Obligaţie de a face. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 16728/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2013
Ședința publică de la 02 Decembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE T. G.
Grefier M. C. M.
Pe rol se află judecarea cauzei privind pe reclamant T. G. și pe pârât M. IAȘI-PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI IAȘI, având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 30.10.2013 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea data, ce face parte integrantă din prezenta și când instanța din lipsa de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 06.11.2013, 13.11.2013, 20.11.2013,27.11.2013 și ulterior pentru astazi,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile, reține:
Prin cererea înregistrată la data de 27.05.2013, sub numărul_, reclamantul T. G. a chemat în judecată pârâtul MUNICIPIULUI IAȘI, prin Primarul Municipiului Iași solicitând obligarea acestuia din urmă, în calitate de vânzător, să încheie cu reclamantul, în calitate de cumpărător, contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul ce face obiectul contractului de închiriere nr. 3478/19.05.2009.
Reclamantul titularul contractului de închiriere nr. 3478 din 18.05.2009, încheiat inițial la data de 25.06.2003 și apoi reînnoit, cu modificările intervenite prin actele adiționale ulterioare, valabil,conform ultimului contract din 19.05.2009 până la data de 19.05.2014,
Acest contract are ca obiect un imobil locuință, care a intrat în posesia statului în perioada comunistă și care se află în patrimoniul pârâtului.
Imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, astfel că, potrivit art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, a Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportat la art. 9 din Legea nr. 112/2995 și a Normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest imobil poate fi vândut chiriașilor.
Pârâtul refuză să încheie contractul de vânzare-cumpărare, deși pentru alte persoane aflate în situații identice au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare. Refuzul este motivat de faptul că persoanele respective aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 112/1995, contracte de închiriere valabil închieate.
De asemenea, se mai invocă și faptul că textul de lege ar institui numai o vacație pentru chiriași, vocație care nu ar obliga unitatea deținătoare să înstrăinteze imobilul.
Reclamantul susține că excluderea chiriașilor ale căror contracte de închiriere s-au încheiat ulterior intrării în vigoare a legii nr. l12/1995 și a legii nr. 10/2001 de la aplicarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, respectiv art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este discriminatorie și neconstituțională.
Astfel, Curtea europeană a Drepturilor Omului de la Sîfasbourg, a reținut în cauzele: Rassmusen împotriva Danemarcei din anul 1984, Abdulaziz, Cabbales și Balkandi împotriva Regatului Unit din anul 1985, Gaygusuz împotriva Austriei din anul 1996, Larkos împotriva Cipru din anul 1999, B. și alții împotriva Moldovei din anul 2004, că deosebirea de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică atunci când nu se urmărește un scop legitim sau nu se păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.
De asemenea, Curtea Cosntituțională a României a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esența sa pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil (a se vedea spre exemplu: Decizia nr.423/2007 publicată în M.O.Partea I nr.418 din 22 iunie 2007 ).
Rezultă că a trata pe cineva diferit de altcineva, deși situația este asemănătoare, invocând criteriul temporal, fără o altă justificare rezonabilă și obiectivă echivalează a trata pe acel cineva (în speță pe subsemnatul) în mod discriminatoriu.
Nu în ultimul rând practica judiciară a instanțelor judecătorești române, și ne referim aici inclusiv la câteva recente decizii de speță pronunțate de instanțele ieșene de fond și de control judiciar (menționăm astfel Sentința Civilă nr._ din 14.12.2011 pronunțată de Judecătoria lași-Secția Civilă pronunțată în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului promovat de M. Iași, prin Decizia Civilă Irevocabilă nr. 1557/2012 din 20.06.2012 a Tribunaluli Iași, precum și Decizia Civilă Definitivă nr.l 10/2012 din 13.02.2012 pronunțată de Tribunalul Iași ca instanță de apel în dosarul nr._, menținută de Curtea de Apel Iași-Secția civilă, ca instanță de recurs, prin Decizia Civilă Irevocabilă nr. 294/2013 din 04.03.2013), validează această interpretare conform căreia excluderea categoriei de chirași sus-menționată de la aplicarea prevederilor legale referitoare la cumpărarea locuințelor nerevendicate de foștii proprietari în condițiile legislației speciale de restituire este discriminatorie, neconstituțională și chiar nelegală.
