Obligaţie de a face. Sentința nr. 3357/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3357/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 31470/245/2014
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3357/2015
Ședința publică din data de 06.03.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE I. Z.
Grefier L. C.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant M. C. G., reclamant M. I. și pe pârât ., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive și act adițional; acțiune în constatare; restituire comison de risc - Lg. 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 09.02.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 20.02.2015 și ulterior pentru astăzi, 06.03.2015, când în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei civile de fata, instanta constata următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 01.09.2014 sub nr._, așa cum a fost precizată, reclamantii M. C. G. SI M. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- anularea clauzei nr. 3 lit. d) din convenția încheiata intre parti, ca fiind abuziva;
- constatarea nulității absolute a art.5 lit.a din Condițiile Speciale ;
- obligarea pârâtei la rambursarea către reclamanti a sumelor plătite nedatorat, respectiv comisionul de risc de 8212,25 CHF;
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că la data de _/13.09.2009 , între părți a intervenit convenția de credit nr. _, prin care reclamanții a contractat un credit . Reclamantii au arătat că in contract, la momentul semnarii, erau deja consemnate pe formulare tipizate conditiile de acordare ale imprumutului, fiind impuse si nu negociate, clauze care prin conditiile si prin sarcinile deosebit de oneroase ce decurg din semnarea lor imbraca forma unor clauze abuzive, astfel cum rezulta si din Legea nr. 193/2000 si a Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, aceasta considerând ca clauzele indicate anterior sunt abuzive, pentru considerentele expuse pe larg in cadrul cererii. .
De asemenea s-a mai precizat ca, contrar oricarei practici bancare si mai apropiata de practicile camataresti, se percepe o garantie dubla fara a justifica nevoia suplimentara de garantare a sumei împrumutate fata de garantiile deja constituite .
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000 si art 78 din Codul Consumului.
Cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, fiind vorba de o acțiune promovată de un consumator, în apărarea intereselor sale și invocarea unor pretinse clauze abuzive.
In dovedire, reclamantii a atașat înscrisuri ( filele 09-40 ds).
Pârâta, legal citata, a solicitat respingerea actiunii pentru motivele expuse in cadrul întâmpinării formulate. De asemenea, a invocat excepția lipsei de interes cu privire la invocarea clauzei prevăzute de art 3 lit d din contract, atașând la rândul ei inscrisuri in sustinerea intâmpinării.
Instanta a administrat pentru ambele părti proba cu inscrisuri si in plus, pentru pârâta proba cu interogatoriul reclamantilor, ale căror răspunsuri au fost atasate la dosar.
In ceea ce priveste excepția lipsei de interes a acesteia, excepție de fond, absolută și peremptorie, ce a fost invocată tot de către pârât, instanța notează că interesul, condiție de fond esențială pentru promovarea oricărei acțiuni civile în justiție, reprezintă folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, putând fi material sau moral. Interesul trebuie să fie în toate cazurile născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune.
Instanța va respinge excepția lipsei de interes invocată de pârâtă în considerarea actului adițional. În privința clauzei 3d din Condițiile speciale în forma inițială, instanța reține că această permitea băncii să revizuiască rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară lăsate la libera sa apreciere și, în condițiile în care nu s-a dovedit o negociere efectivă la semnarea actului adițional ( act aditional carenici măcar nu a fost depus la dosar), acest act adițional ar putea fi considerat în privința dobânzii o simplă aplicare a clauzei 3d inițiale. Cu privire la sarcina probei privind negocierea actului adițional, cât timp acesta, precum convenția inițială, cuprinde clauze standard preformulate ținând de evoluția politicii generale a băncii în materie de dobânzi și comisioane, potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000 aceasta revenea băncii. Susținerea băncii în sensul că modificarea nu a operat decât în beneficiul reclamanților este irelevantă în actuala cauză, instanța apreciind că reclamanții justifică un interes legitim și actual pentru a solicita constatare nulității clauzei 3d în forma inițială în eventualitatea de a solicita în viitor constatarea nulității actului adițional subsecvent, urmând ca în cadrul acestei acțiuni ulterioare să fie analizată existența unui interes legitim al reclamanților din perspectiva efectelor actului adițional .
Asupra fondului cauzei, raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamantul), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Instanta constată că Legea nr. 193/2000 prevede, într-adevăr, o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, la care face referire pârâtă, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Clauza de la art. 3 lit. d din conditiile speciale la contractul de credit bancar nr. _/_/13.09.2009 are ca obiect data ajustării dobânzii, potrivit căreia ”banca îsi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul aparitiei unor schimbări semnificative pe piata monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Acesta este, fără îndoială, un element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului. Perspectiva pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță, termenul ”schimbări semnificative pe piața monetară” fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lasând loc arbitrariului băncii.
Posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamantului pentru creditul obtinut de acesta are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede însă că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens. Or, pârâta nu a dovedit că ar fi procedat la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d din conditiile speciale din contract, în raport de situația reclamantului.
