Pretenţii. Sentința nr. 9276/2015. Judecătoria IAŞI

Pârâta a subliniat faptul că, determinarea unilaterală a cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii 193/2000. Totodată a susținut că această clauză a fost negociată, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, asociindu-se cu obiectul principal al contractelor de credit.

Pârâta a susținut că nu se poate aprecia că la data contractării clauzele au fost valabile, iar la data executării obligației de restituire a creditului cu accesoriile convenite (dobânzi și comisioane) clauzele privind majorarea dobânzii ca efect al fluctuației dobânzii, raportat la evoluția dobânzilor pe piața bancară, sunt nule absolut pentru lipsa de cauză și pentru încălcarea principiului consensualismului. În conformitate cu dispozițiile art. 969 Cod civil, voința reclamanților în momentul semnării convenției a fost în senul inserării acestor clauze, pe care le-au înțeles și le-au asumat. Totodată, reclamanții au solicitat anularea doar în parte a clauzelor contractuale, deci nu în totalitate a contractului.

S-a apreciat că în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele trei condiții prevăzute de legea 193/2000, pentru a se reține caracterul abuziv al art. 5 lit. a Condiții speciale și art. 3 lit. d Condiții generale, întrucât clauza a fost negociată, clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, iar clauza se referă la prețul contractului.

În dovedire pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților și proba testimonială. Au fost anexate în copie convenția de credit nr._/18.06.2007, grafic de rambursare, cererea de creditare, adresa nr._/_, actul adițional nr. 2/12.04.2011.

Pârâta a fost reprezentată de mandatar avocat I. M., conform împuternicirii anexată la fila 226 dosar.

Pe baza întâmpinării comunicate, reclamanții au formulat și depus răspuns la întâmpinare, prin care au răspuns în scris excepțiilor invocate, dar și apărărilor formulate, reiterând în esență susținerile din cererea inițială. A fost anexat practică judiciară – decizia 950/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ *.

În cadrul ședinței publice din data de 01 aprilie 2015, instanța a respins excepțiile invocate, pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen de judecată.

În cadrul cercetării judecătorești, instanța a administrat proba cu înscrisuri și cea cu interogatoriul reclamanților.

În temeiul dispozițiilor art. 394 alin. 2 Cod procedură civilă, reclamanții au formulat concluzii scrise, depuse la dosar și avute în vedere de instanță la pronunțarea prezentei cauze.

Analizând susținerile părților, raportat la probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente, instanța constată următoarele:

În fapt, la data de 18 iunie 2007, între părți a intervenit convenția de credit nr._/18.06.2008, prin care reclamanții au contractat un credit, cu garanție reală imobiliară, în valoare de 100.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni și o dobândă fixă de, 4,25% pe an. În același sens, prin clauza 5 lit. a din capitolul „condiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte. Suma de restituit conform acestui Plan de Rambursare, la finalul contractului de credit este în cuantum de 181.312,97, sumă în care este inclusă dobânda, dar și comisionul de risc.

La aceeași dată – 19.10.2007 a fost autentificat sub nr. 357 de BNP P. L. V., contractul de garanție reală imobiliară dreptul de ipotecă de prim rang fiind înființat asupra imobilului apartament situat în Iași, .. 13, bolc 904 ., .. cadastral 640/3/IV/18, intabulat în Cartea Funciară_ a localității Iași, imobil proprietatea reclamanților.

Prin actul adițional nr. 2/12.04.2011 la Convenția de credit nr._/18.06.2007, în locul garanției imobiliare inițiale a fost adusă o altă garanție, constând în teren și construcție, situate în Iași, . nr. 35B, județul Iași, acest act fiind acceptat și semnat de către reclamanți.

Prin adresa nr._ emisă de pârâta la data de 03 septembrie 2010, reclamanții au fost invitația până la data de 17.09.2010 la sediul pârâtei pentru a semna actul adițional menit a pune în aplicare dispozițiile OUG 50/2010. Prin această adresă s-a arătat că „ se elimină din cuprinsul contractului comisionul de penalizare, comisionul de rambursare anticipată, precum și orice alte comisioane”, iar comisionul de risc „se va redenumi comision de administrare credit, urmând a fi datorat în continuare pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală”. S-a mai stipulat că „acest comision reprezintă costul pentru administrarea de către VBR a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea a dispoziție a creditului”. Acest act adițional a fost implementat tacit de către V. SA, în contextul în care reclamanții nu s-au prezentat pentru a-și însuși modificările aduse convenției.

