Acţiune în constatare. Hotărâre din 07-12-2015, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 14470/2015
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 07 Decembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. C. B.
Grefier C. P.
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul P. C.-I. și pe pârâta U. Ț. BANK SA, având ca obiect acțiune în constatare obligația de a face-restituire sumă - lg 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă, fără citarea părților.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 16 Noiembrie 2015 cuvântul părților fiind consemnat în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 27 Noiembrie 2015, apoi pentru 03 Decembrie 2015 și ulterior pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 13.02.2015 sub nr._, astfel cum a fost precizată la data de 03.09.2015 (fila 137), reclamantul P. C. – I. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta U. Ț. Bank S.A. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3. din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, privitoare la modificarea nivelului ratei dobânzii, precum și nulitatea absolută a acestei clauze, să dispună restituirea sumei de 6.300,61 euro calculată pentru perioada iulie 2008 (rata 13) și până în prezent (ianuarie 2015), încasată în temeiul acestei clauze, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume cu începere de la data introducerii cererii și până la data plății efective, să dispună obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii după formula EURIBOR + marja băncii la nivelul existent la momentul iulie 2008, respectiv 2,56% pe an. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu ABN AMRO Bank (Romania) SA contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, obiectul convenției fiind acordarea unui credit în cuantum de 37.000 euro pe o perioadă de 25 ani, iar destinația creditului fiind achiziționarea apartamentului nr. 37 situat în lași, . nr. 63, ., ., nivelul dobânzii curente a fost fix, de 5,75% pe an, pentru primul an contractual, urmând ca începând cu al doilea an contractual (rata 13) nivelul dobânzii să se actualizeze în funcție de indicele de referință EURIBOR (art. 4.1 din contract). Ulterior, ABN AMRO Bank (Romania) SA și-a schimbat denumirea în RBS Bank (Romania) SA, iar în anul 2013 portofoliul de clienți a fost vândut către pârâta U. Ț. Bank SA, al cărui client a devenit.
Reclamantul a susținut că semnarea contractului nu a fost precedată de o negociere efectivă, reală, fiind determinată de situația financiară în care se afla și care impunea contractarea unui credit, aceasta fiind singura soluție de achiziționare a unui apartament. A arătat că nu a primit, anterior semnării contractului, un exemplar al acestuia pentru a-l putea studia, eventual cu o persoană calificată în materie, astfel încât nu a existat posibilitatea de a pune în discuție oportunitatea sau conținutul unor clauze ori a unor comisioane.
A mai precizat reclamantul că s-a adresat pârâtei cu solicitarea de a fi revizuită rata dobânzii în funcție de EURIBOR și marja fixă a băncii de 2,56%, cuantumul fiind cel de la momentul iulie 2008-data începerii celui de-al doilea an contractual. Prin răspunsul_/07,01.2015 pârâta a respins solicitarea sa, cu motivarea că este aplicabilă o dobândă anuală de 7,5% pe an deoarece au devenit incidente prevederile contractului de credit anterioare datei de 21.06.2010.
Prin cererea de chemare în judecată s-a învederat că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Contractul încheiat de reclamant cu pârâta este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre acesta și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Prin urmare, această convenție și clauzele sale nu au fost negociate de către părți, neputându-se dovedi acest lucru prin niciun mijloc de probă, conform art. 1169 Cod civil, fapt ce a determinat inegalitatea poziției juridice în sensul afirmării intereselor băncii în calitate de profesionist în detrimentul consumatorului aflat pe o poziție de inferioritate.
Cu privire la clauza prevăzută de art. 4.3 din contract, reclamantul a susținut că, în convenția părților, nu s-a prevăzut un element clar, individualizat, un criteriu concret care să îi permită pârâtei modificarea unilaterală a dobânzii, ceea ce înseamnă că modificarea este lăsată strict la aprecierea acesteia, după o formulă care nu este transparentă. Practic, prin inserarea acestei clauze, banca a mascat caracterul pe care dorea să îl atribuie dobânzii - variabilă, în condițiile în care oferta băncii a fost cea menționată în mod expres în contract, respectiv o dobândă fixă. Clauza nu este raportată la un indicator precis, determinat/determinabil, ci se folosește sintagma generică „în cazul în care evoluția pieței monetare/financiare va justifica o asemenea măsură". Așa fiind, clauza este interpretată doar în favoarea pârâtei și intereselor acesteia, neputând conduce la ideea unei proceduri transparente, iar reclamantul nu are nici măcar posibilitatea de a verifica dacă majorarea este necesară, este reală sau proporțională cu schimbarea ce o generează, fiind de natură să îl prejudicieze. Posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii bancare are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.
