Acţiune în constatare. Hotărâre din 02-03-2015, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 14230/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 02 Martie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE R. E. I.
Grefier A. G. M.
Sentința civilă Nr. 2970/2015
Pe rol se află judecarea cauzei Civil privind pe reclamant I. A. I., intervenient C. G., intervenient C. A. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; restituire comision de risc; obligația de a face; Lg.193/2000.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 11.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberări s-a amânat pronunțarea pentru data de 18.02.2015, 23.02.2015 și ulterior pentru azi când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 23 aprilie 2014, sub număr dosar_, reclamanta I. (fostă C.) A. a chemat in judecată pe pârâta S.C. V. România S.A., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc din convenția de creditare nr._/15.11.2007 și al clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional implementat tacit de pârâtă.
A mai solicitat să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de risc plătit in virtutea clauzei de la punctul 5 litera a din contract, calculat de la data încheierii convenției și până la introducerea acțiunii, in cuantum de 6375,68 CHF, precum și la restituirea comisionului de risc/administrare aplicat lunar la soldul creditului de la data introducerii cererii și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, a arătat că la data de 15 noiembrie 2007 a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, prin care a contractat un credit cu garanție reală imobiliară in valoare de 50.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 228 luni. Potrivit clauzei de la punctul 5 litera a din condițiile speciale ale convenției, banca percepe un comision de risc in cuantum de 0,19 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
După . OUG nr. 50/2010, pârâta a schimbat denumirea comisionului de risc in comision de administrare, deși acest lucru era interzis de lege. In virtutea acestei clauze a achitat suma de 6375,68 CHF.
A invocat că in ceea ce privește convenția de credit, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, care transpun in dreptul național Directiva nr. 93/13/CEE, iar potrivit art. 1 alineat 3 din această lege, comercianții au obligația de a nu stipula clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.
Reclamantul a invocat că a semnat un contract preformulat de bancă, standardizat, in care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el. Astfel, clauza privind comisionul de risc a fost prestabilită de bancă, împrumutatul având doar posibilitatea de a adera sau nu la acest contract, singurele elemente pe care le-a putut influența fiind cele privind durata creditului și suma împrumutată.
A mai invocat că in cuprinsul convenției de credit nu sunt suficiente informații cu privire la acest comision de risc, a cărui definiție este identică cu cea a dobânzii curente, neprecizându-se funcția și destinația acestui comision, modalitatea in care a fost stabilit, clauza fiind echivocă, aptă să inducă in eroare. Acest aspect nu a fost observat din cauza lipsei totale a cunoștințelor specifice acestui domeniu. Nerespectarea obligației de informare este evidentă, având in vedere natura produselor și serviciilor bancare reglementate printr-o legislație complexă, adesea foarte tehnică, puțin cunoscută de particulari, aspect care accentuează și mai mult situația de inferioritate in care se găsește consumatorul față de profesionist.
Reclamanta a arătat că nu a existat in mod concret nicio negociere, toate acestea au creat un dezechilibru semnificativ, in detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang I asupra imobilului.
A mai precizat că în ceea ce privește normele legale care reglementează riscurile în activitatea de creditare, art. 61 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară prevede că, la acordarea creditelor, băncile au obligația să urmărească ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență, iar în acest scop, au obligația să ceară solicitanților garantarea creditelor. Garantarea unei obligații se face prin constituirea unor mijloace de garanție, nu prin perceperea unor comisioane, iar riscurile se evaluează în mod individual în funcție de situația fiecărui debitor.
În concluzie, având în vedere lipsa negocierii clauzelor, coroborată cu vătămarea produsă prin perceperea abuziva și nejustificată a comisionului de risc/administrare, convenția produce în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In ceea ce privește schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare prin actul adițional implementat tacit, a arătat că aceasta este lipsită de temei legal, actul adițional fiind lovit de nulitate absolută raportat la prevederile art.35 al.l lit.b, art.40, art.95 din OUG nr.50/2010.
După . O.G. nr.50/2010 pârâta era obligată să elimine din contract comisionul de risc. In loc să își îndeplinească obligațiile legale, pârâta a încercat să impună clienților un act adițional prin care să înlocuiască comisionul de risc cu un comision de administrare, perceput în același scop și în același cuantum.
Acest act adițional nu a fost semnat niciodată de reclamantă. A invocat faptul că art. 95 raportat la art. 40 obligă instituțiile de credit să-și alinieze toate contractele de credit cu consumatorii la prevederile actului normativ prin încheierea de acte adiționale în termen de 90 de zile de la . ordonanței.
In drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Directiva CEE nr. 13/93 și jurisprudența I.C.C.J. ȘI C.J.U.E.
S-a solicitat judecata in lipsă, conform art. 223 Cod procedură civilă.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alineat 1 litera f din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.
Apărări formulate:
Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Pârâta a invocat că obligația de efectuare a unor costuri specific de risc de credit își are izvorul in lege, astfel încât nu se poate invoca necunoașterea legii, nu revenea băncii sarcina de a informa pe clienți. Acest comision de risc nu este unul suplimentar costului total al creditului, acest comision face parte constitutivă din dobânda anuală efectivă (D.), deci din prețul contractului.
A arătat că pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumită valoare și pentru o anumită perioadă de timp, banca are dreptul la contraprestația acestuia, ce constă in plata dobânzii anuale efective.
Pârâta a precizat că nu se poate reține lipsa negocierii, atât timp cât reclamanta nu a pretins și nici nu a formulat o contraofertă, produsul vândut consumatorului având un caracter negociabil. Orice consumator a avut posibilitatea de a influența clauzele contractului in general și clauza privitoare la comisionul de risc. Comisionul de risc este prevăzut cu titlu general la art. 3.5 din Condițiile generale și individualizat in mod clar prin art. 5 litera a din Condițiile speciale, clauză negociată de părți.
A invocat că perceperea acestui comision nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă reclamanta a constituit o garanție reală imobiliară in favoarea băncii, atât prin prisma evoluțiilor de pe piața imobiliară (evoluție datorată crizei economice ce reprezintă un fapt notoriu și care a dus la deprecierea cu până la 50% a imobilelor din anii 2007, 2008 și până in prezent) cât și prin prisma cuantumului creditului care este unul destul de ridicat, pe o perioadă îndelungată de timp. Nu se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ prin perceperea acestui comision, atât timp cât suma lunară pe care reclamantul trebuie să o plătească nu apare ca împovărătoare, procentul indicat de art. 5 litera a aplicat la soldul creditului nefiind exagerat, iar comisionul se diminuează pe măsură ce se achită din valoarea creditului.
Pârâta a mai precizat că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, această excepție de la principiul restitutio in integrum fiind pe deplin aplicabilă și in cazul contractelor de credit încheiate de bancă.
In ceea ce privește comisionul de administrare, a arătat că implementarea tacită a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este pe deplin legală și in conformitate cu cerințele ordonanței.
La dosar au fost depuse Convenția de credit, grafic de rambursare, extras de cont, contract de garanție reală imobiliară, act adițional la convenția de credit, poliță asigurare imobil
A fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantei.
S-a pus in discuția contradictorie a părților participarea la judecată a codebitorilor ce figurează in contractul de credit încheiat de părți, iar la data de 9 decembrie 2014, C. A. și C. G. au formulat cerere de intervenție in baza prevederilor art. 78 Cod procedură civilă.
Analizând lucrările cauzei, instanța reține următoarele:
La data de 15 noiembrie 2007 reclamanta C. (I.) A. I. a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, prin care a contractat un credit cu garanție reală imobiliară in valoare de 50.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 228 luni. . Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de rang I asupra apartamentului, aflat în proprietatea codebitorilor C. A. și C. G., care s-au obligat totodată să cesioneze o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.
Clauza contestată prin prezenta acțiune are următorul conținut:
-art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit – împrumutatul se obligă să achite comisiona de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a Convenției de credit.
Nicăieri în convenția părților, în condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere
Instanța reține că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 193 din 2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, act normativ incident în speță având în vedere calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de împrumutător a încheiat contractul, acționând în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin.2 din aceeași lege. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută și nu aceea relativă.
Împrejurarea că reclamanta a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce ii reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție, menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Prin urmare, instanța apreciază că poate analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Legea nr. 193/2000 prevede, într-adevăr, o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, la care face referire pârâtă, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Dobânda și comisionul de risc reprezintă fără îndoială elemente ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
În speță, se constată însă că, dincolo de sintagma generică ”pentru punerea la dispoziție a creditului”, nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia în condițiile în care banca percepe și dobândă iar restituirea creditului a fost garantată prin instituirea unei ipoteci asupra unui imobil proprietatea codebitorilor, cu cesionarea în favoarea Băncii a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor referitoare la imobil. Or, art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 impune exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil care să permită consumatorului să opteze în cunoștință de cauză în sensul contractării sau dimpotrivă, astfel că este tardivă expunerea detaliată a rațiunilor comisionului de risc făcută de bancă prin întâmpinare.