Prin . prevederilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială a legii fiind vorba despre prevederile art.43, care extindea sfera persoanelor ce puteau cumpăra o locuință nerevendicată și la alte categorii decât chiriașii, și a prevederilor art. 52 din aceiași lege, care prevedea abrogarea oricăror prevederi contrare, s-a considerat că sunt abrogate implicit prevederile legale din H.G. nr.11/1997 de modificare și completare a H.G. nr.20/1996 de aprobare a normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995 care excludeau categoria persoanelor ale căror contracte de închiriere au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a legii nr. 112/1995 de la posibilitatea de cumpărare a locuințelor nerevendicate.
Raționamentul care a stat la baza adoptării Deciziei Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție vizând Recursul în Interesul Legii nr. 5 din 21.01.2008 cu privire la aplicarea prevederilor legii nr. 85/1992 este aplicabil și în această speță, atât cu referire la aplicarea prevederilor art. 9 din legea nr. l12/1995 și art. 42 din Legea nr.10/2001 chiriașilor care au avut contracte de închiriere încheiate ulterior intrării în vigoare a acestor legi cât și cu privire la natura obligației de a vinde, ce revine unității deținătoare, conform textului legal al art. 42 din legea nr.10/2001 raportat la prevederile art. 9 din legea nr. 112/1995. Prin aceiași decizie de recurs în interesul legii s-a stabilit că persoana ce solicită cumpărarea locuinței trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul formulării cererii de închiriere, iar nu în momentul intrării în vigoarea legii.
De asemenea, s-a stabilit că obligație de a vinde este o obligație propter in rem, în raport de natura obiectului acestei obligații care este o locuință intrată în prorpietatea statului, iar nu in personam, in considerarea subiectului acestei obligații respectiv a unității deținătoare. Aceleași considerații au fost reținute și prin Decizia Curții Constituționale nr. 814/2011, cu privire la natura obligație de a vinde, motiv pentru care, prin analogie, prevederile sus-menționate din Legea nr. 10/2011 și din Legea nr. 112/1995 instituie, pentru aceleași considerații, o obligație in rem.
Recent, înalta Curte de Casație și Justiție a mai pronunțat o decizie într-un Recurs în Interesul Legii, având ca obiect interpretarea prevederilor Legii nr. 85/1992 (decizia nr. 3 din 18 februarie 2013), menținând aceeași linie de interpretare a prevederilor legale în discuție, statuându-se că, citez,:
„In interpretarea și aplicarea dispozițiilor art 1 alin. (1) și art. 7
alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu
altă destinație construite din fondurile statului și fondurile unităților
economice sau bugetare de stat, republicată, stabilește că aceste prevederi
instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.
În plus, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 44 din Constituție, se impun cu caracter obligatoriu considerentele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constat conformitatea dispozițiilor art 1 și art. 7 din Legea nr. 85/1992, cu motivarea că „deși în proprietatea societății comerciale sau a regiilor autonome au intrat și locuințele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituției, a posibilității ca fiecare chiriaș al unei asemenea locuințe să devină proprietar nu poate fi privită decât ca o limitare a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective. Astfel, se consacră o normă de justiție socială, chiriașii având posibilitatea să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem juridic-statal".
Cu privire la celălalt motiv inovcat de pârâtă ca refuz al închiereii contractului de vânzare cumpărare, practica judiciară prin numeroase decizii de speță a confirmat de-a lungul timpului această interpretare, consemnând faptul că textele de lege susmenționate instituie o promisiune legală de vânzare a imobilului, promisiune ce dă naștere unei obligații in rem de vânzare a bunului imobil în sarcina unității deținătoare, opțiunea de cumpărare revenind chiriașului, iar nu deținătorului imobilului.
În acest sens s-a arătat că în momentul în care persoana îndreptățită optează pentru cumpărarea bunului manifestându-și expres voința de a cumpăra prin formularea cererii de cumpărare, unitatea deținătoare are obligația de a vinde imobilul, neputând refuza închierea acestui contract.
Astfel, interpretând și corelând prevederile art. 42 din Legea nr.10/2001 cu prevederile art. 42.1 pct. B din Anexa la HGH nr. 250/2007 și cu cele ale art. 9 alineatul L din Leega nr. 112/1995 reiese că „deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași, însă această înstrăinare se face potrivit prevederilor Legii nr.l12/1995” adică în condițiile existenței unei opțiuni de cumpărare din partea chiriașului.