Din extrasele de cont anexate și centralizate de reclamanți la fila 22 dosar, instanța reține că în perioada 16.07._14, reclamanții au achitat cu titlu de comision de risc comision de risc, începând cu 16.07.2007 și până la data de 15.09.2010 și respectiv cu titlu de comision de administrare începând cu 16.09.2010 și până la data de 02.09.2014 suma de 7.214,30 CHF. Reclamanții au calculat și dobânda legală de la momentul efectuării fiecărei plăți și până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecat, valoarea acesteia fiind de 2.375,52 CHF, calculul detaliat fiind atașat la fila 23 dosar. Dobânda a fost calculată conform prevederilor OG 9/2000 pentru perioada 16.07._11 și conform OG 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 (data intrării în vigoare a OG 13/2011) la zi.

Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege de prevederile art. 2 lit. b și c din Directiva 93/13/CEE și de prevederile pct. 13 și pct. 7 din anexa nr. 1 a Legii nr. 296/2004 (prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizata, care, în temeiul unui contract care intra sub Incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia).

Potrivit art. 4 alin. 1 Legea 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. A.. 2 al aceluiași articol prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Legea nr. 193/2000 prevede însă și o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța va analiza fiecare clauză pentru care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, prin raportare la întreaga legislație în materie, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul Consumului și ale Ordinului nr. 92 din 2007 al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

1. Clauza înscrisă la art.5 lit. a) din convenția de credit nr._ /18.06.2007

Condiții Speciale, privind calcularea și plata unui comision de risc/administrare – „împrumutații datorează băncii un comision de risc, în procent de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.

Începând cu data de 16.09.2010, comisionul de risc a fost redenumit unilateral de către pârâtă comision de administrare, având aceeași valoare de 0,1% aplicabil la soldul creditului și plătibil lunar pe toată durata contractului.

Clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convențiilor de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.

Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane, printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată „Costuri” din condițiile generale ale convențiilor de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă.

Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.

În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță. De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze.

Această declarație va fi interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive.

Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, instanța apreciază că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit încheiate intre parți, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Referirile pe care pârâta le face la faptul că s-ar putea discuta doar despre o nulitate relativă a clauzei de la art. 5 lit. a din convenția de credit sunt eronate, întrucât interesul de a nu se stipula clauze cu caracter abuziv în contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care să fie afectate interesele consumatorilor, depășește sfera interesului privat al consumatorului, trecând în domeniul interesului general. O dovedește posibilitatea acordată de art. 9 din Legea nr. 193/2000 ca organele de control să efectueze chiar din oficiu verificări cu privire la existența unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, ansamblul reglementării legale în materie, faptul că acțiunile prin care consumatorii invocă prejudicierea intereselor lor de către agenți economici sunt scutită de la plata taxei judiciare de timbru. Chiar Curtea Europeană de Justiție, în cauza C-243/08 Pannon vs E. G., a statuat că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, ceea ce duce la concluzia interesului public în discuție în astfel de cauze, cu consecința reținerii caracterului absolut al nulității.

Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, astfel că, prin prisma art. 4 alin. 3 teza finală Legea 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanții îi revenea, prin raportare și la dispozițiile art. 1169 Cod civil. De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraoferta sau de a discuta stipularea unei clauze, și nici nu se limitează la ocazia oferita potențialului client de „a alege" moneda creditului, ci implica ocazia oferita destinatarului de a influența efectiv conținutul clauzelor în sensul posibilității de a interveni, in mod direct, asupra condițiilor esențiale ale contractului.

Clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generalizate, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta. Din punct de vedere al conținutului clauzelor contractuale, aceasta este rezultatul manifestării de voința a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei.

Pârâta nu a probat faptul că ar fi negociat clauza cu reclamanții, iar împrejurarea că reclamanții nu au cerut lămuriri cu privire la clauzele contractuale nu poate fi interpretată ca negociere, astfel că instanța constată îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/18.06.2007, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanților) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului.