În consecință instanța va proceda la analiza celor două condiții cumulativ necesare pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, și anume:
1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și
2) această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Clauza referitoare la comisionul de risc este în mod evident standard preformulată, chiar dacă este inclusă în Condițiile Speciale ale convenției de credit, în aplicarea art.3 pct.5 din Condițiile Generale. Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens. Or, pârâta nu a dovedit că ar fi procedat la o particularizare a clauzei de la art. 5 litera a din conditiile speciale din contract, în raport de situația reclamantei și, fiind vorba despre o clauză standard preformulată, simpla prezentare a proiectului de contract nu se apropie cu nimic mai mult de o negociere.
Mai mult, în speță, reclamanta a susținut la interogatoriu că nu a avut la dispoziție proiectul de contract spre studiu înainte de prezentarea pentru semnarea contractului, iar pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut proba contrară. Mai mult, a declarat că i s-a comunicat de către ofițerul de credite că nu se poate negocia convenția, întrucât este standard, iar textul integral al contractului l-a primit la momentul semnării. Totodată, a declarat că la momentul semnării contractului i s-a arătat doar locul unde trebuie semnat contractul.
Fără a ignora specificul unei activități de comercializare adresată în masă unui public care, dincolo de cererea de creditare, denotă un grad redus de inițiativă în configurarea contractului și cunoștințe economico-financiare în sensul indicat prin întâmpinare, în aceste condiții nu se poate reține că ar fi existat fie și o negociere minimală, efectivă chiar dacă tacită.
Instanța reține că pârâta nu a făcut nicio dovadă a negocierii comisionului de risc cu reclamantul la data încheierii contractului, în condițiile în care această clauză era una standard preformulată. Sarcina acestei probe revenea pârâtei conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.
În lipsa dovezii negocierii clauzei, instanța consideră ca îndeplinită condiția lipsei de negociere prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la ultima condiție, instanța reține, raportat la graficul de rambursare, că suma totală datorată cu titlul de comision de risc este de 12.206,27 CHF, aproximativ 1/4 din suma împrumutată de 50.000 CHF, condiții în care este evident că obligația de plată asumată în necunoștință de cauză cu privire la rațiunea sa, și în lipsa unei negocieri efective, este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța nu poate primi apărarea băncii în sensul că importantă pentru un consumator este exclusiv valoarea costului total al creditului D., ci apreciază că agentul economic are obligația de a face cunoscute de o manieră în mod rezonabil explicită toate obligațiile cu conținut patrimonial, nu doar sub aspectul existenței și întinderii lor cât și sub aspectul contraprestației corespunzătoare (rațiunea inserării comisionului de risc într-un anumit cuantum) pentru ca potențialul client să poată opta în cunoștință de cauză în funcțiile de toate elementele creditului și comparativ cu oferta altor bănci. Banca era datoare să informeze în mod sincer și complet asupra ofertei sale sub toate aspectele și să nu decidă asupra aspectelor trecute sub tăcere ( de exemplu perceperea comisionului de risc ca măsură de precauție a priori față de riscul de neplată care ar putea apărea în viitor datorită creșterii cursului CHF, ca monedă de refugiu, în condiții de criză ) în locul consumatorului pentru ca apoi să îi opună tocmai pasivitatea în scopul de a nu fi ținută de consecințele patrimoniale pentru consumator derivând direct și exclusiv din aspectele astfel gestionate, ca și cum ar fi existat un acord în cunoștință de cauză.
Cu atât mai relevantă este această conduită a băncii dacă este avută în vedere în concret rațiunea inserării comisionului de risc, astfel cum aceasta a fost explicată în întâmpinare. Se constată astfel că inserarea comisionului de risc este independentă de conduita contractuală previzionată a debitorului dintr-un anume contract de credit și mai mult de contraprestația asumată pentru viitor de bancă într-un anume contract de credit ( de exemplu administrarea propriu zisă a acestui credit) ci urmărește a constitui o rezervă financiară care să garanteze că banca își va putea susține în viitor activitatea generală de creditare. Fără a minimaliza importanța stabilității activității unei instituții bancare, totuși, dacă desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, ea implică și suportarea anumitor riscuri și chiar pierderi. Or, față drepturile și obligațiile generate de convenția de credit instanța reține că toate riscurile acestui contract și mai mult riscuri externe contractului, generate de împrejurări ulterioare independente de conduita reclamantului, au fost stabilite a priori în sarcina acestuia, ceea ce în sine echivalează cu un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Susține pârâta că acest comisionul de risc reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare.