Rezultă astfel că, refuzând soluționarea favorabilă a cererii decumpărare a imobilului, în contextul prevederilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, pârâtul a refuzat de fapt încheierea contractului de vânzare conform Legii nr. 112/1995, iar această atitudine îl îndreptățește pe reclamant, în calitate de chiriaș, să își valorifice în instanță vocația de a cumpăra imobilul, în limita drepturilor locative conferite prin contractul de închiriere
sus-mențiorrat.
De altfel, prin Decizia 1557/2012 a Tribunalului Iași sus-menționată, s-a arătat faptul că obligarea unității administrativ teritoriale, prin primar, la vânzarea spațiului locativ aflat sub incidența Legii nr. 112/1995, în condițiile prevăzute de acest act normativ, nu aduce atingere dreptului de dispoziție asupra bunului al unității deținătoare, deoarece obligația de a vinde instituită de dispozițiile legale indicate mai sus este o obligație in rem, instituită deci în considerarea obiectului (adică a locuinței preluată în proprietatea statului care nu se restituie fostului proprietar), iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului (respectiv a unității adminsitrativ teritoriale deținătoare).
În aprecierea unei eventuale încălcări a dreptului de dispoziție al vânzătorului trebuie avut în vedere și faptul că obligația de a vinde este instituită printr-o dispoziție legală, conformă prevederilor art. 44 alineatul 1 din Consituție care garantând dreptul de proprietate prevede expres și că limitele și conținutul acestui drept sunt stabilite de lege.
Determinând limitele și conținutul acestui drept de proprietate al unității deținătoare asupra imobilului locuință ce solicită de chiriaș a fi vândut, instanța de control judiciar arătat că trebuie pornit de la scopul avut în vedere de legiuitor la edictarea celor două acte normative (legea nr. 112/1995 și legea nr. 10/2001).
In acest sens s-a stabilit faptul că legiuitorul a avut în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora el a astabilit anumite dimensiuni și limite, iar raportat la speța dedusă judecății trebuie avută în vedere obligația constituțională a statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții, stabilită de art. 135 alin.2 litera f din Constituție și, mai ales, de a lua măsuri de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art. 47 alineatul 1 din Constituție), or prin art. 9 din Legea nr. 112/1995, și, similar, prin art. 42 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul realizează tocmai o măsură în acest sens.
Într-o altă decizie de speță (decizia nr. 194 din 23 aprilie 2006, dosar nr._/245/2006) CURTEA DE APEL IAȘI, ca instanță de recurs, a apreciat faptul că cenzurarea conduitei administratorului imobilului de către justiție și obligarea acestuia de a se conforma voinței legiuitorului nu poate fi considerată ca fiind o încălcare a principiului libertății contractuale, câtă vreme statul român a adoptat o politică în materie locativă, în virtutea dreptului său de a dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește definirea interesului public cât și în alegerea modalității concrete de realizarea a acesteia.
Prin acesta politică locativă, statul și-a dat, prin însăși faptul edictării normelor legale acordul la înstrăinarea către chiriași a imobilelor care nu au fost restituite în natură foștilor chiriași, în condițiile legislației în vigoare, legislație specială care derogă de la dreptul comun în materie de vânzare-cumpărare și prevede și prețul locuințelor care se vând chiriașilor care beneficiază de această măsură de protecție.
S-a apreciat astfel că administratorul locuinței trebuie să se conformeze voinței legiuitorului - care a derogat de la principiul libertății contractuale - atât în ceea ce privește acordul la vânzarea locuințelor din categoria celor prevăzute de lege, cât și în ceea ce privește prețul respectivelor locuințe.
Într-o recentă decizie a CURȚII DE APEL TIMIȘOARA (nr. 365 din 6 martie 2013, pronunțată în dosarul nr._/325/2010), s-a stabilit, printre altele că:
„Astfel, prin obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se afectează patrimoniul acesteia, întrucât ca efect al subrogației reale cu titlu particular, dreptul de proprietate va fi înlocuit cu prețul plătit de chiriașul cumpărător...
Cu alte cuvinte, pârâta nu poate invoca încălcarea prevederilor art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în condițiile în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul său cu titlu gratuit și primește în locul prețului de piață un preț mai mic, stabilit prin lege.