Reclamantul a mai arătat că restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive, de la momentul încheierii convenției și până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de restituire, se impune ca o consecință a constatării nulității absolute a acesteia, dându-se astfel eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară.
În ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii după formula EURIBOR + marja băncii la nivelul existent la momentul iulie 2008, respectiv 2,56% pe an, reclamantul a formulat această cerere în considerarea prevederilor art.37 din OUG 50/2010, conform cărora în contractele de credit cu dobânda variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului; b)marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. 3, art. 4 din Legea nr. 193/2000, modificată și completată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ale Legii nr.71/2011 și Deciziei 93/13/CEE, ale art. 37 din OUG 50/2010.
În susținerea cererii, reclamantul a depus, în copie certificată, contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, extrase de cont, raport de expertiză contabilă extrajudiciară.
Pârâta U. Ț. Bank S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat introducerea în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 78 Cod procedură civilă, a The Royal Bank of Scotland PLC Edinburgh – Sucursala România, succesoarea în drepturi a RBS Bank România S.A., ca urmare a fuziunii transfrontaliere intervenite în anul 2013, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele aferente intervalului iulie 2008 – februarie 2012 a căror restituire se solicită, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta a arătat că potrivit prevederilor contractuale, costurile creditului pus la dispoziția reclamantului au fost reprezentate de o rată anuală a dobânzii, fixă, în cuantum de 5,75% pe an, pentru primul an de creditare, un comision unic de acordare a creditului, în cuantum de 120 euro + 2% din suma creditului, un comision de rambursare anticipată a creditului, în cuantum de 4% din suma rambursată anticipat. Cât privește dobânda anuală, potrivit art. 4.1 din contract, aceasta urma să crească din anul al doilea de creditare, fiind actualizată în funcție de indicatorul EURIBOR (întrucât creditul a fost acordat în moneda EURO), aspect materializat și în fapt, prin actualizarea nivelului dobânzii (inițial, promoționale) la valoarea de 7,5%-fixă, începând din a 13-a lună de creditare. Aceste condiții contractuale au rămas în vigoare și au fost aplicate în mod constant până în luna iunie 2010 când, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, ABN AMRO Bank (România) S.A. a transmis reclamantului – împrumutat actul adițional nr. IS 2177/21.06.2010 prin care a propus aplicarea unei dobânzi variabile, la nivelul dobânzii curente practicate de Bancă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, compusă din valoarea indicelui EURIBOR 12 M (1,28%) + marja fixă a băncii (6,22%). Banca a propus menținerea cuantumului dobânzii existent la acel moment, de 7,5% pe an.
Pârâta a învederat că, la data de 17.09.2010, împrumutatul a denunțat în mod expres actul adițional în forma propusă de bancă, solicitând aplicarea unei dobânzi de la nivelul lunii iulie 2007 (4,3% EURIBOR + marja Băncii de 3,2%). Ulterior, la data de 27.09.2010, banca a emis o nouă propunere de act adițional, sub nr. IS 2581/27.09.2010, pentru o dobândă fixă, în cuantum de 7,5%, explicând totodată și modul de calcul al acesteia. Nici această propunere nu a fost agreată de către reclamant. Care a solicitat aplicarea unei dobânzi fixe de 6,5%, apreciată de către împrumutat ca fiind echitabilă. Ulterior, reclamantul prin adresa nr. 606/23.02.2011, împrumutatul revine în fața reprezentanților RBS Bank România S.A. susținând că dorește aplicarea unei dobânzi variabile, formată din EURIBOR+4,5%, conform ofertei de creditare, exprimându-și totodată intenția de a refinanța creditul la una din băncile concurente. În planul derulării relațiilor contractuale, atitudinea manifestată de către împrumutat în sensul denunțării tuturor propunerilor realizate de bancă, a condus la aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din O.U.G. nr. 50/2010 potrivit cărora neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat. Din luna februarie 2011 până în luna decembrie 2014, împrumutatul a continuat să își execute obligațiile rezultate din contractul de credit, în forma pe care convenția o avea la momentul iunie 2010, în condițiile în care niciun act adițional propus de către RBS Bank România S.A. nu a intrat în vigoare.
Pârâta a susținut că art. 4.3 nu reprezintă o clauză abuzivă și că reclamantul consideră în mod eronat că banca a modificat dobânda ca urmare a aplicării art. 4.3 din contract. Între noțiunile de „actualizare” și cea de „modificare” nu există echivalență. Prima situație are în vedere alinierea nivelului dobânzii unui contract la cel actual practicat de bancă, cea de-a doua are în vedere, așa cum prevede art. 4.3 din contract, evoluția pieței monetare/financiare – un element exterior voinței băncii.
