Acţiune în constatare. Sentința nr. 1743/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1743/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 8716/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1743/2015
Ședința publică de la 09 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE G. C. M.
Grefier D. B.
Pe rol se află judecarea cauzei Civil privind pe reclamant C. C. C. și pe pârât C. E. IPOTECAR IFN SA, pârât C. E. BANK (ROMANIA ) SA, având ca obiect acțiune în constatare constatare nulitate absolută clauze contractuale abuzive; restituire sumă.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 19.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța, la solicitarea reprezentantului convențional al reclamantului, pentru depunerea de concluzii scrise a amânat pronunțarea cauzei la data de 02.02.2015, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei acțiuni civile instanta reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12.03.2014, sub numarul de dosar_, reclamantul C. C.-C., în contradictoriu cu pârâtii C. E. Ipotecar IFN SA si C. E. Bank (Romania) SA a solicitat instanței de judecată constatarea nulitatii clauzei inserată la art.5.1 litera c) din contractul de facilitare credit si de garantie nr._/27.10.2008 si art. III din actul aditional nr. 1/28.11.2013, încheiate între reclamant și pârâtă, pentru caracter abuziv, restituirea sumei de 5362,10 Euro(în echivalent lei la data plății), reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat, precum și acordarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că la data de 27.10.2008 a incheiat cu parata C. E. Ipotecar IFN SA in calitate de imprumutator contractul de facilitare credit si de garantie nr._/27.10.2008 pentru suma de_ Euro, pentru achizitia unui imobil, credit ce s-a acordat cu o garantei imobiliara ipoteca gradul I, precum si o polita de asigurare pe viata .
Se arata ca la incheierea conventiei i s-a prezentat un act de conventie standard preformulata, fara a avea posibilitatea sa negocieze clauzele si ca la art.5.1 litera c) din contract s-a inserat o clauza privind perceperea unui comison de administrare lunar de 0,18 % platibil incepand cu scadenta a 13-a, comision care din punctul sau de vedere este abuziv astfel cum prevad si dispoz. Legii nr. 193/2000, neexistand nicio clauza care sa explice natura acestui comision .
Reclamantul a mai precizat ca la data de 11.10.2013 a solicitat reesalonarea creditului cu majorarea termenului de rambursare finala a creditului si a incheiat in acest sens un act aditional, care relua la art. II acelasi comision de administrare, stipuland de aceasta data ca reprezinta un comision de monitorizare/inregistrare/gestionare a riscurilor de credit pentru toate situatiile in care banca ar fi expusa unor riscuri de devalorizare sau de diminuare a garantiilor ce au fost constituite in favoarea sa, imposibilitatii de executare a acestora, riscului de a nu i se restitui integral suma acordata si de a nu se incasa profitul preconizat .
Astfel, arata in continuare reclamantul in motivarea cererii, ca acest comision calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului, si nu reprezinta decat o dobanda mascata.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000.
Actiunea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, in conformitate cu dispoz. art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013, fiind vorba de o acțiune promovată de un consumator, în apărarea intereselor sale și invocarea unor pretinse clauze abuzive.
Au fost anexate cererii următoarele înscrisuri, in copii certificate pentru conformitate cu originalul: împuternicire avocațială, copie contract de credit, condiții generale, acte adiționale si extrase de cont .
La data de 22.04.2014, prin serviciul Registratură, pârâta a formulat și depus întâmpinare, prin care a solicitat instanței respingerea actiunii .
În motivarea intampinarii, pârâta a arătat că potrivit jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, a Directivei 93/13/CEE, dar sia dispoz. art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de administrare nu se incadreaza in categoria clauzelor abusive deoarece reprezinta un cost al creditului si intra in notiunea de D.-dobanada anuala efectiva, clauzele contractului fiind clare si inteligibile .
Parata a mai sustinut ca acest commission este in concordanta si cu prevedrile art. 36 din OUG nr. 50/2010, dar si a prevedrilor art. 9 din Legea nr. 190/1999, iar imprejurarea ca o clauza nu a fost negociata direct cu consumatorul nu dce in mod automat la concluzia ca ar fi abuziva, intrucat orice persoana care depune un minim de diligenta pentru protejarea intereselor sale la incheierea unui contract ce o anagajeaza pe o perioada lunga de timp, ar trebui sa verifice in principal clauzele legate de pretul contractului .
Se mai arata ca nu sunt indeplinite nici celelalte conditii pentru a putea concluziona ca aceasta clauza este abuziva, in sensul ca nu este indeplinita conditia privind buna credinta si existent unui dezechilibru semnificativ .
Reclamantul a formulat raspuns la intampinare la data de 08.05.2014, prin care a solicitat instantei rspingerea apararilor paratei, reiterand motivele si argumentele expuse in petitul plangerii .