Apărarea pârâtei privind posibilitatea reclamantilor de reziliere a contractului de credit bancar, cu restituirea anticipată a creditului, este nefondată și nu poate fi primită, atâta timp cât însuși comportamentul potential abuziv al acesteia nu poate genera o cauză de reziliere a contractului, în primul rând, iar în al doilea rând, convenția de împrumut dintre cele 2 părți a fost încheiată în scopul de a produce efecte, și nu în vederea fraudării drepturilor consumatorului și a rezilierii anticipate, în favoarea băncii, a contractelor de credit.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 2, 4 din L. nr. 193/2000, instanta urmează a admite actiunea si a constata nulitatea absolută partială a conventiei de credit cu nr. _/13.09.2009 , în ceea ce priveste clauza de la pct. 3 lit. d din conditiile speciale, data ajustării dobânzii.
In ceea ce priveste clauza 5. a din capitolul „codiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,17 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte.
Instanta retine ca in nicio clauza din convenția părților sau din condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa .
Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative așa cum susține pârâta, acțiune care este imprescriptibilă din acest punct de vedere.
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului ( parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din lege cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.
Totuși, art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că reclamanții a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții. Nu există indicii referitoare la înțelegerea în altă manieră decât cea uzuală a clauzelor inserate în contractul de credit, de către reclamantă.
Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. aceste dispoziții legale instituie o . condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea așadar susține că numai pe calea procedurii contravenționale, reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii și care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză”.
Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamanții a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc. Referitor la susținerea potrivit căreia această clauza a fost negociată ulterior, prin act adițional și înlăturată ( fapt ce ar demonstra posibilitatea recunoscută oricând părții contractante de a interveni), instanța va reține că aceasta nu dovedește retroactiv disponibilitatea de negociere. Mai mult, nimeni nu poate invoca propria culpa - negocierea din actul adițional fiind realizată la solicitarea reclamantei, în contextul modificării cadrului legislativ, statuării Inaltei Curți de casație și Justiție asupra comisionului de risc și informării la scară largă a consumatorului asupra semnificației reale a unor atare comisioane prin OUG 50/2010 și legea de modificare a acesteia.
Împrejurarea că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv. Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantei toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
De asemenea, se retine că restituirea creditului a fost garantată si prin instituirea unei ipoteci, prin convenția de credit, fiind cesionată in favoarea bancii și polița de asigurare încheiată de către reclamanți pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri, pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția incheiate, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri . De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,17 % vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze ( de percepere a comisionului de risc), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 ale Legii nr. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speță, art. 5 lit. a din convenții nu ar fi existat).
In ceea ce priveste cealalta solicitare referitoare la nulitatea absoluta a actului aditional, instanta va dispune respingerea ca neîntemeiată a acesteia in conditiile in care la dosar nu s-a depus nici un act aditional. Or, sarcina dovedirii in acest sens revenea in primul rând reclamantei, conform prevederilor art 249 NCPC.
F. de aceste împrejurări, instanța va admite in parte cererea si, in consecința, va constata nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art 3 lit d si 5 lit a din Conditiile speciale ale Convenției de credit nr._/13.09.2009, va obliga pârâta la restituirea către reclamanti a sumei de 8212,25 CHF plătita de reclamanti cu titlu de comision de risc/ administrare si a dobânzii legale pâna la data plătii efective; de asemenea, va respinge capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actului aditional.
Instanta, fata de prev art 453 NCPC, fata de modul de solutionare a actiunii, respectiv fata de admiterea in parte a cererii, va obliga pârâta la plata către reclamanti a cheltuielilor de judecată in cuantum de 1500 de lei reprezentate de onorariu avocat, respingând pentru restul pretentiile solicitate cu acest titlu .
In baza aceluiasi temei legal, va respinge cererea pârâtei privind obligarea reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de interes .
Admite in parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantii M. C. G., CNP:_ si M. I., CNP:_, cu domiciliul în IAȘI, ., ., ., J. IAȘI și cu domiciliul proc. ales LA C.. AV. R. B., ..3, ., J. IAȘI, în contradictoriu cu pârâta ., J_, cu sediul în sector 2, București, ., ..
Constată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art 3 lit d si 5 lit a din Conditiile speciale ale Convenției de credit nr._/13.09.2009 .
Obliga pârâta la restituirea către reclamanti a sumei de 8212,25 CHF plătita de reclamanti cu titlu de comision de risc/ administrare si a dobânzii legale pâna la data plătii efective.
Respinge capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actului aditional.
Obliga pârâta la plata către reclamanti a cheltuielilor de judecată in cuantum de 1500 de lei reprezentate de onorariu avocat, respingând pentru restul pretentiile solicitate cu acest titlu .
Respinge cererea pârâtei privind obligarea reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare și care se depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.03.2015 .
PREȘEDINTE,PENTRU GREFIER DE SEDINTA AFLAT IN C.O. SEMNEAZA
GREFIERUL ȘEF AL SECTIEI CIVILE ,
Red./Tehnored. Z.I./4 ex/10.07.2015
| ← Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 3816/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3208/2015.... → |
|---|