În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează în toate situațiile o compensație integrală pentru lipsirea de Proprietate, obiective legitime, de utilitate publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului (cauza James s.a. vs. Regatul Unit).
Reclamantul mai invocă și practica CEDO din cauza B. contra României în care statul romând a fost condamnat pentru încălcarea dreptului justițiabilului la un proces echitabil prin existența unei practici divergente la nivelul instanțelor de control judiciar cu privire la aceeși problemă de drept.
Reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
În drept au fost invocate prevederile art. 42 din Legea nr. 10/2001, art. 42.1, art. 42.2 din Anexa la HG nr, 250/2007 pentru Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportat la prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale H.G. nr. 20/1996, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
La dosarul cauzei reclamantul a depus înscrisuri.
Cererea a fost timbrată cu taxă de timbru de 4046 lei și timbru judiciar de 5 lei.
La data de 28.06.2013 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
În argumentare a arătat următoarele aspecte:
În primul rând, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului Iași, motivat de faptul că, dispozițiile art. 123 din Legea nr.215/2001 privind Administrația Publică Locală, statuează următoarele: „Consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau județean, în condițiile legii."
Consideră pârâtul că acțiunea este inadmisibilă, invocând excepția inadmisibilitătii acțiunii formulate în baza prevederilor art. 9 din Legea nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, motivat de faptul că prin acest articol de lege se precizează următoarele: "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
în atare condiții acest articol de lege nu prevede decât posibilitatea cumpărării acestor apartamente, însă art. 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilește condițiile pentru cumpărare și arată în mod expres următoarele: „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art.9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii", astfel încât în speța de față nu pot fi aplicate prevederile Legii 112/1995 motivat de faptul că reclamantul are contract de închiriere încheiat după data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 .
Pe fondul cauzei, având în vedere faptul că, în condițiile în care legea nu obligă un proprietar să-și înstrăineze bunurile, cu atât mai mult nu o poate face instanța de judecată.
Doctrina este unitară în a considera că în situația în care legea nu instituie obligația proprietarului actual de a vinde imobilul, decizia instanței de a-l obliga la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, se constituie într-o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, intrându-se în sfera legislativului, fapt ce încalcă principiul separației puterilor în stat.
În doctrina și practica de specialitate se susține că, prin obligarea proprietarului imobilului la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare în condițiile în care legea nu prevede această obligație, se încalcă principiul libertății contractuale, precum și prevederile art. 53 din Constituție care prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege, or în prezent nu există dispoziție legală care să impună pârâtului o obligație cu privire la care nu și-a dat consimțământul.
De asemenea, raportat la dispozițiile art.42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin folosirea sintagmei « pot fi înstrăinate« , legea nu stabilește o obligație în sarcina proprietarului ci o facultate a acestuia, deci nu poate fi forțat să vândă împotriva voinței sale, deoarece în caz contrar s-ar încălca dreptul de și la proprietate prevăzut de Codul Civil și garantat de Constituție și art. 1 Protocolul 1 din convenția europeană a Drepturilor Omului.
O eventuală derogare de la principiul libertății contractuale nu trebuie presupusă, ci trebuie prevăzută expres de legiuitor, având în vedere că este vorba de o restrângere a drepturilor subiecților de drept civil dar și o excepție de la principiile acestuia.
Mai mult decât atât nu se poate reține ocrotirea de către stat a unui interes general de ordin social economic care să privească un grup determinat de persoane, prin încălcarea dreptului de proprietate, care este un drept absolut.
Dacă am interpreta în acest sens textul de lege - al instituirii unei obligații - ar însemna să admitem că art.42 alin. 3 reglementează un transfer silit de proprietate, care nu respecta "prevederile referitoare la expropriere consacrate de art.44 alin.(1) și (3) din Constituție și de art.1 din primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (cauza « James și alți împotriva Marii Britanii », 1986).
Pârâtul invocă în sprijinul acestei opinii și practica Curții Constituționale, exprimată prin decizia nr. 871/09.10.2007, într-o problemă asemănătoare.
Nu în ultimul rând se poate observa că, legiuitorul, a prevăzut o măsură de protecție și ocrotire a interesului general de ordin social economic care să privească un grup determinat de persoane - în speță chiriașii - prin instituirea în același aliniat 3 al art. 42, a unui drept de preempțiune în favoarea chiriașilor în eventualitatea în care proprietarul va dori să vândă, astfel că rezultă fără dubiu, că este evident că obligativitatea vânzării nu poate fi luată în considerare ca și o măsură de ocrotire a interesului general de ordin social economic.