Pârâta a subliniat că, la data încheierii contractului, au fost avute în vedere dispozițiile legale privind protecția consumatorului existente la acel moment. Nulitatea este o sancțiune care constă în lipsirea actului juridic civil de efectele sale firești, întrucât a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative sau cu încălcarea condițiilor de validitate ale actului respectiv. Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Pârâta a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele instituite de prevederile art. 4-6 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să poată fi calificată ca fiind abuzivă, întrucât clauzele au fost negociate direct cu reclamantul, acesta declarând prin art. 19 pct. 6 din contract că toate clauzele cuprinse în această convenție reprezintă voința reală a părților, fiind înțelese și agreate ca atare. Reclamantul nu se afla într-o stare de inferioritate, ci, din contră, a deținut un avantaj considerabil constând în libertatea de a alege în deplină cunoștință a solvabilității și întinderii obligațiilor celeilalte părți. Prin cererea de credit din 22.05.2007, reclamantul s-a adresat ABN AMRO Bank (România) S.A în vederea contractării unui împrumut, alegând moneda în care dorea creditul – euro, precum și data preferată a scadenței, în ziua de 22 a lunii (din totalul de 5 variante posibile).
Prin întâmpinare s-a subliniat și faptul că prin clauza contestată nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile și obligațiile părților. Dobânda datorată pentru punerea la dispoziție a creditului este o componentă a prețului și este exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 Cod procedură civilă.
În susținerea apărărilor formulate prin întâmpinare, pârâta a depus, în copie certificată, cererea de credit din 22.05.2007, contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, acte adiționale comunicate reclamantului, adrese ale reclamantului, practică judiciară.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a The Royal Bank of Scotland PLC Edinburgh – Sucursala România, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și a reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea din ședința publică din 15.06.2015 instanța a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de introducere în cauză a The Royal Bank of Scotland PLC Edinburgh – Sucursala România.
În ședința publică din 05.10.2015 instanța a luat act că pârâta nu a mai insistat în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizând susținerile părților coroborate cu ansamblul probelor administrate în prezenta cauză, instanța reține următoarele:
Pârâta U. Ț. Bank S.A. este succesoarea în drepturi a ABN AMRO Bank (România) S.A., care, a încheiat cu reclamantul P. C. – I., în calitate de împrumutat, pentru o perioadă de 25 de ani, contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, având ca obiect suma de 37.000 euro, credit acordat pentru achiziționarea imobilului situat în municipiul Iași, . nr. 63, ., ., județul Iași.
Actele adiționale comunicate de către ABN AMRO Bank (România) S.A. (ulterior, RBS Bank România S.A.) nu au fost acceptate de către împrumutat.
Din răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat la solicitarea pârâtei, instanța reține că, anterior semnării contractului de credit nr. 1875 din 14.06.2007, a fost informat cu privire la costurile împrumutului și că acestea i s-au apărut avantajoase, împrumutatul neavând nemulțumiri la acel moment (răspunsurile la întrebările nr. 3, nr. 4 și nr. 6). Mai reține instanța că reclamantul și funcționarul bancar au efectuat la acea dată o simulare a contractului (răspunsul la întrebarea nr. 10). Cuantumul dobânzii a fost caracterizat de către reclamant ca fiind avantajos (răspunsul la întrebarea nr. 14). Ulterior încheierii contractului, în anul 2010, veniturile reclamantului s-au diminuat ca urmare a măsurilor de austeritate (răspunsul la întrebarea nr. 18). Reclamantul a apreciat că dobânda variabilă este cea mai avantajoasă pentru el (răspunsul la întrebarea nr. 23).
Prin raportul de expertiză contabilă extrajudiciară s-a stabilit că valoarea creditului rămas de rambursat la data de 22.01.2015 este de 29.239,62 euro, iar diferența între graficul emis de bancă și calculul în funcție de EURIBOR 3M este de 6.300,61 euro.
Reclamantul contestă clauza cuprinsă în art. 4.3 din contract, potrivit căreia începând cu al doilea an contractual, Banca poate modifica nivelul ratei dobânzii pentru Credit în cazul în care evoluția pieței monetare/financiare va justifica o asemenea măsură, notificând împrumutatul despre aceasta modificare, prin oricare din modalitățile prevăzute la art. 17 din prezentul Contract sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează împrumutatului în mod gratuit.