In cursul cercetarilor judecatoresti a fost administrata proba cu inscrisuri .
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, precum și motivele și argumentele părților, instanța reține următoarele:
La data de 27.10.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr._, prin care reclamantul a contractat un credit, cu garanție reală imobiliară, în valoare de 72 000 Euro, cu o perioadă de rambursare de 360 luni și o dobândă fixă de 5,5 % pe an. În același sens, prin clauza 5.1 litera c părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de administrare lunar de 0,18 % platibil incepand cu scadenta a 13-a, comision care a fostreluat ulterior si prin actul aditional, in speta in prevederile art. III din actul aditional nr. 1/28.11.2013, încheiate între reclamant și pârâtă .
Totodata, instanta retine ca acest credit acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de administrare la care face referire art. 5.1 litera c din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament nr. 14 situat în mun. Iași, ., ., ., proprietatea reclamantului, după cum rezultă din pct. 7 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit.
Instanta retine ca in nicio clauza din convenția părților sau din condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa.
Analizand cererea, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective .
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5.1 lit. c din convenția de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului ( parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.
Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Comisioanele si Costurile Creditului”, comisionul de administrare se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 4.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de administrare.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de administrare.
În ceea ce privește susținerea că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de administrare, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. a din convenția de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Astfel, aceste dispoziții legale instituie o . condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea așadar susține că numai pe calea procedurii contravenționale, reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii și care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamantul a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc. Instanta retine ca, desi parata avea obligatia de a dovedi ca aceasta clauza a fost negociata, tinand cont ca sarcina probei este inversta in aceasta materie, nu a propus nici un mijloc de proba din care sa rezulta ca acest comision de adminisrare ar fi fost negociat in mod expres de catre ambele parti .
Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, respectiv de pret al contractului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantei toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,18% vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze ( de percepere a comisionului de risc), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente.
Pentru aceleasi argumente expuse anterior instanta retine caracterul abuziv si al clauzei privind comisionul de gestiune, prevazut de art. III din actul aditional nr. 1/28.11.2013, încheiate între reclamant și pârâtă.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 din Legea nr. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.
F. de aceste imprejurari, instanta apreciind inteemiata actiunea, o va admite cererea si in consecinta va constata nulitatea absolută a clauzei inserată la art.5.1 litera c) din contractul de facilitare credit si de garantie nr._/27.10.2008 si art. III din actul aditional nr. 1/28.11.2013, încheiate între reclamant și pârâtă, pentru caracter abuziv
De asemenea, instanta va obligă pârâta C. E. Ipotecar IFN SA să restituie reclamantului C. C.-C. suma de 5209,45 Euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat incepand cu data de 27.10.2008 si până la data semnarii actului aditional, 28.11.2013, iar pârâta C. E. Bank (Romania) SA să restituie reclamantului C. C.-C. suma de 138,79 Euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat incepand cu data de 28.11.2013 si până la introducerii actiunii .
În ceea ce priveste cheltuielile de judecata, față de prevederile art. 453 Noul C.proc.civ., pârâta căzând în pretenții, retinandu-se in sarcina sa o culpa procesuala, instanța o va obliga la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu aparator .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamantul C. C.-C., CNP_, cu domiciliul in mun. Iasi, ., ., ., jud. Iasi în contradictoriu cu pârâtii C. E. Ipotecar IFN SA, inregistrata sub nr. J40/_/1993, CUI RO_ si C. E. Bank (Romania) SA, inregistrata sub nr. J40/_/1993, CUI_, ambele cu sediul procedural ales la Soc. Civ. T. Z. si asociatii, cu sediul in Bucuresti, .. 4-8, . house, etaj 8, sector 1.
Constată nulitatea absolută a clauzei inserată la art.5.1 litera c) din contractul de facilitare credit si de garantie nr._/27.10.2008 si art. III din actul aditional nr. 1/28.11.2013, încheiate între reclamant și pârâtă, pentru caracter abuziv.
Obligă pârâta C. E. Ipotecar IFN SA să restituie reclamantului C. C.-C. suma de 5209,45 Euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat incepand cu data de 27.10.2008 si până la data semnarii actului aditional, 28.11.2013 .
Obligă pârâta C. E. Bank (Romania) SA să restituie reclamantului C. C.-C. suma de 138,79 Euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat incepand cu data de 28.11.2013 si până la introducerii actiunii .
Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat către reclamantul C. C.-C..
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării, ce se depune la Judecatoria Iasi .
Pronunțată în ședință publică, 09.02.2015 .
Președinte, Grefier,
G. C. M. D. B.
Red./tehnored.MGC
4ex/14.05.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2518/2015.... | Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 2493/2015.... → |
|---|