Aceeași concluzie se desprinde și din folosirea metodei interpretării constructive, respectiv prin metoda analogiei așa cum prevăd dispozițiile Codului civil.
Deși o parte a practicii judiciare interpretează aceste dispoziții ca o obligație instituită în sarcina unității deținătoare, din compararea art. 42 alin.3 din Legea nr.10/2001 cu un text de lege dintr-un act normativ similar, art. 7 din Legea nr. 85/1992, rezultă că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligație ci de a naște vocația de a le înstrăina către chiriași, astfel că, se poate vedea că, acolo unde a intenționat legiuitorul a stipulat expres obligația în sarcina deținătorului.
Așadar, sintagma pot fi înstrăinate, nu instituie o obligație în sarcina unității deținătoare de a înstrăina locuințele (deoarece este o normă relativă și nu una imperativă), obligație care este adevărat ar limita legal principiul autonomiei de voință ci instituie o facultate, și pe cale de consecință, nu poate da instanței dreptul de a cenzura refuzul vânzării în raport de prevederile Codului civil și nici obligarea la vânzarea imobilului, fără a exista în prealabil intenție de înstrăinare a locuinței.
Pârâtul a solicitat judecata în lipsă.
La dosarul cauzei pârâtul a depus înscrisuri.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare și admiterea acțiunii. Prin răspunsul la întâmpinare reclamantul a reluat, practic, argumentele din cererea introductivă.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Din oficiu, instanța a dispus efectuarea de verificări cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele aspecte:
În ceea ce privește excepția indamisibilității, instanța urmează să o respingă, cu următoarea motivare.
Arguementele invocate de pârât în susținerea excepției de inadmisibilitate conduc la concluzia că acesta invocă, practic, o apărare de fond, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru admiterea cererii de chemare în judecată.
Inadmisibilitatea, deși controversată, a fost consacrată pentru a acoperi acele situații în care legea nu recunoaste solicitantului calea legală pentru care acesta a optat sau nu sunt îndplinite anumite condiții de admisibilitate a căii legale respective.
În prezenta cauză, pârâtul nu invocă, practic, alegerea greșită a căii legale de către reclamant, ci invocă argumente care vizează fondul cauzei, critici de neteminicie a cererii de chemare în judecată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului Iași, instanța reține caracterul vădit neîntemeiat al acesteia, în raport de împrejurarea că imobilul care face obiectul contractului de închiriere se află în patrimoniul Municipiului Iași, entitate cu personalitate juridică și cu patrimoniu propriu. Este lipsit de relevanță cine este administratorul bunului respectiv și care este procedura prin care M. Iași înstrăinează bunurile din patrimoniul său privat, cât timp reclamantul a înțeles să cheme în judecată proprietarul bunului, singurul care, prin organele sale deliberative și executive, poate înstrăina bunul.
Nu în ultimul rând, instanța reține că în alte litigii în care figura în calitate de pârât Consiliul Local Iași, acesta s-a apărat indicând că revine Municipiului Iași, în calitate de proprietar al imobilului, poziția procesuală de pârât.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele aspecte:
Reclamantul T. G. a încheiat cu M. Iași contractul de închiriere nr. 3478/25.06.2003, contract care a fost ulterior prelungit prin contractul de închiriere nr. 3478/19.05.2009.
Este dincolo de orice dubiu că reclamantul a încheiat contractul de închierere pentru locuința situată în Iași, ., jud. Iași, după . Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, instanța constată că acestea sunt îndeplinite, astfel cum rezultă din relațiile depuse la dosarul cauzei de DAPPP Iași.
De asemenea, instanța constată că este îndeplinită condiția ca titularul contractului de închiriere să își fi manifestat voința în sensul cumpărării imobilului închiriat.
Prin dispozițiile art. 6 din H. G 20/1996 raportate la art. 9 din Legea 112/1995, legiuitorul a instituit un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor ce dețineau contracte de închiriere la data intrării în vigoare a actului normativ sus menționat iar prin . Legii nr. 10 /2001, chiriașii au dobândit un drept de preferință la cumpărarea imobilului în care locuiesc, numai în măsura în care proprietarul intenționează să vândă.