Pentru început, instanța arată că prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, invocate de către reclamant, nu sunt aplicabile în prezenta cauză având în vedere dispozițiile art. 95 din acest act normativ, conform cărora prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.
Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidenta Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist, pârâta U. Ț. Bank S.A., ca succesoare în drepturi a ABN AMRO Bank (România) S.A, și consumator, reclamantul P. C. – I., astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din actul normativ menționat mai sus.
Analizând clauza cuprinsă în art. 4.3 din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007, prin prisma dispozițiilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, instanța arată că o clauzã contractuală care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Legiuitorul român a urmărit eliminarea elementului discreționar în relațiile contractuale dintre entitățile comerciale și persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru și posibilitatea existenței unor abuzuri în materie.
Trebuie avut în vedere faptul că marea majoritate a contractelor de consum - și, deci, și contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenții de adeziune, unde voința consumatorului nu joacă niciun rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (D.), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară / anuală a contului, de rambursare anticipată ș.a.), a penalităților de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditate. Nu se poate considera că societatea bancară poate fi inițiatoarea unui apel la oferte, și nici nu se poate prezuma existența - din partea acesteia - a unei invitații la negociere adresate consumatorilor. Prin urmare, neinițierea unei astfel de negocieri este generată și, fără îndoială trebuie privită, prin prisma imposibilității efective de prevedere a consumatorului că ar fi putut negocia acele clauze contractuale.
De altfel, art. 4 alin 3 teza finala din Legea 193/2000 prevede că, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind posibilitatea băncii de a modifica, unilateral, rata dobânzii pentru credit a fost prevăzută în mod imperativ în convenția părților, iar pârâta nu a făcut o probă contrară (răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat la propunerea pârâtei nu sunt de natură a proba caracterul negociat al clauzei contestate ), astfel că este îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind posibilitatea băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii pentru credit (art. 4.3 din contract).
Mai arată instanța că Legea nr. 193/2000 cuprinde o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauza de la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007 are ca obiect posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii contractuale, ca element principal al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.
Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea că, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În aceste condiții, instanța reține că dobânda reprezintă contraprestația la care pârâta are dreptul pentru punerea la dispoziția reclamantului a sumei acordate cu titlu de credit.
Clauza care conferă pârâtei posibilitatea de a modifica rata dobânzii contractuale în funcție de evoluția pieței monetare/financiare, nu respectă cerința de a fi exprimată în mod clar, inteligibil.
Instanța constată că pârâta nu a menționat în cuprinsul aceluiași contract indici de referință obiectivi, concreți, previzibili și verificabili, la care să se poată raporta modificarea unilaterală a dobânzii, ceea ce conduce la interpretarea clauzei doar în favoarea băncii și la modificarea dobânzii în mod discreționar, fără posibilitatea pentru consumator de a cunoaște data modificării dobânzii, cuantumul acesteia, dacă modificarea a fost judicios dispusă și fără să ofere consumatorului posibilitatea de a înțelege mecanismul de modificare a dobânzii.
De asemenea, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr.193/2000 (conform căruia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul), de informare imediată a clientului în cazul modificării ratei dobânzii în mod unilateral de către pârâtă.
Prin urmare, cu privire la clauza stipulată de art. 4.3 din contractul de credit, instanța constată existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit, contrar bunei credințe și de natură a-l prejudicia pe consumatorul reclamant.
În momentul în care a fost încheiată contractul de credit în discuție, reclamantul s-a aflat într-o situație de inferioritate față de bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea acestuia de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze și fără a-l informa la momentul perfectării convenției în mod corect și echidistant.
Astfel, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor, încalcă principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007.
Cu privire la celelalte pretenții ale reclamantului (cererea de restituire a sumei de 6.300,61 euro calculate pentru perioada iulie 2008 (rata 13) și până în prezent (ianuarie 2015), încasată în temeiul acestei clauze, precum și cererea de plată a dobânzii legale aferente acestei sume cu începere de la data introducerii cererii și până la data plății efective, cererea de obligare a pârâtei la stabilirea ratei dobânzii după formula EURIBOR + marja băncii la nivelul existent la momentul iulie 2008, respectiv 2,56% pe an), instanța apreciază că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de către expert G. L. – S. (filele 138-141), rezultă că reclamantul a achitat până în prezent rata lunară de 272,33 euro, însă rata lunară datorată în conformitate cu o altă formulă de calcul propusă a fi stabilită de către instanță, este mult mai mică, diferența între sumele datorate în baza graficului emis de către bancă și sumele ce ar fi datorate în baza calculului întemeiat pe evoluția EURIBOR 3M este de 6.300,61 euro.