Instanța retine însă că riscurile acordării împrumutului generate strict de persoana împrumutatului (reclamanților) au fost acoperite prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unor ipoteci de rang unu asupra imobilului apartament situat in Iași, .. 13, ., ., proprietatea reclamanților, ipotecă care prin contractul autentificat sub nr. 1763/12.04.2011 a fost transferată asupra alor două imobile proprietatea reclamanților, valoare de piață a imobilelor aduse drept garanție acoperind valoarea creditului în proporție de 150,52%.

Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil potrivit art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convențiilor de credit. Pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamanților în desfășurarea raportului contractual în discuție, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca. De asemenea, în ipoteza deprecierii garanțiilor, pârâta poate urmări orice alte bunuri prezente sau viitoare ale reclamanților, garanția expresă prevăzută în contracte neînlăturând posibilitatea de urmărire a restului patrimoniului reclamanților.

Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d din Condițiile generale ale Convențiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda și toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamanților.

Este de necontestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, altele decât cele decurgând strict din conduita împrumutatului, dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o . riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate. De aceea, punerea în sarcina reclamanților, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerințelor bunei-credințe.

Trebuie observat și faptul că banca s-a pus la adăpostul suferirii de pierderi ca urmare a unor evoluții ale pieții în defavoarea sa și prin intermediul clauzei de la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, rezervându-și dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. În schimb, contractul nu prevede nicio clauză referitoare la situația în care nu s-ar produce, până la finele perioadei contractuale sau până la rambursarea integrală a valorii contractului, vreo situație de natură a afecta interesele băncii legate de acest contract, la fel cum nu conține prevederi referitoare la cazul în care evoluțiile pieței monetare ar fi în favoarea băncii și în defavoarea clientului.

În ceea ce privește cerința impusă de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 ca, prin clauza al cărei caracter abuziv se cere a fi constatat, să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile băncii referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de o eventuala neplata a creditului de către reclamanți. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.

Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlu de comision de risc banca a urmărit să transfere în sarcina reclamanților toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.

Aplicând sancțiunea nulității absolute instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.

Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.

Un contract are putere de lege între părțile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credința și utilitate pentru ambele parți, forța juridică deplină fiind recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu ordinea publică și bunele moravuri . De aceea, conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât parților dar si instanței de a verifica si constata legalitatea fiecărei clauze. Asigurarea respectării acestui principiu o asigura chiar prevederile alin. 3 din același articol.

Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare și procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate și din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea să corespundă costurilor efective ale băncilor, să se limiteze la acoperirea acestora și să nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezultă clar că s-a urmărit obținerea de profit și nu acoperirea unor reale riscuri.

Reaua-credință a pârâtei rezultă din faptul că reclamanții nu au putut cunoaște de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația perceperii comisionului de risc, redenumit ulterior, unilateral, în comision de administrare.

Prin actul adițional nr. 1, implementat tacit de către pârâta, a intervenit doar o convertire terminologica a comisionului, în fapt rămânând un comision abuziv, lovit de nulitate absolută încă de la momentul încheierii contractului de credit. Nulitatea absolută a acestei clauze nu poate fi acoperită prin schimbarea denumirii comisionului sub pretextul alinierii dispozițiilor contractuale la prevederile OUG 50/2010, atât timp cât cauza acestui comision rămâne aceeași. Redenumirea unilaterală a comisionului de risc în comision de administrare evidențiază reaua credință a pârâtei, care a ascuns comisionul de risc sub denumirea unui comision de administrare numai pentru a încerca să justifice legalitatea perceperii unui astfel de comision.

Având în vedere că s-a constatat întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei menționate în convenția de credit nr._/18.06.2007, la art. 5 lit. a cu privire la comisionul de risc, denumit ulterior comision de administrare.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit extrasului de cont depus la dosar, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta va fi obligată la restituirea, către reclamanți, a contravalorii comisionului de risc/administrare deja achitată. În baza extraselor de cont anexate la dosar instanța reține că sumele încasate de către pârâtă până la data de 02.09.2014 (data extrasului de cont anexat prezentei acțiuni) însumează 7.214,30 CHF, astfel cum rezultă din calculul anexat.

Instanța va obliga totodată pârâta să restituie și contravaloarea comisionului de administrare, calculat ca procent de 0,1%, aplicat lunar soldului împrumutului, perceput după data de 02.09.2014 (data extrasului de cont anexat) și până la rămânerea definitivă a sentinței din prezenta cauză.