În speță, din probele administrate in cauză, instanța retine că reclamanta la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu avea calitatea de chiriaș, dobândind această calitate odată cu încheierea contractului de închiriere nr. 3478/25.06.2003, contract care a fost ulterior prelungit prin contractul de închiriere nr. 3478/19.05.2009.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituția României, cetățenii sunt egali in fata legii si a autoritarilor publice, fara privilegii și fara discriminări, astfel refuzul paratului de a proceda la vânzarea locuinței ce făcut obiectul contractului de închiriere nr. 3478/25.06.2003, contract care a fost ulterior prelungit prin contractul de închiriere nr. 3478/19.05.2009, pe motiv ca acest contract este încheiat după apariția Legii nr. 112/1995, este vădit nejustificat și inechitabil.
Curtea de la Strasbourg a reținut că deosebirea de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică atunci când nu se urmărește un scop legitim sau nu se păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. (Cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene" împotriva Belgiei, 1968, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Larkos împotriva Cipru, 1999, B. și alții împotriva Moldovei, 2004).
Curtea Constituționala a statuat in mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie să difere în esența pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).
Din cele de mai sus rezultă că trata pe cineva diferit în situații asemănătoare fără o justificare obiectivă și rezonabilă înseamnă a o trata in mod discriminatoriu.
Mai mult decât atât, din probele depuse la dosarul cauzei rezultă că pârâtul a fost obligată în mod constant prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile să înstrăineze către chiriașii care solicitau înstrăinarea înstrăinarea imobileleor să vândă aceștia respectivele imobile.
Legea, ca noțiune autonomă, din care face parte și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești, este clară, previzibilă și predictibilă, în sensul că art. 9 din Legea nr. 112/2995 și art. 42 din Legea nr. 10/2001 isntituie o obligație pentru titularul dreptului de proprietate de a înstrăina către chiriașul solicitant imobilul pe care acesta îl ocupă la momentul cererii de înstrăinare în temeiul unui contract de închiriere valabil, indiferent dacă acel contract de închiriere a intervenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Prin atitudinea parâtului, de a refuza să procedeze la întocmirea documentatiei ce se impune în vederea vânzării locuinței ce face obiectul contractului de închiriere nr. 3478/25.06.2003, contract care a fost ulterior prelungit prin contractul de închiriere nr. 3478/19.05.2009, asa cum a procedat în cazuri similare sau cum a fost obligat de instanță în situații identice, pe lângă ignorarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Legea fundamentală cu forța juridică superioară ( Constituția ), a incălcat și dispozițiile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În altă ordine de idei, în lumina celor reținute mai sus, instanța apreciază că dispozițiile art. 42 alin.3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora imobilele cu destinația de locuințe, ce nu se restituite persoanelor îndreptățite, pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, trebuie interpretate în sensul că opțiunea cumpărării acelei locuințe o are chiriașul, iar nu în sensul că unitatea deținătoare poate opta în a nu vinde locuința.
Pentru toate aceste considerente instanța urmează să admită acțiunea formulată de reclamantul T. G. în contradictoriu cu pârâtul MUNICPIUL IAȘI, reprezent prin Primarul Municipiului Iași și va obliga pârâtul să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Iași, ., jud. Iași, ce face obiectul contractului de închiriere nr. 3478/19.05.2009.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul M. IAȘI, reprezentat de Primarul Municipiului Iași.
Respinge excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. IAȘI, reprezentat de Primarul Municipiului Iași.
Admite cererea formulată de reclamantul T. G., cu domiciliul în Iași, ., jud. Iași în contradictoriu cu pârâtul MUNICPIUL IAȘI, reprezenta prin Primarul Municipiului Iași, cu sediul în Iași, bld. Ș. cel M. și Sfânt, nr. 11, jud. Iași.
Obligă pârâtul să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Iași, ., jud. Iași, ce face obiectul contractului de închiriere nr. 3478/19.05.2009.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula apel, în termen de 30 zile de la momentul comunicării prezentei hotărâri, ce se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.12.2013.
Președinte,
Pentru grefier, aflat în C.O., semnează grefierul șef al secției civile.
RED.G.T./TEH .G.T.
4ex/17.04.2014
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria... | Pretenţii. Hotărâre din 07-10-2013, Judecătoria IAŞI → |
|---|