Nu rezultă din acest raport de expertiză dacă la stabilirea ratei lunare, conform calculului propus de reclamant, a fost avut în vedere costul total al creditului și reflectat în dobânda anuală efectivă (D.) stabilită la 6,12%, necontestată de către reclamant.
Graficul emis de către bancă la data încheierii contractului, prin care s-a stabilit rata lunară, a fost cunoscut și acceptat de către reclamantul – împrumutat, din probatoriul administrat neputându-se reține că acesta a achitat sume mai mari decât cele convenite la data încheierii contractului, în moneda euro, și apreciate ca avantajoase de către împrumutat.
Așadar, nu se poate reține stabilirea de către bancă, în baza clauzei contractuale prevăzute de art. 4.3 din contract, apreciată de către instanță ca abuzivă, a unor rate lunare, și implicit a unei dobânzi în alt cuantum decât cel stabilit prin contractul inițial și prin graficul de rambursare.
De asemenea, instanța constată că dobânda a fost stabilită în temeiul clauzelor contractuale prevăzute de art. 4.1 și art. 4.2 din contract, clauze ce nu au fost contestate de către reclamant. Potrivit acestor clauze, împrumutatul datorează Băncii dobânda aferentă sumelor datorate din Credit, începând cu data disponibilizării sumei creditului. Dobânda curentă se calculează și se actualizează în funcție de indicele de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR. Cotația LIBOR/EURIBOR/BUBOR se rotunjește la doua zecimale. Nivelul dobânzii curente practicată de Bancă la data semnării contractului este 5,75% pe an. Acest nivel este fix în primul an contractual urmând ca, începând cu al doilea an contractual, nivelul dobânzii să se actualizeze în funcție de indicatorii menționați în paragraful anterior. De asemenea, începând cu al doilea an contractual, Banca poate modifica nivelul ratei dobânzii, conform celor stipulate la art. 4.3. Banca va calcula dobânda începând cu data avansării sumei creditului în contul împrumutatului și până la data rambursării (exclusiv). Dobânda va fi calculată zilnic prin raportarea la un an calendaristic de 360 de zile, și se va achita conform graficului de rambursare atașat ca Anexa 1 la prezentul Contract.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la stabilirea ratei dobânzii după formula EURIBOR + marja băncii la nivelul existent la momentul iulie 2008, respectiv 2,56% pe an, instanța arată că nu poate interveni în raportul juridic intervenit între părți în sensul stabilirii unei alte modalități de determinare a dobânzii variabile și, implicit, nu poate suplini consimțământul părților contractante. Prin urmare, acest capăt din cererea de chemare în judecată va fi, de asemenea, respins ca neîntemeiat.
Instanța a avut în vedere și interpretarea dată de către C.J.U.E. conform căreia art. 6 alin.1 din Directiva 93/13 se opune unei reglementări a unui stat membru care ar permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (cauza C‑618/10, Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, par.73).
Nu poate fi reținută situația avută în vedere de către C.J.U.E. în cauza C‑26/13 (Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt,), în care Curtea a arătat că art.6 alin.1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse anterior, instanța va admite în parte acțiunea exercitată de către reclamant și va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007 încheiat între reclamantul P. C. – I. și ABN AMRO Bank (România) S.A., respingând ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamantului.
În temeiul dispozițiilor art. 453 alin.2 Cod procedură civilă, instanța, constatând că pârâta a pierdut parțial procesul, va compensa cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea exercitată de către reclamantul P. C. – I., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet de Avocat Cotan A. M. din Iași, Piața Voievozilor nr.3, ., județul Iași în contradictoriu cu pârâta U. Ț. Bank S.A., C.U.I._, cu sediul procedural ales la „B. și Asociații” S.P.R.L., cu sediul în București, . nr. 70, sector 2.
Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1875 din 14.06.2007 încheiat între reclamantul P. C. – I. și ABN AMRO Bank (România) S.A.
Respinge ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamantului.
Compensează cheltuielile de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. E. C. Pentru grefierul aflat în concediu de odihnă,
semnează grefierul delegat cu atribuțiile grefierului-șef al secției civile, A. M. B.
Red. B.E.C./ Tehnored. B.E.C./ P.C./30.12.2015, 4 ex.
| ← Pretenţii. Hotărâre din 18-11-2015, Judecătoria IAŞI | Actiune in raspundere contractuala. Hotărâre din 07-12-2015,... → |
|---|