Cu privire la plata dobânzii legale aferente comisionului încasat, instanța reține că, aceasta are rolul de a asigura acoperirea lipsei de folosință a banilor în patrimoniul reclamanților de a asigura acoperirea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), în conformitatea cu prevederile art. 1084 Cod civil de la 1864.

Dobânda legală este datorată de pârâtă de drept, în temeiul prevederilor art. 43 coroborat cu art. 56 din Codul Comercial de la 1887, aplicabil în speță, față de data semnării Convenției de credit potrivit principiului tempus regit actum. Dobânda legală a fost reglementată prin prevederile OG 9/2000 până la data de 31.08.2011 inclusiv, și mai apoi prin prevederile OUG 13/2011 începând cu data de 01.09.2011. La data introducerii acțiunii, cuantumul dobânzii legale datorate de pârâta se ridică la suma de 2373,52 CHF conform calculului anexat.

Față de ele reținute instanța va obliga pârâta să restituie reclamanțilorsuma de 7.214,30 CHF, la cursul CHF/L. al B.N.R. din ziua plății, sumă ce reprezintă comision de risc aferent perioadei 16 iulie 2007 – 15 septembrie 2010 și comision de administrare aferent perioadei 16 septembrie 2010 – 02 septembrie 2014, achitat în baza convenției de credit nr._/18.06.2007 și va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2.373,52 CHF, la cursul CHF/L. al B.N.R. din ziua plății, cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plății comisionului de risc/administrare și până a data introducerii acțiunii, raportat la momentul fiecărei plăți, precum și la plata dobânzii legale în continuare, începând cu data de 02.10.2014 și până la restituirea integrală a debitului.

1. Clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr._ /18.06.2007

privind dreptul pe care Banca și-l rezervă de a modifica rata dobânzii în condițiile unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Prin clauza de la articolul 3 lit. d) „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data comunicării.”

Chiar dacă dobânda este inclusă în prețul contractului, trebuie subliniat faptul ca potrivit art., 1 alin.(l) din Legea nr. 193/2000, art.4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE și art. 4 alin. 6 teza finală din Legea 193/2000, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată "clar și inteligibil". Așa cum a stabilit și înalta Curte de Casație si Justiție (de exemplu prin decizia 578/14.02.2013), sintagma "...exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât și cea folosită în norma comunitară, „...exprimate în mod clar și inteligibil", nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Mai mult, jurisprudența C.J.U.E. (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid), prevede posibilitatea verificării caracterului abuziv al clauzei privind costul creditului și în condițiile în care costurile ar fi fost exprimate clar și intelgibil, Curtea statuând faptul că„dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate in sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Prin urmare, "instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis", cum este în cazul de față. (ÎCCJ, Decizia 950/2013).

Și această clauză este abuzivă, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 4 Legea 193/2000. Astfel, clauza nu a fost negociată, fiind cuprinsă într-un contract-tip, standard, preformulat de către pârâtă. Banca a încălcat obligația de transparență contractuală si de informare completă a consumatorului. Deși în contract se prevede o dobândă fixă, stabilită la nivelul de 4,25% p.a., din conținutul clauzei de la art. 3 lit. d) aceasta apare ca o dobândă variabilă, în situația în care Banca își rezervă dreptul de a revizui dobânda. Mai mult, în conținutul Contractului nu se regăsesc explicațiile necesare și clare în privința condițiilor, a modului și a cuantumului cu care se poate modificată rata de dobândă a împrumutului contractat.

Dezechilibrul creat în defavoarea reclamanților rezultă din modalitatea în care pârâta si-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente. Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clienților posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație . va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Această modalitate de exprimare - „apariția unor schimbări semnificative pe piața monetară” face ca această clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față. Prin necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Exigentele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie sa le execute si motivația, iar o parte să nu își crească semnificativ profitul prin impovărarea în mod nejustificat, a celeilalte părți.

Această clauză este una abuzivă, deoarece acordă în mod unilateral dreptul comerciantului de a revizui nivelul dobânzii într-un sens care îi profită, deci în sensul creșterii ei. Față de conținutul acestei clauze, lipsite de altfel de orice negociere, este evident dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. Banca va avea dreptul de a modifica rata dobânzii în condițiile unei „schimbări semnificative" pe piața monetară, fără însă a oferi o definiție noțiunii de „schimbare semnificativă". Ipotetic vorbind, Banca poate alege orice eveniment de pe piața monetară și îl poate folosi ca motiv de majorare a ratei dobânzii curente, fără ca nici măcar să trebuiască să existe vreo proporționalitate între eveniment și procentul creșterii dobânzii.