Se poate observa că riscurile la care face referire pârâta sunt independente de comportamentul consumatorului și nu pot fi imputate acestuia.
Instanța reține că, prin această clauză pârâta a urmărit să pună în sarcina reclamanteo toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență.
Se ajunge astfel la o îmbogățire fără just temei a pârâtei, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In ceea ce privește comisionul de administrare perceput după apariția OUG nr.50/2010, instanța reține că pârâta era obligată să elimine din contract comisionul de risc. In loc să își îndeplinească obligațiile legale, pârâta a încercat să impună clienților un act adițional prin care să înlocuiască comisionul de risc cu un comision de administrare, perceput în același scop și în același cuantum.
Acest act adițional nu a fost semnat de reclamantă. La dosar, la fila nr. 45 s-a depus copie de pe solicitarea reclamantei adresată băncii pârâte de a elimina clauza prevăzută la punctul 5 litera a din condițiile speciale și clauza de la punctul 3.5 – Secțiunea Costuri din Condițiile Generale. Acest înscris poartă numărul de înregistrare 9969 din 16 septembrie 2010. In aceste condiții rezultă clar că nu s-a întâlnit acordul de voință al părților in ceea ce privește comisionul de administrare. Practic, nu există intre cele două părți un contract negociat și semnat, in baza căruia pârâta să fie îndreptățită să il solicite și să încaseze.
Avându-se în vedere că instanța a reținut întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a din convenția de credit nr. din convenția de credit nr._/15.11.2007, încheiată intre reclamanta I. A. I. (fostă C.), in calitate de împrumutat, intervenienții C. G. și C. A., in calitate de codebitori și pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. și a clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional.
În lumina efectului retroactiv al nulității, instanța va obliga pârâta la plata sumelor achitate de reclamantă cu titlul de comision de risc, precum și la plata dobânzii legale stabilită potrivit Ordonanța nr. 13/2011, ca măsură de reparație pentru prejudiciul suferit de reclamanta I. (C. ) A. I., prin lipsa de folosință a banilor. Reține instanța că pârâta, prin întâmpinare, nu a contestat calculul efectuat de reclamant cu privire la sumele plătite cu titlu de comision de risc de la data încheierii contractului și până la data introducerii cererii de chemare in judecată, astfel încât se prezumă că sunt recunoscute de bancă.
De asemenea, va obliga la restituirea comisionului de administrare achitat de la data introducerii cererii și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța reține că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să ii plătească acesteia cheltuieli de judecată, conform art. 453 alineat 1 Cod procedură civilă.
Având in vedere soluția ce se va pronunța, constatând că pârâta este cea care a pierdut procesul, va respinge, ca nefondată, cererea S.C. V. România S.A. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 3000 lei, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar (chitanța nr. 155/27.11.2014).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamanta I. (fostă C.) A. I., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F. A. C. din Iași, .. 1, jud. Iași și de intervenienții C. G., CNP_ și C. A., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F. A. C. din Iași, .. 1, jud. Iași, in contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., J_, CUI_, registru bancar nr. 048/10.04.2000, cu sediul in București, ., etaj 3-8 și 10, Sector 2.
Constată nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc, înscrisă la punctul nr. 5 litera a) din convenția de credit nr._/15.11.2007, încheiată intre reclamanta I. A. I. (fostă C.), in calitate de împrumutat, intervenienții C. G. și C. A., in calitate de codebitori și pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. și a clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional implementat tacit.
Obligă pârâta să restituie reclamantei I. (fostă C.) A. I. suma de 6375,68 CHF, la cursul CHF/L. al B.N.R. din ziua plății, sumă ce reprezintă comision de risc/administrare achitat de la data încheierii convenției și până la data introducerii cererii, precum și la restituirea comisionului de administrare achitat de la data introducerii cererii și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Obligă pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului, ce urmează a fi calculată de la data introducerii cererii – 23 aprilie 2014 și până la data plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamantei I. A. I. suma de 3000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat, conform chitanței nr. 155/noiembrie 2014.
Respinge, ca nefondată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel in termen de 30 zile de la comunicare. Cererea se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată in ședință publică, astăzi, 2 martie 2015.
Președinte,Grefier,
I. R. ElenaMatei A. G.
Red./ Tehnored.: I.R.E.- 2.04.2015 / 6 ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3485/2015. Judecătoria IAŞI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3413/2015. Judecătoria... → |
|---|
