Acţiune în constatare. Sentința nr. 6272/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6272/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 6272/2015
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 6272/2015
Ședința publică de la 07 Mai 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. G.
Grefier M. G. P.
Pe rol se află judecarea acțiunii civile formulate de reclamanții L. I. și L. M. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect obligație de a face constatare caracter abuziv și nulitate clauză; restituire sumă-Lg.193/2000.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.04.2015, susținerile apărătorilor aleși ai părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din hotărâre, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea la data de 30.04.2015 și pentru azi, când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de fata instanța constata următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Iași la data de 23.10.2014 sub nr._ reclamanții L. I. si L. M. au solicitat in contradictoriu cu parata S.C. V. România S.A, ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se constate caracterul abuziv al clauzei nr. 5 lit. a) din convenția de creditare nr._/03.05.2007, sa fie obligata parata la restituirea sumei de 1957,84 lei reprezentând comisionul de risc plătit in virtutea clauzei nr. 5 lit. a) din contract calculat pana la data de 30.08.2010, cu cheltuieli de judecata.
In motivare reclamanții au arătat ca la data de 03.05.2007 au încheiat cu parata convenția de credit nr._/03.05.2007 prin care au contractat un credit cu garanție reala imobiliara in valoare de 38.000 lei.
La pct. 5 lit. a din secțiunea Condiții speciale ale Convenției de credit banca a prevăzut o clauza cu privire la comisionul de risc, conform căreia acest comision de 0,2% se aplica la soldul creditului plătibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a convenției de credit.
Susțin reclamanții ca in ce privește convenția încheiata cu parata sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 care transpun in dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE.
Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 reglementează obligația comercianților de a nu stipula clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.
Invoca reclamanții dispozițiile art. 4 alin. 1 si ale art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si arata ca pentru a fi considerata abuziva trebuie îndeplinite mai multe condiții: clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul, clauza creează in detrimentul consumatorului si contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților, nu s-a explicat ., inteligibil care este serviciul oferit in schimb.
Susțin reclamanții, legat de comisionul de risc ca acesta este cuprins . nu a avut caracter negociabil, contractul fiind standard, preformulat, reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența condițiile creditului, nu a existat posibilitatea reală pentru reclamanți de a lua conștiință efectivă despre condițiile contractuale relative la comisionul de risc, nefiind informați de furnizorul de servicii financiare, nu cunosc scopul introducerii sale în contract, a fost afectat dreptul reclamanților la o redactarea clară și precisă a clauzelor contractuale.
Susțin reclamanții ca, nu le-a fost adus la cunoștința motivul pentru care a fost inclus comisionul de risc in contract, iar in convenția încheiata nu sunt informații suficiente pentru a determina ce reprezintă acest comision, astfel încât, parata a încălcat drepturile consumatorului de a beneficia de o redactare clara si precisa a clauzelor contractuale.
S-a mai arătat că restituirea creditului a fost garantată prin ipotecă imobiliară iar polița de asigurare a fost cedată creditoarei.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr.193/2000, art. 1179 alin. 1 pct. 3 si art. 1470, Cod civil.
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Parata, a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea acțiunii.
In esența parata a arătat faptul ca, reclamanții si-au exteriorizat consimțământul cu intenția de a crea raporturi juridice concrete, obligându-se la rambursarea creditului cu dobânzile si comisioanele convenite, in considerarea corelativa a paratei de le pune la dispoziție creditul solicitat, clauza fiind negociata, nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților si se refera la prețul contractului.
Parata mai arata ca, perceperea comisionului de risc a fost reglementata si consimțita contractual de către ambele parți, astfel încât nu au fost încălcate prevederile Legii 193/2000.
In dovedire parata a solicitat administrarea probei cu înscrisuri si interogatoriul reclamanților.
In cauza au fost administrate proba cu înscrisuri si proba cu interogatoriul reclamanților.
Pe fondul cauzei, analizând actele si lucrările dosarului de fata instanța retine următoarele:
La data de 03.05. 2007, pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de „bancă” și reclamanții L. I. si L. M., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._ pe o durată de 240 luni, având ca obiect suma de 38.000 lei, cu o dobânda fixa de 5,95% pe an .
Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de prim rang asupra imobilului apartament situat in Iasi, ., .. cadastral 2114-C1-U31 intabulat in cartea funciara nr._, imobil proprietatea reclamanților.
În favoarea băncii, reclamanții au cesionat o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.
Prin art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției, a fost stabilit un comision de risc de 0,2% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata derulării Convenției de credit.
Instanța retine ca in nicio clauza din convenția părților sau din condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri sunt menite să acopere în condițiile în care Banca a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa
Dispoziții legale incidente:
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, republicata, art. 4 alin 1, 2,3,4,6: “ 1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrare cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor .(2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.(5) F. a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia;b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil”.
Directiva 93/13/CE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 alin 1: „ (1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 3 lit. a și b: “ În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: (a) „consumator” înseamnă o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale; (b) „creditor” înseamnă o persoană fizică sau juridică care acordă sau promite să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale sau profesionale;”
Instanța retine ca raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Legea nr. 193/2000 prevede însă și o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convențiilor de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.
Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane, printre care și cel de risc.
Secțiunea 3, intitulată „Costuri” din condițiile generale ale convențiilor de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.
Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.
În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță. De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze.
Această declarație va fi interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, instanța apreciază că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit încheiate intre parți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Referirile pe care pârâta le face la faptul că s-ar putea discuta doar despre o nulitate relativă a clauzei de la art. 5 lit. a din convenția de credit sunt eronate, întrucât interesul de a nu se stipula clauze cu caracter abuziv în contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care să fie afectate interesele consumatorilor, depășește sfera interesului privat al consumatorului, trecând în domeniul interesului general. O dovedește posibilitatea acordată de art. 9 din Legea nr. 193/2000 ca organele de control să efectueze chiar din oficiu verificări cu privire la existența unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, ansamblul reglementării legale în materie, faptul că acțiunile prin care consumatorii invocă prejudicierea intereselor lor de către agenți economici sunt scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Chiar Curtea Europeană de Justiție, în cauza C-243/08 Pannon vs E. G., a statuat că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, ceea ce duce la concluzia interesului public în discuție în astfel de cauze, cu consecința reținerii caracterului absolut al nulității.
Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens. Or instanța observa ca in cauza de fata clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, astfel că, prin prisma art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanții îi revenea paratei.
Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, astfel că instanța va considera îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc. Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația reclamanților, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta. De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului) iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/03.05.2007, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanților) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului.
Instanța retine insa ca riscurile acordării împrumutului generate strict de persoana împrumutatului (reclamanților) au fost acoperite prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unor ipoteci de rang unu asupra imobilului apartament situat in Iasi, ., . proprietatea reclamanților.
Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil potrivit art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convențiilor de credit. Pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamanților în desfășurarea raportului contractual în discuție, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca. De asemenea, în ipoteza deprecierii garanțiilor pârâta poate urmări orice alte bunuri prezente sau viitoare ale reclamanților, garanția expresă prevăzută în contracte neînlăturând posibilitatea de urmărire a restului patrimoniului reclamanților.
Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d din Condițiile generale ale Convențiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda și toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamanților.
Este de necontestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, altele decât cele decurgând strict din conduita împrumutatului, dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o . riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate. De aceea, punerea în sarcina reclamanților, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerințelor bunei-credințe.
Trebuie observat și faptul că banca s-a pus la adăpostul suferirii de pierderi ca urmare a unor evoluții ale pieții în defavoarea sa și prin intermediul clauzei de la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, rezervându-și dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. În schimb, contractul nu prevede nicio clauză referitoare la situația în care nu s-ar produce, până la finele perioadei contractuale sau până la rambursarea integrală a valorii contractului, vreo situație de natură a afecta interesele băncii legate de acest contract, la fel cum nu conține prevederi referitoare la cazul în care evoluțiile pieței monetare ar fi în favoarea băncii și în defavoarea clientului.
În ceea ce privește cerința impusă de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 ca, prin clauza al cărei caracter abuziv se cere a fi constatat, să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților, instanța va înlătura ab initio susținerile băncii referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de o eventuala neplata a creditului de către reclamanți. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlu de comision de risc banca a urmărit să transfere în sarcina reclamanților toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între părțile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credința si utilitate pentru ambele parți, forța juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor convenții care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât parților dar si instanței de a verifica si constata legalitatea fiecărei clauze. Asigurarea respectării acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din același articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Având în vedere că s-a constatat întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a admite acțiunea formulată de reclamanți. In consecința instanța va constata caracterul abuziv al clauzei menționate în convenția de credit nr._/03.05.2007 la art. 5 lit. a cu privire la comisionul de risc.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit extrasului de cont depus la dosar, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta poate fi obligată la restituirea, către reclamanți, a contravalorii comisionului de risc deja achitată.
In consecința va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 1.957,84 lei, încasată în perioada 03.05._10 cu titlu de comision de risc
Văzând și disp. art. 453 Cod Proc. Civ, va obliga parata la plata către reclamanți a sumei de 1940 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (din care 1500 lei onorariu avocat si 440 lei contravaloare estras de cont conform înscrisului de la fila 119 dosar) si va respinge cererea paratei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulata de reclamanții L. I., CNP_ si L. M., CNP_ ambii domiciliați in sat Valea Ursului, ., . si având domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedura in Iași, . jud. Iași in contradictoriu cu pârâta ., înregistrata la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, cu sediul în București, ., . 10, sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei menționate în convenția de credit nr._/03.05.2007 la art. 5 lit. a cu privire la comisionul de risc.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 1.957,84 lei, încasată în perioada 03.05._10 cu titlu de comision de risc.
Obligă parata să plătească reclamanților suma de 1.940 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea paratei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecata.
Cu apel in termen de 30 de zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecătoria Iași.
Pronunțata in ședința publica, azi, 07.05.2015.
Președinte, Grefier,
G.E. P.M.
RED./TEHNORED.G.E.
7 EX./24.06.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 6210/2015. Judecătoria IAŞI | Pretenţii. Sentința nr. 6276/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