Așadar, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

În concluzie, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda și nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se doar exprimarea generică „în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară”, fiind de netăgăduit ca piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care te raportezi. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.

Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.3 lit.d din convenția de credit menționată, și în consecință prin cenzurarea dreptului băncii de a revizui rata dobânzii, instanța constată că prezentei Convenții de credit îi este aplicabilă o dobândă fixă, nerevizuibilă, de 4,25% p.a., astfel cum se arată expres la articolul 3 lit.a) in Convenția de credit_/18.06.2007.

1. Clauzele înscrise la art. 8 lit. a) liniile 2 și 3, lit. c) și lit. d) și 8.3 din Convenția

de credit nr._ din 18.06.2007 - Condiții Generale care oferă Băncii dreptul de a declara soldul creditului scadent anticipat.

Potrivit Secțiunii 8 „Garanții", art. 8.1. din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr._/18.06.2007, se stipulează faptul că „în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției” dacă: a) liniuțele 2 și 3„ împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu Banca sau alte societăți financiare /de credit; c)în cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;d)în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător."

Instanța reține că nici aceste clauze nu au fost negociate, fiind preformulate. Aceste clauze, vizează raporturile contractuale încheiate de reclamanți cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, dar în baza unor alte convenții. Prin inserarea acestor clauze, consumatorul se vede în situația în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.

De asemenea, caracterul abuziv al dispozițiilor art. 8.1 literele c și d transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare anticipată a scadenței, respectiv „situație neprevăzută", „în opinia Băncii", „să devină improbabil", „garantat corespunzător", formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde. Aceste clauze creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților, care s-ar putea găsi în situația de a li se activa clauza în discuție fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând, totodată, Băncii să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.

Clauza prevăzute de art. 8.3 din Convenția de credit, conform căreia „în cazul declarării scadenței anticipate a creditului, banca este exonerată de orice răspundere pentru consecințele pe care această procedură, precum și cea subsecventă de executare silită, în scopul recuperării sumelor datorate în baza convenției, le au asupra împrumutatului/garantului”, exonerează banca de orice responsabilitate în condițiile în care declararea scadenței anticipate a creditului nu ar avea nici o justificare. Această clauză este abuzivă prin aceea că exclude orice răspundere a pârâtei pentru modul în care își exercită drepturile prevăzute prin contract, făcând ca pârâta să poată dispune abuziv de dreptul de denunțare unilaterală a contractului fără a avea nici o răspundere pentru prejudiciile cauzate.

De asemenea, această clauză creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților contractante, în contextul în care pârâta poate declara scadența anticipată a creditului pentru situații care „în opinia Băncii" ar face să devină imposibil ca reclamanții să achite ratele contractuale (chiar dacă ratele sunt achitate la zi), fără ca aceasta să aibă vreo răspundere în condițiile în care exercitarea dreptului de declarare a scadentei anticipate s-ar dovedi vădit nejustificată.

Răspunderea părților pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate și pentru modul in care înțeleg să își exercite drepturile conferite de prevederile convenției sunt vădit disproporționate și creează un dezavantaj semnificativ, din punct de vedere economic, consumatorului, în contextul în care, pe baza unor clauze predefinite, nesupuse nici unei negocieri, pârâta, profitând și de natura contractului de credit ce constituie titlu executoriu, își elimină orice formă de responsabilitate pentru orice prejudiciu ar cauza prin folosire abuzivă sau discreționară de drepturile conferite prin convenție.

Prin Anexa la Legea 193/2000, legiuitorul definește în rândul clauzelor abuzive atât acele clauze a căror interpretare este lăsată la latitudinea profesionistului (cum in

fapt sunt clauzele de declare a scadentei anticipate a creditului pentru situații care „in opinia Băncii" deci conform interpretării proprii, ar dovedi imposibilitatea achitării sumelor datorate conform convenției) cât și pe acele care limitează, restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a pretinde despăgubiri urmare a modului de îndeplinire de către profesionist a obligațiilor asumate.

