozițiile art.6 din contract.
Cu privire la exigibilitatea creanței, potrivit prevederilor contractuale, simpla emitere a facturilor este suficientă, nefiind necesară recepționarea de către beneficiarul-pârât a facturii pentru a stabili faptul că obligația debitorului a ajuns la scadență.
Asumarea de către pârâta din prezenta cauză a două dintre facturile fiscale în discuție, prin semnarea acestora, fără semnificație pe planul exigibilității creanței, astfel cum s-a arătat mai sus, vine să sublinieze recunoașterea făcută de pârâtă atât cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, cât și referitor la existența unei datorii contractuale pe care pârâta o are față de reclamantă.
Referitor la cuantumul creanței pretinse de reclamantă, instanța notează că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins suma de 2073,18 lei, constituită din 1159,52 lei debit restant și 913,66 lei penalități de întârziere.
În ceea ce privește suma de 1159,52 lei, debit restant, instanța reține că aceasta este totalul de plată, care rezultă după scăderea sumei de 291,58 lei (achitată de pârâtă la data de 04.02.2013), din însumarea celor 4 facturi fiscale în discuție în prezenta cauză.
3.Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs
Instanța reține că există un raport de cauzalitate directă între cele două condiții ale răspunderii civile contractuale, prin neexecutarea obligației de plată a facturilor fiscale în discuție, producându-se un prejudiciu patrimonial, cert, în patrimoniul reclamantei.
4. De asemenea, cu privire la vinovăția debitorului în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, condiție de declanșare a răspunderii civile contractuale, instanța precizează că, atât timp cât debitoarea nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile, în sarcina sa operează o prezumție relativă de vinovăție, având în vedere prevederile art.1083 din Codul civil de la 1864, suscitat. Or, din probatoriul administrat în prezentul proces, reiese că pârâta nu a demonstrat o cauză străină, exoneratoare de obligația plății facturilor fiscale, nereușind să răstoarne prezumția, astfel că în sarcina sa se va reține că nu și-a îndeplinit, cu vinovăție, obligațiile asumate prin contractul nr.49/2003 încheiat cu reclamanta.
5. Cu privire la punerea în întârziere a debitorului
Instanța arată că, potrivit regulilor generale în materie contractuală, pentru a se putea acorda daune-interese creditorului, debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale. Este adevărat că debitorul trebuie să-și execute obligația la termenul prevăzut de părți în contract (până la data de 25 ale lunii următoare celei pentru care s-a întocmit lucrarea și s-a emis factura de către executant – art.12 din contract), în caz contrar fiind în întârziere, dar, pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, este necesar să fie constatată în formele prevăzute de lege, deoarece simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligația nu-l pune pe debitor în întârziere (dies non interpellat pro hominem).
Instanța menționează că, prin excepție de la această regulă, există situații în care nu este necesară îndeplinirea de formalități pentru punerea în întârziere, debitorul aflându-se de drept în întârziere. Printre aceste situații, se numără și cazul în care părțile contractului sunt comercianți (profesioniști), ca în situația de față, astfel cum prevede art.43 din Codul Comercial.
Așa fiind, instanța constată că în cauza dedusă judecății, pârâta se află de drept în întârziere în ceea ce privește daunele-interese datorate reclamantei-creditoare, în temeiul contractului.
Cu referire la penalitățile de întârziere, instanța reține că, în virtutea prevederilor contractuale (art.12), modul de percepere și data de la care încep să curgă au fost convenite de părți.
Luând în considerare prevederile art.43 din Codul Civil de la 1864, instanța constată că pârâta datorează penalități de întârziere aferente debitului principal, în sumă de 913,66 lei, calculate potrivit tabelului desfășurător de la fila nr.18.
De asemenea, având în vedere faptul că în cursul dezbaterilor, reclamanta, prin consilier juridic, a solicitat și plata dobânzii prevăzute de Legea nr.72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, instanța reține că potrivit art.21 din actul normativ susmenționat, dispozițiile acestuia, cu excepția prevederilor art. 15, referitoare la clauzele abuzive, „nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Or, față de faptul că respectivul contract în discuție a fost încheiat în anul 2003, iar legea indicată drept temei pentru perceperea unor dobânzi la creanța pretinsă de reclamantă, a intrat în vigoare la data de 5 aprilie 2013, instanța constată că Legea nr.72/2013 nu este aplicabilă în raporturile contractuale stabilite de părțile prezentei cauze.
6. Cu privire la inexistența unei clauze de neresponsabilitate existente în contract
Analizând contractul depus la dosar (f.7-11), instanța constată că nu au fost inserate clauze de neresponsabilitate anterioare producerii prejudiciului în patrimoniul creditoarei-reclamante, care să justifice neantrenarea responsabilității contractuale a debitorului, astfel că, pârâta este ținută să își execute obligația asumată prin convenția nr.49 încheiată la data de 10.02.2013, respectiv să plătească facturile fiscale emise de reclamantă.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, instanța are în vedere dispozițiile art.453 Cod proc.civ., potrivit cărora partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În aceste condiții, instanța urmează să admită cererea reclamantei și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 179,84 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. G.. ȘTUBEANU 2000 S.R.L. cu sediul în municipiul G., ..208/3S1, .. G., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr.J_, C. RO1284881, în contradictoriu cu pârâta S.C. P. M. S.R.L., cu sediul în municipiul G., ./2S, ., jud. G., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr.J_, C. RO15038577.
Obligă pârâta .. la plata sumei de 2073,18lei.
Obligă pârâta .. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 179,84 lei.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.08.2013.
Judecător, Grefier,
Red. Jud. S.A.
4 ex./20.09.2013
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6001/2013. Judecătoria... | Fond funciar. Sentința nr. 3054/2013. Judecătoria GIURGIU → |
|---|