Pentru aceste motive, instanța constată nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 8 lit. a liniile 2 și 3, lit. c, lit. d, la art. 8.3 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.06.2007, clauze care conferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat și prin care aceasta este înlăturată răspunderea băncii pentru consecințele produse de declararea scadenței anticipate.

1. Clauzele înscrise la art. 10.1 și art. 10.2 din Secțiunea 10) „Costuri

suplimentare" a Convenției de credit nr._ din 18.06.2007 - Condiții Generale privind impunerea unor costuri suplimentare în cazul creșterii oricăror impozite, taxe, rezerve instituite de organisme naționale/internaționale în sarcina Băncii.

Potrivit art. 10.1 și art. 10.2 din Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare" a Convenția de credit nr._ din 18.06.2007- Condiții Generale în Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare" la art. 10.1 s-a prevăzut: „Referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care:a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire ia creditele acordate sau Ia obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca;b)impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite;c)al căror rezultat este: i)creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit;ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției", iar potrivit art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției s-a prevăzut: "în oricare din cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data Ia care a fost notificat în scris de către Banca, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări".

Așadar, conform acestor clauze, în situațiile în care, din motivele descrise în conținut acestor articole, costurile Băncii, în general, cresc, (nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat), această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000.

Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.

Pentru aceste motive instanța constată nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.06.2007, privind impunerea unor costuri suplimentare în cazul creșterii oricăror impozite, taxe, rezerve instituite de organisme naționale/internaționale în sarcina Băncii.

În temeiul dispozițiilor art. 6 Legea 193/2000 instanța va constat și faptul că existența și executarea contractului este posibilă și fără clauzele prevăzute de art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/18.06.2007, dar și fără clauzele prevăzute de art. 8 lit. a liniile 2 și 3, lit. c, lit. d, art. 8.3, art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.06.2007.

Văzând și dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și va respinge cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Suma achitată reclamanți cu titlu de extrase lunare reprezintă cheltuieli de judecată, în contextul în care în lipsa acestora reclamanții nu ar fi putut face dovada sumelor achitate cu titlu de comision de risc. Însă din înscrisul anexat în copie la fila 187 nu rezultă operațiunea pentru care a fost alimentat contul cu suma de 395 lei, motiv pentru care instanța nu poate include această sumă în cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea formulată de reclamanții C. C. I., CNP_ și C. A. M., CNP_, domiciliați în Iași, . nr. 35B, județul Iași, în contradictoriu cu pârâta .., cu sediul în București, ., . 10, sector 2, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, și în registrul Bancar sub nr. RB-PJR-048/2000, cod unic de înregistrare_ și sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la cabinet de avocat I. M., .. 27, .. 2, ..

Constată nulitatea absolută aclauzei privind comisionul de risc și comisionul de administrare, înscrise la punctul nr. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/18.06.2007.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 7.214,30 CHF, la cursul CHF/L. al B.N.R. din ziua plății, sumă ce reprezintă comision de risc aferent perioadei 16 iulie 2007 – 15 septembrie 2010 și comision de administrare aferent perioadei 16 septembrie 2010 – 02 septembrie 2014, achitat în baza convenției de credit nr._/18.06.2007.

Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 2.373,52 CHF, la cursul CHF/L. al B.N.R. din ziua plății, cu titlu de dobândă legală, calculată de la data plății comisionului de risc/administrare și până a data introducerii acțiunii, raportat la momentul fiecărei plăți, precum și la plata dobânzii legale în continuare, începând cu data de 02.10.2014 și până la restituirea integrală a debitului.

Constată nulitatea absolută aclauzei înscrise la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/18.06.2007.

Constată nulitatea absolută aclauzelor înscrise la art. 8 lit. a liniile 2 și 3, lit. c, lit. d, art. 8.3, art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.06.2007.

Constată faptul că existența și executarea contractului este posibilă și fără clauzele prevăzute de art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/18.06.2007, dar și fără clauzele prevăzute de art. 8 lit. a liniile 2 și 3, lit. c, lit. d, art. 8.3, art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/18.06.2007.

Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei hotărâri. În ipoteza în care se formulează cerere de apel, acesta se va depune la Judecătoria Iași.

Pronunțată în ședința publică din 08 iulie 2015.

Președinte, Grefier,

M. N. Pentru grefier aflat în CO, Grefier desemnat cu atribuțiile

grefierului Șef al Secției civile

A. M. B.

Red./tehnored. M.N. / 5ex. / 27.08.2015